75 de ani de la „Onoarea pătată a armatei române”, Odessa 1941 (4)

Share Button

Eliberarea Basarabiei, a Bucovinei şi a ţinutului Herţa. La 20 iunie 1941, generalul german Schobert, comandant al Armatei 11 germane, a subordonat abuziv mari unităţi (divizii) româneşti ignorându-l pe Antonescu. În ce priveşte colaborarea, deşi Antonescu era oficial comandant al întregului front de pe Prut, generalii şi ofiţerii germani au refuzat în repetate rânduri să-i execute ordinele, datorită îngâmfării şi aroganţei de rasă superioară a acestora. După 23 de zile de lupte, 3 – 26 iulie 1941, armata română cu sprijinul armatei germane a ajuns la Nistru. Pierderile româneşti s-au ridicat la  5.011 morţi, 14.898 răniţi, 4.487 dispăruţi (prizonieri şi dezertori), total 24.396 militari, însă la apelul făcut mai lipseau 6.604 militari – probabil rătăciţi, prizonieri sau dezertori.

Avertisment americano-britanic: După ce s-a ajuns la Nistru, SUA şi Marea Britanie au cerut lui Antonescu să nu treacă râul la agresiune împotriva URSS, cele două puteri recunoscând  recuperarea teritoriului românesc. Antonescu le-a promis că nu va trece Nistrul.

Concluziile Marelui Stat Major român cu privire la Armata Roşie. Dotare: armament modern şi variat; echipare: de proastă calitate; hrană: pâine neagră integrală de bună calitate de 800 g şi carne puţină; procedee de luptă: infanteria rezistă cu dârzenie şi face uz de surprindere şi vicleşug, artileria trage corect, tancurile sunt de mai multe modele, iar aviaţia are un material variat; ofiţerii inferiori şi subofiţerii: au dovedit curaj, iniţiativă şi pricepere, au pierdut oameni şi material puţin, s-au retras metodic şi au contraatacat cu energie; concluzia: Armata Roşie prezintă unităţi bine antrenate pentru război, constituind un adversar serios.

Deficienţe la armata română până la Nistru.Unităţi care au intrat în panică fugind înapoi, bombardarea de către aviaţie a propriilor trupe, atât morţii proprii cât şi evreii executaţi din ordinul lui Antonescu au intrat în putrefacţie deoarece n-au fost îngropaţi imediat (comandanţii români au fost criticaţi de germani), Batalionul 5 Vânători din Timişoara pus pe fugă de 3 soldaţi sovietici cu un tractor agricol pe care era montat un aruncător de flăcări, ofiţeri care nu ştiau să citească o hartă, trecerea Prutului s-a făcut în mai multe locuri fără o prealabilă cercetare a râului – unii comandanţi le-au ordonat soldaţilor să  treacă râul prin apa până la gât, cu mitralierele şi aruncătoarele de mine  în spate, pentru ca apoi să asalteze malurile unde erau cuiburile de mitraliere inamice, soldaţi ţinuţi o noapte în bălţile cu păpuriş din luncile Prutului pe care s-au urcat lipitori, atacuri frontale soldate cu mari pierderi ca la Plevna, fără a anihila măcar parţial inamicul, câte 3 – 5 soldaţi români părăseau câmpul de luptă pentru a escorta câte un prizonier s.a. După 6 zile de lupte, Marele Stat Major a hotărât  să oprească ofensiva, dar la sugestia comandanţilor de divizii şi regimente acţiunea de eliberare a continuat. S-a recurs la adunări pe subunităţi a soldaţilor, unde a participat şi Antonescu  şi Regele Mihai (chemat de Antonescu), încercând să ridice moralul militarilor.

basarabia-41(foto: cavalerişti români în Basarabia)

Va urma: Bătălia pentru Odessa.    

                                                                          As. Mil. R. R. ”Lt. erou P. Laţcu” Lugoj

(2)

Trecerea Nistrului: Surprins de rezistenţa sovietică din faţa Kievului, Hitler solicită lui Antonescu  trecerea Nistrului şi ocuparea Odessei. Antonescu  ignorând avertismentul SUA şi al Marii Britanii, a luat hotărârea de unul singur ordonând armatei  trecerea Nistrului. Toţi cei 23 de generali care s-au opus au fost daţi afară din armată, iar un maior de vânători care a îndrăznit şi el să-i sugereze lui Antonescu că n-ar fi bine, deoarece abia am ajuns la vechea graniţă, şi că nu ne putem lupta cu colosul rus, a fost executat pe loc în faţa unui zid, fiind trecut în jurnalul de operaţii ca dispărut.

„Mergem până la Dracu dacă este cazul!,” ţipa mereu Antonescu.

Răspuns venit din SUA. ”Orice inamic împotriva URSS este considerat inamic şi împotriva SUA şi Marii Britanii”

Bătălia pentru Odessa. La operaţiune (8 august – 16 octombrie) au participat 21 de divizii (60% din armata română) contra 5 divizii sovietice.

Măsuri medievale. La 14 august ministrul de război, generalul Iacobici, a dat directiva 113 de pedepsire a soldaţilor cu 25 de lovituri de bici,  fiind denumit de soldaţi ”25 de trăgători”.

Hitler nemulţumit de armata română. După o lună de lupte cu rezultate slabe, Hitler, supărat că armata română nu este în stare să ocupe un oraş, a trimis un sprijin mai mult simbolic,  2 regimente de infanterie şi două de artilerie care, după primul atac eşuat, au refuzat să mai lupte pe motiv că este problema românilor.

Antonescu  supărat pe soldaţii români. Antonescu era furios deoarece pe timpul atacului mulţi soldaţi se ascundeau pe câmp fără să-şi urmeze comandanţii. Înainte de atac, unii soldaţii cu gândul acasă, la copii şi soţii, priveau pozele celor dragi, izbucneau în plâns, îi apuca tremuratul, iar inima le bătea puternic de frica morţii. De asemenea militarii manifestau teamă faţă de tancuri şi nu aveau deprinderi în folosirea eficientă a terenului.

Frica de moarte. Despărţirea de familie şi frica de moarte care-i moleşea pe militari a fost o problemă la toate armatele din lume. În armata germană au fost „consilieri militari ca psihologi”, în armata americană „ofiţeri cu relaţiile umane”, iar în armata sovietică „comisari politici”.

Retragerea sovietică din Odessa. În cele din urmă, sovieticii s-au retras la ordin în Crimeea şi armata română a intrat la 16 octombrie în Odessa fără luptă.

Oraşul ”Ion Antonescu”. După ocupare, s-a dorit ca Odessa să primească denumirea de ”Oraşul Ion Antonescu”, dar s-a renunţat deoarece Stalin l-a denumit ”Odessa, oraş erou”. Pierderile armatei române au fost foarte mari: 17.729 morţi, 63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi (prizonieri şi cca 5.000 dezertori), total 92.545. Bătălia a fost catalogată de autorităţi ca ”O victorie pierdută”.

Colonel veteran de război Dumitru Arapu: ”Odessa nu a fost cucerită, ci a fost evacuată de sovietici. Am pătruns în oraş din toate direcţiile fără să întâmpinăm vreo rezistenţă. Când am văzut ce măsuri de apărare au fost luate, ne-au trecut fiorii la gândul că ce am fi păţit dacă ruşii nu  se retrăgeau”.

Trenurile Albe. Dinspre Odessa veneau spre România trenuri cu mii de răniţi bandajaţi denumite „Trenuri Albe”, şi care se intersectau cu alte trenuri cu trupe care mergeau pe front, transmiţându-le un sentiment de teamă acestora. După Bătălia de la Stalingrad, în anul 1943, au fost voci în armată care şi-au amintit de Odessa, şi care şi-au pus întrebarea: ”Ce pierderi ar fi suferit armata română dacă sovieticii nu s-ar fi retras din Odessa şi ar fi luptat ca la Stalingrad?”

aramata-romana-1a(foto: Armata română intră în Odessa)

 Asociaţia Militarilor în Rezervă şi Retragere ”Lt. erou P. Laţcu”Lugoj

(3)

Avertismentul localnicilor. Generalul Glogojanu, comandant militar al Odessei, şi-a ales ca locaţie fosta clădire a NKVD-ului (securitatea de stat sovietică) pe strada Engels, deşi localnicii l-au avertizat că mai multe clădiri din centrul oraşului au fost minate în retragere de trupele sovietice.

Aruncarea în aer a Comandamentului Militar. Pe fondul unor tensiuni cu populaţia civilă, la 22 octombrie 1941 clădirea Comandamentului este aruncată în aer cu radio-semnal de la distanţă, fiind ucişi 135 de militari români şi germani, printre care şi generalul Glogojanu. După câteva zile, la mormântul generalului Glogojanu, mareşalul  Antonescu a spus: ”Ai luptat pentru Odessa ca un erou şi ai murit în Odessa  ca un prost!”

Represiuni sălbatice. A doua zi, 23 octombrie, Antonescu ordonă executarea a 200 de evrei pentru fiecare ofiţer şi 100 de evrei pentru fiecare soldat ucis, total cca 23.000 de oameni. Astfel, sunt spânzuraţi până seara  5.000 de oameni. De copaci, stâlpii de iluminat public, improvizaţii de bârne  atârnau  corpuri inerte şi oameni împuşcaţi la întâmplare pe străzi. Mii de femei şi copii plângeau privind pe ascuns din case pe soții și părinţii lor spânzuraţi. La ora prânzului, execuţiile încetează, jandarmii şi poliţia încep să adune mii de  copii, femei, bătrâni şi bolnavi pe care îi închid în marea închisoare a oraşului.

Mânaţi ca vitele către abator. La 24 octombrie, deţinuţii sunt scoşi din închisoare, încolonaţi şi mânaţi ca vitele către abator, spre magaziile lungi de la Dalnic (3 km de Odessa). În timpul marşului, mulţi cădeau şi erau împuşcaţi pe loc de către jandarmi, drumul fiind presărat cu cadavrele copiilor, femeilor şi bolnavilor. Ajunşi la destinaţie, primul lot de 50 de persoane, legate cu frânghii cot la cot, a fost băgat într-un şanţ antitanc şi împuşcaţi. Considerându-se că acest procedeu înseamnă risipă de timp şi muniţii, s-a hotărât să se treacă la o execuţie în masă.

Masacrul. Au fost băgaţi în primele trei magazii bărbaţi şi câteva femei care nu s-au putut despărţi de soţii lor, iar în a patra magazie femeile şi copiii. Imediat, împotriva  a două magazii militarii au tras cu mitralierele prin creneluri, dar ţipetele sfâşietoare au acoperit detunăturile mitralierelor. Apoi s-au umplut cu paie podurile, s-a stropit cu benzină şi petrol, şi s-a dat foc. Unii ofiţeri au aruncat şi cu grenade sovietice în magazii. Alţi ofiţeri s-au eschivat, refuzând să tragă şi, cu lacrimi în ochi, s-au ascuns  printre soldaţi. O noapte întreagă femeile, copiii şi bătrânii din celelate două barăci s-au zbătut aşteptîndu-şi moartea. A doua zi au fost exterminaţi prin acelaşi procedeu, iar baraca cu bărbaţi a fost aruncată în aer. Masacrul a fost condus de locotenent-colonel Deheleanu (care a ucis personal 50 de evrei), şi de  locotenent-colonel de jandarmi Niculescu (preot militar al Odessei), care a fost numit”Coca-călăul”. Au fost ucişi în Odessa peste 22.000 de oameni. După război, toţi criminalii români alături de Antonescu-călăul au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul Poporului, care reprezenta o filială a Tribunalului Internaţional de la Nurnberg. Conform legilor în vigoare (OG/31), se pedepseşte cu închisoare expunerea portretului şi simpozioane de preamărire a criminalului de război Antonescu şi a acoliţilor săi în spaţiile instituţiilor de stat şi în spaţiu public.

„Nu se justifică prin nimic tăcerea asupra unor astfel de fapte. Prin această tăcere, ne legăm singuri mâinile şi conştiinţa şi nu putem fi credibili nici atunci când avem dreptate” (Mihai Pelin, Zile negre pentru armata română în campania din răsărit, 2004).

(foto: Odessa, 1941)

 Asociaţia Militarilor în Rezervă şi Retragere ”Lt. erou P. Laţcu”Lugoj

(4)

                                         (scrisoare trimisă  de la Odessa)

Novo Şampalovi, XI 1941, Dragă Aurică. Abia acum găsesc ocazia bună ca să-ţi scriu mai pe larg despre lucruri văzute şi trăite. Am sosit aici de unde îţi scriu în zorii zilei de 15 noiembrie la 40 km nord de Odessa, unde am găsit coloana de transport  a cărei comandă am preluat-o. Ruşii ne-au tras o mare cacealma cu Odessa. Am atacat Odessa în rate, cu batalionul şi compania şi ne-am măcinat oştirea zi de zi, de la 18 august până la căderea ei. Trupele lor în contrast cu noi erau alcătuite dintr-un cordon subţire, iar în spatele lor câte un batalion-două, gata să intervină. Iar când au găsit ruşii că e convenabil să părăsească Odessa, au evacuat-o, de n-am găsit acolo nici măcar vreo mie de prizonieri. După 7 zile de marş de la Tighina, la front, Regimentul 5 Vânători din Timişoara de abia sosit la faţa locului şi neobişnuit cu frontul, a fost băgat în luptă. Cum a dat ochii cu inamicul şi cu brandturile (aruncătoare de mine) sovietice, vânătorii au luat-o la sănătoasa, lăsând armamentul pe câmpul de luptă. Sunt, de asemenea, foarte multe automutilări îndeosebi la Divizia 13 şi 15 Infanterie. Încălţămintea, 75% este de reformă, sunt soldaţi cu o jumătate de talpă numai. Drumurile până la Odessa sunt jalonate de cadavre de cai şi căruţe, automobile sau autocamioane răsturnate, cu soldaţi de-ai noştri flămânzi care cerşesc o bucată de pâine.

Crime de război. Duminică 2 noiembrie, am văzut cel mai oribil şi sângeros spectacol din câte mi-a fost dat să trăiesc. În satul Ianovka unde eram în repaus cu transportul de muniţii, am văzut şiruri de convoaie de evrei evacuaţi din Odessa sub paza baionetelor româneşti. Fiecare convoi de câte 800 – 2.000 de suflete. Erau de 6 zile pe drum, fără hrană. Îşi vindeau hainele de pe ei pentru o bucată de pâine. Când treceau prin satele germane, locuitorii i-au despuiat de haine. Cine nu mai era în stare să se ţie de convoi era ucis pe loc. Am văzut numeroase asemenea scene, cu toate că fugeam de ele în timp ce inspectam coloana. Bătrâni, copii, femei care rămaseră pe drum şi nu mai erau în stare să se ţie de convoi, erau împuşcaţi pe loc. Am trăit să văd următoarea scenă: unul din soldaţii care însoţeau convoiul nu mai avea cartuşe. Atunci s-a împrumutat cu cartuşe de la un alt soldat, şi a tras în văzul meu asupra unei fetiţe de 3-4 ani. Când am intervenit, a sosit un locotenent şi, cu toate protestele mele, mi s-a administrat o lecţie de patriotism şi românism. Am retrăit momente din revoluţia legionară, numai că de data asta ororile nu erau patronate şi executate de bestia verde, ci de oficialitate şi armată, care se întinează inutil cu sânge nevinovat, care mă tem că se va răzbuna odată şi poate chiar curând pe noi, cei nevinovaţi, la rândul nostru.

Suntem o ţară de hoţi. De abia pot să-mi stăpânesc trupa, instruită de foştii mei colegi ofiţeri. Fură ca în codru, cârduri de gâşte, intră printre oi, sparg pivniţele oamenilor etc. Toate trupele care s-au retras în ţară au jefuit cum şi unde au putut. E nemaipomenit. Hotărât lucru că suntem o ţară de hoţi şi furtul e adânc infiltrat în toate fibrele naţiei noastre. Furtul este patronat şi de ofiţerii mei care sunt în parte şi beneficiarii lui. Dacă te duci să-l vezi pe Domnul Președinte Iuliu Maniu citeşte-i scrisoarea mea  şi te rog să-i prezinţi salutările cele mai respectuoase. Arată scrisoarea lui Buzescu şi Radu Patrulius, dar numai lor, cu toată discreţia împreună cu salutările mele cele mai amicale.

Sărutări de mâini doamnei Buteanu şi doamnei Dalea. Toată prietenia şi dragostea prietenului care te îmbrăţişează frăţeşte, Căpitan Radu Cioculescu.

Rußland, Judenverfolgung Judenfrauen werden rückbefördert 17.7.1941
Rußland, Judenverfolgung
Judenfrauen werden rückbefördert
17.7.1941

Foto: 17 iulie 1941, evrei români din Basarabia deportaţi în lagăre – Bundesarchiv, B 145 Bild  (Arhiva Federală Germană). Această imagine l-a  afectat puternic pe fostul preşedinte T. Băsescu la Muzeul Holocaustului din SUA.

 Asociaţia Militarilor în Rezervă şi Retragere ”Lt. erou P. Laţcu”Lugoj

943

Be the first to comment

Lasă un răspuns