100 de ani de la înființarea Republicii Bănățene

Share Button

Republica bănățeană (Banater Republik, Banatska republika, Банатска република, Bánáti köztársaság) a fost un stat proclamat la Timișoara pe 31 octombrie 1918, ca tentativă de a menține integralitatea Banatului multi-etnic.

La fel de bine închegat, ca un tot, precum Transilvania, bine dezvoltat industrial și civilizatoriu în general, Banatul în integralitatea sa era situat între fruntariile naturale, Mureș, Tisa, Dunăre și munții Cernei, constituind o entitate echilibrată datorită aportului zonei montane adăugat bogatei câmpii a Tisei.

Provincia poseda cea mai densă rețea de căi ferate din această parte a continentului. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor, beneficiari a iluminismului theresiano-josephin, îi făcea să se identifice cu aspirații autonom-statale.

În final de octombrie 1918 are loc o mare demonstraţie antimonarhică la Timişoara, în urma căreia avocatul Otto Roth, de formație social-democrată proclamă Banatul republică iar el devine președinte. Singurul stat care recunoaște Banathia a fost, desigur, Ungaria, de care aparținuse Banatul. Timișoara, Reșița sau Lugojul fiind favorabile ideii acestei forme de autonomie. Și a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a unei părți a românilor.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea ofiţerilor unde el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta.

Din „Sfatul poporului”, formulă populară în acest context, (și în Ungaria a fost proclamată o republică a sfaturilor) urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă.

Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…

O mișcare unionistă, dorind apartenența Banatului la România s-a grupat în jurul militarilor români, conduși de Aurel Cosma. Întrucât Otto Roth ar fi dorit ca provincia să fie atașată guvernului maghiar, Cosma s-a declarat atașat de noul Consiliu Național de la Arad.

Considerându-se îndreptățite, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Au beneficiat de o primire amicală din partea președintelui republicii, ca și din partea lui Cosma. Însă, cu timpul, Comandamentul sârb preia administraţia militară.

Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti antantice doreau să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, ocupând în scurt timp întreaga regiune, primarul Joseph Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu care ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie.

S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie și să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, adică a administrației republicane. Din partea ocupanților a fost impusă o interdicție pentru delegații care voiau să participe la Adunarea de la Alba Iulia.

Au fost deportați țărani români în interiorul Serbiei unde au fost puși la lucratul câmpului. Ocupanții au spoliat Banatul, demontând fabricile si alte intreprinderi importante, producându-se astfel pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, cifrele ajustate în prezent, luând în calcul inflația, au ajuns la 560 de milioane de lei.

În doar o zi, aproape două sute de vagoane cu mobilă luată de la particulari sau din instituțiile Timisoarei au luat calea țării vecine. Ceea ce au încărcat pe șlepuri, plute și alte ambarcațiuni n-au mai reușit să ducă dincolo, timișorenii secând apele Canalului Bega prin devierea lor înapoi, în Timiș, dintr-un loc necunoscut de armata de ocupație, ecluza de la Topolovățul Mic.

Republica Banathia a fost desfiinţată la 1 decembrie 1918 prin preluarea administrației de către forțele ocupante. In tot acest timp, Marile Puteri au devenit din ce in ce mai îngrijorate că între sârbi și români se va isca un conflict militar. Motivele invocate de sârbi erau neîntemeiate.

Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Lucrurile devin într-atât de primejdioase că guvernului sârb i se cere să-și retragă trupele în partea vestică a Banatului, în Torontal, iar locul să le fie luat de francezi. Românii deportați urmau sa fie repatriați si toate bunurile prădate returnate. Deportații s-au întors, bunurile nu.

Înainte de retragerea lor parțială, sârbii au luat cu ei arhivele, încercând să-și ascundă faptele. Au insistat în timpul Conferinței de Pace de la Paris pe lângă Marile Puteri să le cedeze întreg Banatul. Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi.

Francezii au venit însă și cu trupe, au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Francezii au exercitat un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii.

Apoi a sosit și generalul Berthelot, simpatic poreclit de bănățeni – “Burtălău”. Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.”

Francezii au prealuat și oraşul Vârşeţ, însă acesta avea să fie atribuit din nou sârbilor. Francezii au pus capăt ocupației vecinilor, dar aliații au decis să ofere, drept răsplată pentru declanșarea Primului Război Mondial o treime din cea mai fertilă zonă a Banatului, ceea ce afecta drepturile etnografice ale românilor. Și nu numai ale lor ci ale tuturor neamurilor de aici, despre care Clemenceau și mai ales Wilson nu prea aveau multe informații.

Dacă Antanta ar fi admis o republică, Banatul ar fi rămas, așa cum s-a cerut și în Adunarea de la Alba Iulia, în integralitatea sa. Dar demnitarii români nu au fost suficient de pregătiți să păstreze acest teritoriu prețios între granițele sale naturale,

…Și generalul Economu intră cu trupele române în Timișoara abia în 3 august 1919, când împărțirea Banatului era un fapt împlinit. Probabil că dacă ar fi fost păstrată formula republicană, Banathia ar fi revenit integral României, așa cum a fost vorba de la început.

Take Ionescu i-a reproșat pe nedrept lui Brătianu și chestiunea bănățeană:

„Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ar fi salvat zeci de mii de suflete românești. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi devenit cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.”

Otto Roth nu a fost persecutat de noii guvernanți români și s-a retras cuminte la biroul său de avocat, Cosma a fost răsplătit cu prefectura Timişoarei.

***

După opinia lui A. Vaida Voevod, cei care urmau să decidă soarta Banatului nici nu ştiau unde se află regiunea disputată de români şi sârbi. Lloyd George l-a intrebat pe I. I. C. Brătianu, la 31 ianuarie 1919, „que est que ce le Banat?”.

Omul de cultură Ion Clopoțel: „La Alba Iulia se observă că noi putem cere alăturarea, însă nu suntem îndreptătiti să ne declarăm în numele românilor din Timoc până ei nu cer dreptul lor.” Dar ei, timocenii si l-au cerut până la urmă, prin A. C. Popovici, există un document oficial adresat României si Consiliului, prin care românii din Sudul Dunării doreau să facă parte din Regatul României. Însă probabil nu era agreat un conflict cu sârbii.

„Adunarea natională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al natiunii române la întreg Banatul, între Mures, Tisa si Dunăre… N-a fost să fie, pentru că în Banat suntem pusi deja într-o situatie încheiată. Avangardele armatei vecinilor au înaintat adânc pe teritoriul românesc sub titlu de armată de ocupatie, însă într-o bună zi ne-am pomenit că armata sârbească e o armată de cucerire… Fără să astepte hotărâri de la Paris, în 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici a intrat în Timisoara, a disolvat consiliul popular republican. Armata sârbă ocupă întreg Banatul, dizolvând administraţia social-democrată.”

Cum spune generalul Mărdărescu, „s-au dedat la prigoane, arestări, ba pe plugarii români îi luau acasă, la munci agricole, au făcut pe supăraţii, pe agresorii.”

Țărănistul Sever Bocu a protestat continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. „Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

Germanii, izolați de țările lor, aveau un sentiment aparte pentru o republică neutră, în care să nu simtă mereu primejdia foștilor inamici din război.

Istoricul Radu Păiușanu observă starea de confuzie în cazul populaţiei germane. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

„S-a înfiinţat Consiliul Naţional Şvăbesc sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Ei cereau ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”.

O parte din şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului (întreg) cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care, în cele din urmă au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România.

Trebuie menţionat că ambele adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în extrateritorialitate, în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment.

Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum.

Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, un an mai târziu, împărțind unitatea sa economică şi echilibrul etnic. De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum dezinformează numeroase surse, ci era în fiinţă (parțial, n.n.) la 25 noiembrie, până la 1 decembrie 1918.

În numele guvernului de la Belgrad, ocupanții au anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că vor prelua treburile teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc (local), iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth, președintele a fost înlăturat.

La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit un oarecare Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost numit același Reinhold Heegn, din Vârșeț, iar căpitan „suprem” orăşenesc M. Jivanovici.

Radu Păiuşan, corectând prin informații precise data la care a fost desființată de facto formațiunea statală, afirmă, în concluzie:

„Din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului. (De fapt, anul centenarului unirii Banatului cu țara este 1919…). Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a Republicii”.

În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest. Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe în premieră asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu:

„Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a separa o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizau reciproc ceea ce-i lipsea celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării”.

Nu se mai putea face nimic, din moment ce Serbia și-a luat partea, Marile Puteri considerând că merită acest lucru, pentru efortul ei de război.

O ultimă încercare de a restabili ceea ce a fost desființat au făcut-o germanii bănățeni în 1920, trimițând o petiție de independenţă din partea şvabilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, ci și regiunea Bacska, teritoriul urmând să fie împărțit în cantoane.

Cu un gest repezit și un categoric dezgust, membrii Conferinței de Pace de la Paris au refuzat pentru totdeauna acest plan, care ar fi readus în istorie un stat.

Un document recent apărut din bezna uitării este scrisoarea de la Paris a lui Traian Vuia trimisă unui avocat din Lugoj. Incontestabilul unionist constată că unirea Banatului cu noua Românie Mare ar fi trebuit să decurgă altfel:

„Am atras atenţiunea d-lor Bocu, Goga, Lucaciu, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am fost suspiţionat inutil că voiesc Independenţa Transilvaniei. Ca să ne putem uni cu Regatul trăbuia să rupem cu Ungaria, să ne declarăm independenţi prin act bilateral. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza… am avut credinţa că nu ne vom fanariotiza, acum mă tem că nu vom scăpa de acest virus bizantin, pentru că Fanarioţii dispun de mijloace care lipseau Ungurilor… ei nu par grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea noastră, răbdarea fără margini, răsămnarea… Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma… de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe frații noștri de dincolo de Carpați…”

Erwin Lucian BURERIU

(Foto: intrarea armatei române în Timișoara, abia în 3 august 1919)

 

913

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.