Actul de la 23 august 1944 (17)

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

(1)

15 martie 1944. Mihai Antonescu, vice prim-ministru, se adresează lui Ion Antonescu: „Ţara întreagă aşteaptă pace!” Antonescu: ”Nu eşti tu ţara; ţara sunt eu! (Antonescu a fost numit prim-ministru de Regele Carol al II-lea la 4 septembrie 1940 şi s-a autointitulat „conducător al statului” la 6 septembrie 1940).

12 aprilie 1944. Antonescu respinge propunerea de armistiţiu a URSS. Pe front, numărul morţilor creşte, iar dezertările au luat amploare (peste 86.000 de dezertori români condamnaţi, 1941-1944, şi mulţi automutilaţi: injecţii cu benzină, consum de cretă, împuşcături prin pâine, menţinerea rănilor uşoare infectate etc).  În zadar s-au ridicat întrebătoare spre cer sute de mii de mame, soţii şi copii, de ce şi pentru ce li s-au smuls din sânul familiilor cei dragi.

România a devenit o ţară de doliu naţional, pentru că nu exista un sat, un cătun, un crâng, cu atât mai puţin un oraş să nu aibă victimele lui. Lipsa bărbaţilor a forţat femeile să devină cosaşi, plugari şi tăietori de lemne. Tot ele puneau pomenile la morminte simbolice. În folclor a apărut zicala: ”Mareşale, mareşale/Ne-ai adus o jale mare”. Ca răspuns de la Antonescu, au apărut afişe: ”Limbă lungă cine are/ Cinci ani va săpa la sare”.

A mai interzis în toată ţara să se danseze şi să fie bătuţi boii. Asemenea regilor, a pus iniţialele  propriului nume I.A. pe uniformele regimentului său de gardă. Antonescu avea un caracter orgolios şi răzbunător, nu era înzestrat cu darul ascultării, avea un comportament arogant, războindu-se permanent cu comandanţii de armate care protestau la trecerea Nistrului.

Antonescu argumenta în chip şcolăresc că această manieră constituie o tradiţie a românilor. Atunci i s-a replicat că în antichitate şi în evul mediu românii nu s-au dus nici în Persia, nici în Macedonia, nici la Roma şi nici la Istambul. Iar Simion Bărnuţiu atrăgea atenţia că ”Prin dreptul războiului cuceritor nu se naşte proprietatea, ci numai posesiunea până se simte în putere naţiunea subjugată ca să scuture jugul”.

Armata română introdusă în război de Antonescu „în marşul spre prăpastie”, aplicând dictonul ”Ori totul, ori nimic”, îşi pregătea inevitabil pieirea. Iuliu Maniu i-a atras atenţia că anexarea teritoriului străin dintre Nistru şi Bug, denumit „Transnistria”, va fi considerată de Ungaria şi Germania ca o compensare pentru pierderea definitivă a teritoriului anexat de Ungaria şi Bulgaria din România (nord-vestul Transilvaniei şi sudul Dobrogei).

Viaţa în preajma lui era un infern. El  nu a avut nici un fel de remuşcări să ordone atât executarea de români, ucraineni şi polonezi de religie mozaică numiţi jidani, să ţină dezbrăcaţi iarna prizonierii sovietici pentru a nu mai prinde primăvara, cât şi a trimite la moarte mii de tineri români. Dictator aspru, cu spirit totalitar cazon, Antonescu credea că pentru strategia sa putea să sacrifice orice.

(2)

Între timp, în Bucureşti au sosit de pe front mii de ofiţeri şi subofiţeri germani care au umplut hotelurile şi cârciumile de mahala, vânzând echipament şi armament pe băutură. Erau cu vestoanele descheiate şi desfăcuţi la centuri în cârciumi şi beţi cântau melodii ţigăneşti alături de români (după 1 septembrie au fost luaţi de sovietici  şi trimişi la „staţiuni” în URSS, să refacă ce au distrus).

Între 1940 – 1944, germanii – unii beţi, în aroganţa lor, au trecut cu maşinile peste pietoni în Bucureşti, „ca peste nişte gâşte”, cum a reclamat Antonescu la misiunea germană.  În cazărmi erau recruţi şi rezervişti bătrâni, care aşteptau să fie trimişi pe front, şi n-aveau decât un sentiment de nimicire, de frică de moarte sau, mai grav, de revoltă faţă de faptul că sunt trimişi la moarte fără nici un rost, fără nici un scop, decât  acela de a fi carne de tun pentru armata lui Hitler.

Fabricile erau păzite de armată, cu carcere unde erau ţinuţi muncitorii între schimburi. Spre seară, cozile interminabile de la magazinele din Bucureşti se destrămau, oamenii plecând acasă cu traistele goale. Ministrul german la Bucureşti, von Killinger, raportează lui Hitler:” Aici totul este în ordine. Nici o frunză nu se mişcă pe cerul României fără ştirea mea, iar Antonescu deţine puternic frânele ţării şi ale armatei.”

Antonescu se simte în chingi, numai în 1944 nu s-au prezentat la mobilizare 40% din cei chemaţi, inclusiv ofiţeri. În total, în cei trei ani au fost condamnaţi 108.336 de militari români pentru neprezentare la mobilizare. 21 iulie 1944.  Din lipsă de armată, Germania îşi retrage 4 divizii de pe frontul din Moldova, dislocându-le pe Vistula,  în Polonia, unde au fost apoi lichidate de sovietici.

5 august 1944. Antonescu este convocat la Hitler. Ajuns la Cartierul General, observă că a dispărut fastul de altădată. Domneşte o atmosferă încordată, plină de tensiune. Deodată apare Hitler ca o torpilă. Are ceafa şi o mână bandajată, iar mutra lui de motan feroce e şi mai expresivă. Se aude în şoaptă că de câteva zile suferă de tulburări ale echilibrului.

„Dle mareşal, sunteţi hotărât să luptaţi până la capăt alături de noi sau nu?!? Antonescu s-a roşit tot: Întrebarea dumneavoastră este jignitoare! Deodată, Hitler vrea să facă un gest cu mâna bandajată, dar are dureri, i se schimonoseşte faţa şi pleacă repede strigând:

„Mă-ntorc! Mă-ntorc! Până atunci daţi-le să vadă armele secrete!”  Pe un ecran a rulat un film cu rachete care erau considerate arma care va decide victoria (mai târziu s-a dovedit că rachetele n-au produs prea mari pagube Marii Britanii, nici forţelor aliate şi nici nu aveau precizie).

(3)

După film, gazdele în uniforme sfidătoare aşteptau o părere din partea lui Antonescu, dar rămân stupefiaţi când aud: ”Oare anglo-americanii nu fac ceva la fel de teribil cu care pot distruge întreaga Europă?”.După care apare iarăşi Hitler sedat de calmante spunându-i lui Antonescu.

Este arma care ne va răzbuna umilinţele de până acum. Geniu german, mareşale! Vom distruge totul, în afară de Germania şi aliaţii ei, cei care rămân credincioşi. Vă vom da şi vouă. Mareşale, veţi avea prima armată din lume după noi care va fi dotată cu aşa ceva! Iar criza de pe frontul de est, va fi înlăturată.

Vom forma 40 de divizii noi. Ştie Antonescu ce-i asta? E grozav, e redresare sigură. Si-gu-ră!”,strigă Hitler. Antonescu: „De ce au fost retrase atâtea divizii de pe frontul din sud? România nu mai înseamnă nimic pentru aliatul german?

„Ai dreptate, răspunde Hitler, rânjind și ocolind răspunsul. Ţara voastră e plină de legume şi fructe în sezonul ăsta. Ar trebui să vă gândiţi la Germania, care luptă pentru voi. N-am prea simţit gustul trufandalelor româneşti anul acesta!”.

Antonescu: „Să lăsăm trufandalele! Cum ajutaţi frontul nostru care este dominat de ruşi?”. Hitler: „Află  că eu sunt convins că ofensiva germană se va putea porni din nou, încă înainte de începutul iernii”.

Antonescu: „Fuhrere! Nu mă interesează Germania! Eu am venit aici să discutăm despre frontul de la Iaşi, care se poate prăbuşi!

Hitler nu răspunde şi continuă: „Efectivul diviziilor va fi redus, dar puterea de foc va fi ridicată. Fabricile de armament şi muniţii vor fi mutate în subteran. Ia uite ce bine şi sigur e să trăieşti în subteran” – demonstrează el ciocnind pereţii.

Încă din anul 1942, Germania are probleme cu completarea efectivelor la divizii din lipsa rezerviştilor. Frontul s-a lărgit la  peste 5000 km, din care pe câteva sute de km nu era nici un soldat german, golurile fiind ocupate de români, unguri, slovaci, finlandezi, spanioli, croaţi şi arabi în uniforme germane.

De asemenea, când i se prezenta situaţia pe frontul de est, generalii germani ascundeau în buzunare steguleţe roşii de pe hartă care reprezentau diviziile sovietice, deoarece Hitler nu accepta ca pe hartă să apară mai multe divizii sovietice faţă de cele germane.

Acesta îi spune bucuros o minciună lui Antonescu că este sigur de victorie precizând că, la Teheran, aliaţii occidentali au acceptat bolşevizarea Europei numai până la Oder, poate chiar până la Elba, şi Germania va sprijini România.

(4)

5 august 1944, Berlin. Antonescu: ”Când îşi va plăti Germania datoriile?” Hitler (ţipând): „Datorii! Germania nu are datorii! O omenire întreagă îi datorează Germaniei totul!” Antonescu: „Nu e nevoie să ţipaţi, Antonescu nu vă va părăsi! Dar vă avertizez  că în cazul spargerii frontului, eu nu mai garantez ce va face armata română a cărei stare de spirit este antigermană, iar opinia publică mă presează să fac pasul către aliaţi. Aşa că, Germania  măcar datoriile să şi le plătească!”. Hitler ţipând: ”Germania n-are datorii! Sunteţi invitaţi la masă!”.

Comerţul româno-german. În perioada 1940 – 1944, au fost 14 sesiuni confidenţiale între comisii mixte germano – române, Antonescu ascunzând de popor prevederile defavorabile economiei româneşti. Mecanismul de jefuire a României practicat de Germania era sistemul de plăţi în clearing, adică fără bani, prin decontare între bănci, şi marfă contra marfă. România exporta în Germania: produse petroliere, cereale, lemn şi materii prime, iar Germania exporta în România cantităţi reduse armament, maşini agricole şi mărfuri de proastă calitate. De asemenea, timp de 4 ani, armata germană din România era întreţinută tot de poporul român, urmând ca Germania să plătească după ce va ocupa şi jefui Uniunea Sovietică. România a exportat în Germania 11,63 milioane tone de petrol (asigurând 33% din necesarul armatei germane) şi a cumpărat din Germania  58,167 tone aur (47,77 tone adus în ţară şi 10,39 tone depozitat în Elveţia). Materiile prime germane exportate în România se vindeau la preţ dublu.

Plecarea din Berlin. Din ordinul lui Hitler, avionul german face două tururi deasupra Varşoviei care era în flăcări, un avertisment pentru Antonescu. În avion, Antonescu  îşi aminteşte de generalul Iacobici care i-a atras atenţia că armata română nu este instruită să meargă mai departe alături de germani. De asemenea, mulţi generali l-au întrebat care este programul lui, care este politica lui, dar el le-a răspuns mereu: ”Eu sunt România, politica o fac eu!”. Ajuns la Bucureşti, dispune ca toţi bărbaţii să umble în sacou, indiferent de căldură, ca „respect sobru pentru sacrificiile de pe front”.

8 august 1944. În urma discuţiilor secrete, fără ştirea lui Antonescu, purtate în Elveţia, cu diplomaţii americani şi britanici, cu privire la ieşirea României din război, aceştia i-au propus diplomatului român V. Pella să se adreseze direct Moscovei. Astfel, prin intermediul Suediei, a fost solicitat Moscovei ca generalul Aurel Aldea să primească aprobarea pentru a veni în capitala sovietică pentru a discuta  amănuntele cu privire la ieşirea României din războiul antisovietic. Solicitarea nu a primit niciun răspuns.

Contact secret româno-sovietic. În noaptea de 16 august 1944, în zona localităţii Târgu Frumos – Valea Oilor,  s-au întâlnit în strict secret  într-un tanc greu sovietic „Stalin-2”, parţial lovit, care se găsea între linii, generalul român Aurel Aldea şi generalul-maior sovietic Lozev, comandant al Diviziei 1 Infanterie de Gardă, unde au avut loc tratative, prin care sovieticii erau asiguraţi că armata română  va întoarce imediat armele  contra Germaniei naziste şi a Ungariei horthiste, pentru recucerirea Ardealului, cedat în anul 1940 (tratativele secrete au continuat până la 20 august 1944).  17 august 1944. Colonelul Dragomir, şef de stat major al Armatei a 4-a, afirmă: ”Consider că frontul din Moldova este dinainte condamnat”. 18 august 1944. Generalul Avramescu, noul comandant al Armatei a 4-a: ”Vom avea un dezastru faţă de metodele şi forţa de atac ale ruşilor.

(5)

Raport de forţe pe Frontul din Moldova şi Basarabia, august 1944. Forţe germano-române: Grupul de Armate”Ucraina de Sud”(Cdt. Gl. col. Friessner) compus din: Subgrupul de Armate ”General Dumitrescu” (în estul Basarabiei): Armata 3 română (100 km sector) având 4 divizii româneşti şi 1 divizie germană; Armata 6 germană (250 km sector), având 13 divizii germane şi 1 divizie românească; Rezerva subgrupului având 1 divizie germană,1 divizie de tancuri germană, 1 divizie românească; total: 6 divizii româneşti şi 16 divizii germane. Subgrupul de Armate „Wohler” (în nordul Moldovei): Armata 4 română: (110 km sector) având 12 divizii româneşti şi 4 divizii germane; Rezerva subgrupului având 4 divizii româneşti, 1 divizie blindată românească şi 1 divizie de tancuri germană. Total: 17 divizii româneşti şi 5 divizii germane. Pe Frontul din Moldova au fost trimise în linia întâi două batalioane disciplinare compuse din militari care l-au criticat pe Antonescu pentru crimele şi jafurile comise pe teritoriul URSS. TOTAL GR. A. ”Ucraina de Sud”: 23 divizii româneşti şi 21 divizii germane = 44 divizii. Efective: 580.000 germani (381.000 pe front, 128.000 în zona frontului şi 71.000 în interiorul României – în interior nu era nici o unitate de luptă, erau unităţi logistice, transmisiuni, de rechiziţii, de transport al grânelor, petrolului, vinului, produselor alimentare româneşti spre Germania şi militari germani care s-au eschivat de la unităţile de luptă – mită, ”bolnavi”), 431.000 români (50.000 fără puşti). Total: 940.000 pe front, 404 tancuri şi autotunuri (10% defecte în reparaţii), 551 avioane germane (15% defecte în reparaţii), 249 avioane româneşti (ccc20% defecte în reparaţii) şi 7.600 guri de foc de artilerie. În Moldova au fost amenajate trei poziţii de apărare: „DACIA”: poziţie înaintată, „TRAIAN”: poziţie de rezistenţă fără gând de retragere, „DECEBAL”: poziţie de rezistenţă. Marile unităţi  din interiorul ţării la 23 august 1944 aveau un total de 192.200  oameni (121.500 recruţi), la care se adăugau 190.000 militari în unităţi logistice, CFR, construcţii etc., 37.000 în aviaţie, 36.000 apărare antiaeriană şi 9.000 în marină, total 465.000 oameni. Regimentul de artilerie din aceste divizii avea doar 4 – 6 tunuri în loc de 36. Forţe sovietice. Frontul 2 Ucrainean (este Frontul de Stepă care la intrarea pe teritoriul Ucrainei a primit denumirea teritorială a acestei republici sovietice) având 46 de divizii şi Frontul 3 Ucrainean având 36 de divizii, total 82 de divizii. Efectiv total: 1.340.000 oameni, 16.000 guri de foc de artilerie, 1.874 tancuri şi autotunuri şi 1.759 avioane.

20 august. Sovieticii declanşează ofensiva în nordul Moldovei şi în estul Basarabiei. 21 august. Ofensiva sovietică continuă. „Soldaţii noştri care au rămas cu distrugerea podurilor erau cantonaţi în şcoală, până ce au aruncat podurile îşi făceau de cap, umblau toată noaptea prin sat, împuşcau câinii la oameni, furau miei şi găini, la un crâşmar de la noi din sat i-a rămas băutură în pivniţă, ei au luat balerce cu vin şi le-au dus în şcoală. Apoi au tăiat miei în clasă şi păsări, era numai sânge pe jos, au băut vin cât au putut bea, restul i-a dat drumul să curgă pe jos. Au sfărâmat complet biblioteca şcoli, au rupt-o toată şi au aruncat-o jos. Când am intrat în şcoală m-am îngrozit ce-am văzut, numai bălţi de sânge şi cărţi rupte, iar pe noi sătenii ne înjurau cu mare duşmănie”. (Eugenia Iacob, 1900 – 1988, scriitor şi etnograf, satul Roşcani, comuna Liteni, jud.Suceava).

22 august. Ofensiva sovietică continuă. Antonescu ordonă să fie împuşcaţi toţi cei care fug din faţa inamicului, dar ordinul nu a putut fi executat deoarece unităţile au intrat în panică şi nimeni nu mai avea controlul. Hitler aprobă retragerea, dar este prea târziu, Armata 6 germană este încercuită. Toţi cei 200.000 de germani s-au predat, dorind să scape odată de război cum au declarat ei. Au fost îmbarcaţi în trenuri şi trimişi în lagăre de muncă pentru refacerea miilor de oraşe şi sate distruse de ei şi colegii lor în URSS.

Antonescu soseşte pe front unde, în prezenţa unor ofiţeri germani, ţipă la generalul Avramescu, comandantul A. 4 române, care stă în poziţie de drepţi: „Cum vă permiteţi, domnule general? Cine vă permite să-mi daţi mie sfaturi sau sugestii? Executaţi ordinul! Părerea dv. nu mă interesează! E o prostie ceea ce spuneţi. Faceţi-vă misiunea şi executaţi ordinele pe care le gândesc eu. Suntem într-o situaţie gravă, după două zile de front, îmi dau seama că ofensiva sovietică e foarte puternică, iar armata comandată de dv. se poartă laş. Trebuie mustrată aspru! Să-i comunicaţi că eu, mareşalul ei, o dispreţuisc pentru modul cum a luptat în aceste zile. Vă vom trage la răspundere cu pistolul în mână pe dv., generalii care comandaţi o asemenea debandadă. Ostaşul român e viteaz, şi el crede în mareşalul său. Vă fac vinovaţi pe voi, pe comandanţi, pentru ceea ce s-a întâmplat! Ruşine! Şi, după asta mai veniţi cu sugestii de repliere! Vă ordon să îngheţaţi pe poziţii, sau vă demit şi să lăsaţi prostiile cu „moralul scăzut al ostaşului”. Nu-mi daţi mie sfatul, ci executaţi-mi ordinele! Bună ziua”. În această zi, generalul Sănătescu este trimis de rege la Antonescu: „E grav pe front?”, întrebă Sănătescu. Antonescu: ”Am pus să se redacteze ordinul de retragere pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Mâine am să discut măsurile în Consiliul de Miniştri şi săptămâna viitoare am să mă duc eu personal să comand frontul.

(6)

22 august 1944. Sănătescu către Antonescu: ”Uite, regele te pofteşte la Palat. Regele vrea şi el să ştie… (Sănătescu a fost coleg de liceu cu Antonescu). Antonescu: „De ce? Crezi că-mi face plăcere grecoaica aia ţâfnoasă sau fonful de fiu-său?!” Sănătescu: „Este ţara, sunt interesele naţiunii, Ionele!” Antonescu: Naţiunea sunt eu! Nimeni nu ştie mai bine care sunt interesele naţiunii, ale ţării!” Sănătescu: „Bine, dar ţara?!” Antonescu: „Ţara? O voi obliga să facă orice sacrificiu. Ne vom ascunde şi în munţi!” Sănătescu: „Nu mi-ai răspuns, accepţi invitaţia majestăţii sale?” Antonescu: „Nu pot. Cred că sâmbătă, 26 august, pe la zece, pentru că, la unu, vreau să dau o masă guvernului, misiunii germane, şi să-i anunţ că mă mut definitiv pe front.” Ora 19:00. Misiunea germană se interesează de situaţia recruţilor români care trebuie să plece carne de tun pe frontul din Moldova.

23 august. Dimineaţa s-a întrunit guvernul, unde erau prezenţi şi câţiva ofiţeri de stat-major care împreună cu Antonescu discutau pe hartă cum să organizeze rezistenţa pe zone, de la est către vest, cu preţul de a rămâne doar piatră, ţărână şi ruine, dar cu recunoştinţa aliaţilor germani şi a întregii Europe, care-şi va reorganiza forţele şi va respinge bolşevicii dincolo de Urali. Apoi miniştrii trec la executare, chiar dacă îşi dau seama că Antonescu sacrifică ţara, dar n-au de ales. Antonescu era vânăt, toată noaptea n-a dormit, fiind chinuit de imaginea armatei care nu mai vrea să lupte contra ruşilor.

Apoi, intră Mihai Antonescu şoptindu-i că ar trebui să meargă la rege în asemenea momente grele, „că regele, dă-l dracului, vrea să ştie în cazul unei retrageri unde-şi va stabili curtea regală”. „Da, o să mă duc”, s-a hotărât Antonescu, „deoarece gângavul ăla trebuie învăţat unde şi cum să se retragă, şi trebuie să ştie că eu, Antonescu, voi opri cu orice chip armatele ruseşti pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani. Dar nu voi fi protocolar cu un puţoi”.

Între timp, colonelul Dragomir nu-l găseşte telefonic pe Antonescu şi se adresează generalului Sănătescu solicitând urgent aprobarea de a se retrage Armata a 4-a română, deoarece ”forţelor sovietice nu li se mai poate opune vreo rezistenţă serioasă”. Sănătescu: „Dacă situaţia este aşa de gravă, îl vom determina pe Antonescu să vină la rege şi să aleagă între demisie sau semnarea armistiţiului”.

La ora 10:00, Antonescu solicită audienţă la rege pentru ora 15:00. Între timp, în locuinţa lui Coposu se întâlneşte Iuliu Maniu cu generalul Sănătescu de la Casa Regală, care-i cere lui Maniu ca după îndepărtarea lui Antonescu să devină prim ministru. Maniu: „Nu dragule, nu-i conzult să fiu eu. Faceţi dv. un guvern de militari”. Sănătescu: „D-le Maniu, gândiţi-vă, dacă noi nu instaurăm urgent un guvern al întregii ţări, se pot forma mai multe care s-o împartă”. Maniu: „Mai târziu, când situaţia va fi mai limpede, dar guvernul trebuie să fie din militari şi cei 4 reprezentanţi ai partidelor din BND”. Apoi, zâmbind, completează: „fii convins, generale, că aşa este foarte bine, îi obligăm pe comunişti să nu aibă nici ei nici un portofoliu!”

Pe front însă, colonelul Dragomir nu mai poate aştepta şi la ora 12:00 trimite un raport lui Antonescu: ”Frontul este total rupt şi deschis între Bârlad şi Siret. Aprobaţi retragerea Armatei a 4-a. Comandamentul german, căruia ne-aţi subordonat, nu ne permite retragerea cu intenţia vădită de a ne pironi trupele pe loc, ca ei să se retragă spre munţi către Ungaria şi noi să-i urmăm, lăsând astfel ţara deschisă invaziei”.

(7)

0ra 12:30. Antonescu răspunde colonelului Dragomir de pe frontul din Moldova: ”Am căzut de acord cu comandamentul german retragerea Armatei a 4-a pe eşaloane succesive, mai multă libertate nu v-aş fi putut da nici eu. Generalul Avramescu, dacă ar fi avut personalitate, ar fi putut să încalce ordinele germane. În consecinţă, îl demit din funcţie şi îl numesc pe generalul Şteflea comandant provizoriu al Armatei a 4-a cu misiunea de a degaja această armată” (din această armată făceau parte: Diviziile 1, 4, 5, 6, 20 Infanterie şi 1 Gardă, române).

La ora 13:00 are loc o întâlnire între Brătianu şi Antonescu, moderată de Mihai Antonescu: „Dl. Brătianu vine împuternicit din partea  tuturor partidelor, are un mesaj care…” Antonescu: „L-am trimis pe Cristescu la dl. Maniu, să-i propună să ia dânsul guvernul şi să facă ce vrea, dar acum pe sală Cristescu mi-a raportat că dl. Maniu nu e de acord, că vrea ca eu să semnez armistiţiul”.

Între timp Mihai Antonescu iese din sală şi trimite o telegramă fără ştirea lui Antonescu, la Ankara, cu propunerea pentru guvernul turc de a-l chema pe el la  tratative. Acum se gândea cum ar putea ajunge la Palat înaintea lui Antonescu pentru ca regele să-l trimită pe el în Turcia.

Ora 15:55. Antonescu soseşte la Palat, unde timp de 45 de minute prezintă situaţia de pe front. Regele: „Nu e timp de pierdut. În pofida tuturor protestelor mele, dv. aţi adus ţara într-o situaţie din care nu mai poate fi salvată decât cu condiţia încetării imediate a ostilităţilor şi expulzarea germanilor.” Antonescu: „Dv. Vă înşelaţi!”. Regele: „Vă rog, când vă adresaţi regelui, s-o faceţi corect. Ce înseamnă acest „dv.”?”. Antonescu: „Dv., majestatea voastră… este nervoasă astăzi…”

Regele: „Da, deoarece când v-am chemat azi dimineaţă, m-aţi tratat ca pe un personaj oarecare. Nu vă permit să vă luaţi libertăţi asupra persoanei mele. Credeţi că aş putea să vă permit să-mi uzurpaţi  prerogativele şi că m-aş putea mulţumi să privesc, ca un imbecil, cum ţara mea se duce de râpă?” Antonescu: „Şi cine credeţi că e pe cale de a o distruge?” Regele: „Voi toţi. Şi cu toate acestea, atunci când vă chem, dv. nu aveţi timp să-l întâlniţi pe regele acestei ţări”.

Antonescu: „Ţin să vă aduc la cunoştinţă că dacă dv. credeţi că puteţi salva ţara printr-un armistiţiu, vă înşelaţi!” Regele: „Eu nu v-am chemat pentru a vă cere sfatul sau pentru a cunoaşte opinia dv., v-am chemat ca să transmiteţi Naţiunilor Unite această telegramă privind încetarea ostilităţilor”. Antonescu: „Cine a redactat-o?” Regele: „Ce importanţă are? Dacă refuzaţi, am să o expediez eu însumi”.

Antonescu: „Dv. vă imaginaţi că mareşalul ar putea să-şi trădeze aliaţii germani şi să se arunce în braţele ruşilor?” Regele (strigând): „Cine trădează, dv. sau germanii? Dv., care aţi garantat frontierele Germaniei sau Germania care le-a garantat pe cele ale României?” Antonescu: „Nu sunt surd. De ce ţipaţi?”

Regele: „Ba sunteţi surd! Altminteri aţi fi auzit ce se vorbeşte prin ţară. Pe scurt, mareşale, vreţi sau nu să expediaţi această telegramă?” Antonescu: „Nu! Nu în această formă!” Regele: „Dar în ce formă?” Antonescu: „Trebuie să iau legătura cu Germania”. Regele: „Cum? Ne tocmim, domnule Antonescu?” Antonescu: „Mareşal Antonescu!”

Regele: „D-le Antonescu! De patru ani de când îmi uzurpaţi drepturile, nu v-aţi bucurat nici de încrederea, nici de simpatia mea. De luni de zile colaborez cu opoziţia pentru a-mi salva ţara. Dv., o ştiu bine, mă luaţi drept un copil. Românii mei vor decide. Dar, dacă dv. consideraţi că eu sunt un trădător, veţi fi decepţionat. Eu sunt regele ţării mele şi regele dv. Eu vreau să salvez ţara (strigă şi bate cu pumnul în birou) şi nimeni nu mă poate împiedica!”

(8)

Casa Regală. Antonescu: Majestatea voastră este tânără şi lipsită de experienţă! Regele: Vă înşelaţi! Suferinţa este o experienţă! Antonescu: Dv. nu puteţi dispune de ţară dacă… Regele: Eu sunt şeful armatei, iar ordinele mele sunt deja date. Antonescu (violent): Date? Care ordine? Majestatea voastră ştie că şi-ar putea pierde tronul? Regele: E o ameninţare? Dv. credeţi că mai aveţi încă puterea de a da vreun ordin? Din acest moment, eu sunt cel care voi lua deciziile! Vă aflaţi în stare de arest! Antonescu: Cum? Eu? Mareşalul? Vom vedea! Regele: Prostii! Luaţi-l!

16:58. Regele iese şi ordonă unui maior şi la doi subofiţeri din batalionul de gardă să-l aresteze pe mareşal. Ceilalţi membri ai guvernului sunt arestaţi unul după altul.

Ora 19:50. Generalul Avramescu, destituit, de pe front îi transmite lui Antonescu: „Am ţinut însă să arăt aici că adevărul este exact invers bazei de la care pleacă atât măsura luată de domnul mareşal, cât şi cuvintele nemeritate cu care însoţeşte această măsură pe care eu însumi am cerut-o în scris pentru a salva armata de la dezastru. Domnul mareşal mi-a ordonat precis să execut fără murmur ordinele comandamentului german. Astăzi, mi se face o vină tocmai prin faptul că nu m-am împotrivit comandamentului german. Eu predau comanda Armatei a 4-a generalului Şteflea, aşa cum ordonă domnul mareşal” (mesajul a fost preluat de generalul G. Mihail, noul şef al Marelui Stat Major, deoarece la acea oră Antonescu era sub arest.).

Ora 22:00. La radio s-a transmis mesajul regelui Mihai I: „Români, un nou guvern de Uniune Naţională… România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA. Poporul înţelege…” Şi tot în această seară generalul G. Mihail a dat ordin armatei să iasă din subordine germană şi să înceteze luptele contra trupelor sovietice.

Pierderi până la 23 august 1944 şi după, pe frontul din Moldova:

Armata română: 8.300 morţi, 25.000 răniţi şi 153.000 dispăruţi (dintre aceştia, 14.100 militari români basarabeni s-au predat şi s-au înrolat în armata sovietică, nu se ştie câţi prizonieri au fost luaţi înainte şi după 23 august, şi câţi dezertori, deoarece din septembrie au apărut mii de soldaţi concentraţi pe frontul de vest care fuseseră daţi dispăruţi în august pe frontul din Moldova).

Armata germană: 250.000 morţi, răniţi şi prizonieri, 3.500 guri de foc (tunuri), 83 tancuri şi 330 avioane.

Armata sovietică: 13.000 morţi, 53.000 răniţi, 108 guri de foc, 75 tancuri şi autotunuri şi 111 avioane.

24 august. Generalul G. Mihail ordonă armatei din Moldova să se retragă pe aliniamentul Focşani – Brăila – Delta Dunării, opunându-se oricărei încercări de dezarmare. Prin acest ordin, generalul urmărea realizarea unui aliniament de armistiţiu dincolo de care să nu treacă nici trupele sovietice şi nici cele germane.

Dar acest ordin, care de fapt prelua o parte din scenariile concepute de Antonescu, a încurcat mai rău situaţia, a derutat comandamentul sovietic, care a ordonat dezarmarea unor unităţi române care se retrăgeau pe acest aliniament.

Veteranii afirmă că retragerea s-a făcut în haos, unii comandanţi şi-au părăsit subunităţile, grupuri de soldaţi fără şefi rătăceau prin păduri şi culturi de porumb, alţi şefi le-au spus soldaţilor să se salveze cum pot. Rămaşi fără comandanţi, unii soldaţi artilerişti au abandonat tunurile (după ce au ascuns închizătoarele) şi au plecat acasă cu caii (după 7 septembrie, printr-o circulară, au fost chemaţi la mobilizare şi soldaţii care au părăsit frontul din Moldova, iar cei care au părăsit tunurile au fost trimişi după ele).

În această situaţie, a crede că armata română, ocupând aşa zisa fortificaţie, i-ar fi oprit pe sovietici câteva luni este o glumă, în condiţiile în care de la Stalingrad până în Berlin nici o fortificaţie germană nu a rezistat.

(9)

24 august 1944. În dimineaţa acestei zile, un lider comunist a venit să-i ridice pe Antonescu şi colaboratorii lui arestaţi. Regele: „Unde îi duceţi?”. Liderul: „Într-una din casele noastre clandestine. Avem şi pentru dumneavoastră una!”

Acord de încetare a focului. Pe frontul din Moldova a plecat Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist) ministru de stat al noului guvern unde  s-a întâlnit cu mareşalul Malinovski comandant al Frontului 2 Ucrainean  semnând un acord de încetare a focului.

Moscova. Apoi, Pătrăşcanu pleacă cu mareşalul sovietic la Moscova pentru semnarea armistiţiului. Forţele sovietice continuă înaintarea (foto: infanterie sovietică în marş – Ordinul comandantului suprem: ”La Berlin!”).

Crime de război. Lângă Galaţi a fost prins un maior român având asupra sa  un album foto cu civili sovietici din Odessa spânzuraţi. Maiorul a fost arestat  iar albumul se găseşte la Moscova.

Retragere în haos. În sudul Basarabiei trupele germano-române se retrăgeau într-un haos total  spre Prut pentru a evita încercuirea. Diviziile 21 Infanterie, 4 Munte şi 1 Cavalerie române timp de 3 zile n-au mâncat nimic ci doar au mărşăluit cât mai repede de la Nistru spre Prut pentru a nu fi încercuite.

Înainte de Prut, un colonel german  din statul major al Grupului de armate „ Ucraina de Sud” s-a urcat în picioare pe un transportor blindat pe care l-a aşezat de-a curmezişul drumului pentru a opri coloanele de trupe germano-române care se retrăgeau în panică obligându-le să ocupe un aliniament de apărare. În timp ce colonelul era în dispută cu ofiţerii germani,  au sosit câteva tancuri germane care se retrăgeau în grabă, au izbit transportorul ucigândul pe colonel şi toată coloana de trupe a trecut Prutul.

După Prut, o unitate germană în dispozitiv de luptă a oprit totuşi o coloană de unităţi germane. În această coloană erau şi cca 300 de militari români din mai multe unităţi. Cel mai mare în grad era un sublocotenent de rezervă pe care germanii l-au numit comandant al acestui detaşament constituit adhoc. Dar ofiţerul român a refuzat şi un colonel neamţ l-a împuşcat în stomac pentru a muri în chinuri (era o metodă rafinată germană), iar soldaţii români au rupt-o la fugă fiind vânaţi de germani până au intrat într-o pădurice.

După trecerea Prutului, la 25 august, cele 3 divizii româneşti au fost ajunse din urmă de unităţile sovietice. Între comandanţii români şi sovietici a avut loc o scurtă discuţie şi împreună au început deplasarea spre Transilvania (nu i-a dezarmat nimeni). „Guvern comunist la Iaşi”.

Dacă actul de la 23 august nu ar fi existat, Stalin a avut în vedere înfiinţarea unui guvern român comunist la Iaşi şi s-ar fi trecut la ocuparea României prin forţă.

Ruperea relaţiilor cu Germania. Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, înştiinţează ambasada Germaniei din Bucureşti că România a rupt relaţiile diplomatice cu Germania şi va lăsa armata germană să se retragă liber. Ca răspuns, aviaţia germană bombardează Bucureştiul. Imediat guvernul Sănătescu declară război Germaniei.

Mesaj inutil. Atunci Niculescu-Buzeşti trimite un mesaj cifrat la Cairo prinţului Ştirbei şi lui Vişoianu: „Urgent! Acceptaţi condiţiile de armistiţiu ale Aliaţilor! Aveţi puteri depline! Solicitaţi Aliaţilor să trimită de urgenţă avioane de vânătoare la Bucureşti!”.

25 august. Răspuns de la Cairo: „Nu există posibilitatea de a trimite avioane de vânătoare la Bucureşti, deoarece nu are cine să le efectueze întreţinerea la sol. Toate negocierele cu privire la armistiţiul românesc au loc la Moscova, ne-au precizat englezii”. Apoi, Ştirbei şi Vişoianu au plecat de la Cairo la Moscova, unde vor mai aştepta împreună cu Pătrăşcanu încă cca 3 săptămâni.

(10)

27 august 1944. Pleacă la Moscova  generalul Dămăceanu, să încheie armistiţiu, cu aceeaşi concepţie a generaluilui G. Mihail, şef al Marelui stat Major, prin care armata sovietică să nu depăşească Galaţiul, ci să treacă doar Carpaţii în Transilvania, iar la est de Bucureşti trupele sovietice să acţioneze numai la solicitarea armatei române.

De asemenea se preciza: armata română să nu se subordoneze armatei sovietice şi să lupte numai pe teritoriul naţional.

Aceste iluzii ale generalului Mihail nu ţineau cont de contextul strategic al frontului sovieto – german unde, la flancul sudic, trupele sovietice trebuiau să ajungă la Belgrad – Adriatica – Italia, pentru a bloca trupele germane în Balcani, făcând joncţiunea cu forţele americane, britanice şi poloneze din Italia, iar armata română avea obligaţia să lupte alături de Aliaţi până la victoria finală. Condiţiile aberante ale generalului Mihail nu au fost acceptate de URSS, SUA şi Marea Britanie.

29 august 1944. Generalul Şteflea, fost şef al Marelui stat Major, declară că: ”Situaţia din ziua de 23 august 1944 nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat Focşani – Nămoloasa – Brăila, chiar dacă trupele noastre ar fi continuat să lupte”.

30 august 1944. Trupele sovietice (foto: tancuri T-34) intră în Bucureşti urmate de Divizia „Tudor Vladimirescu” (foto: autocamioane) constituită din prizonieri români voluntari în Uniunea Sovietică.

5 septembrie 1944. A sosit la generalul Mihail o delegaţie sovietică condusă de un general cu misiunea de a discuta modul de cooperare cu armata română. Generalul Mihail, o persoană arogantă şi orgolioasă, l-a ţinut pe general la uşă câteva minute pe motiv că nu era ora de audienţă. Apoi, în urma întâlnirii, generalul Mihail l-a informat pe generalul sovietic că armata română va participa doar la eliberarea României şi nu va merge mai departe în Ungaria.

7 septembrie 1944. Datorită situaţiei neclare din partea Marelui Stat Major român şi a incapacităţii armatei române de a elibera singură Transilvania şi Banatul, la 7 septembrie, Stalin a subordonat armata română Frontului 2 Ucrainean cu misiunea de a elibera România, şi apoi până la victoria finală împotriva fascismului.

Generalul Mihail a protestat şi a  solicitat regelui Mihai să nu aprobe participarea armatei române la eliberarea Ungariei, la care regele i-a răspuns: „Aşa cum armata română a mers până la Stalingrad, aşa va merge alături de aliaţi până la Berlin”. În luna octombrie 1944, când primele trupele române au început să treacă în Ungaria, generalul G. Mihail, furios, şi-a dat demisia din armată.

(11)

Moscova. Mareşalul Antonescu este dus la Moscova, iar regele Mihai I (foto: mareşal, şef al statului şi şef al armatei) a fost condus într-o locuinţă secretă din Oltenia. La Moscova, Antonescu şi Mihai Antonescu sunt internaţi la parterul unui imobil de la periferia Moscovei. Celor doi li se cere de către justiţia militară sovietică să scrie tot ceea ce ştiu.

12 septembrie 1944. La Moscova, clopotele din Kremlin bat intens. Deasupra Moscovei se trage o salvă de artilerie. Pătrăşcanu iese din camera sa şi îi întreabă pe gardieni: ”De ce s-a tras această salvă?”.”Este o nouă victorie a Armatei Roşii. Mareşalii noştrii au eliberat Bucureştiul”, răspund gardienii. ”Dar ştiam că acest oraş a fost deja eliberat la 24 august”. „Nu, aşa este oficial, înţelegeţi?”.

Semnarea armistiţiului. Către prânz, are loc semnarea la Moscova a armistiţiului între România şi Aliaţi. Semnatarii sunt trimişii guvernului român Ştirbei şi Vişoianu, iar pentru Aliaţi mareşalul sovietic Malinovski. Pătrăşcanu a asistat doar ca martor.

9 octombrie 1944. Churchill (primul ministru al Marii Britanii) soseşte la Moscova unde face propuneri lui Stalin în ce priveşte zonele de influenţă. Churchill: ”Ce aţi zice de o dominaţie în proporţie de 90% asupra României pentru voi, de 90% asupra Greciei pentru noi şi, în proporţii egale între noi, asupra Iugoslaviei”. Apoi adaugă pe hârtie: Ungaria 50% – 50%, Bulgaria 75% pentru sovietici.

Stalin a acceptat verbal. A doua zi, Molotov schimbă proporţiile pentru Bulgaria şi Ungaria la 80% pentru sovietici, respectând astfel opinia lui Stalin că: ”Cel care ocupă un teritoriu impune acestuia propriul său sistem social până acolo unde poate să ajungă armata sa. Nu poate fi altfel”.

Tot în această zi de 9 octombrie, a fost eliberată ultima brazdă din teritoriul Banatului, de către Corpul 49 Armată sovietic, comandat de general-locotenent Terentiev, care a fost decorat de regele Mihai I cu înalta dinstincţie de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

24 octombrie 1944. Divizia 9 Infanterie română a fost oprită lângă oraşul Carei, deşi trupele ungare s-au retras dincolo de graniţă de teama de a nu fi încercuite de forţele sovietice care au eliberat Satu Mare şi au intrat în Ungaria.

25 octombrie 1944. Divizia 9 Infanterie a depăşit oraşul Carei ajungând la graniţa cu Ungaria fără lupte, raportând astfel că de ziua regelui Mihai I  a fost eliberată ultima brazdă din teritoriul României.

Conferinţa de la Ialta (Uniunea Sovietică). La 4 februarie 1945 începe conferinţa la care participă Stalin (Uniunea Sovietică), Roosevelt (Statele Unite ale Americii) şi Churchill (Marea Britanie), unde Moscova şi Washingtonul şi-au împărţit lumea, excluzându-l pe Churchill, care dorea cât mai multă influenţă şi acapararea de noi colonii.

Într-o întâlnire secretă fără participarea lui Churchill, Roosevelt a cerut ajutorul lui Stalin să atace armata japoneză din Extremul Orient (China şi Coreea), altfel războiul va mai dura cca 18 luni şi vor muri peste un milion de americani. „Dacă veţi intra în război contra Japoniei, a precizat Roosevelt, SUA va recunoaşte preluarea insulelor Kurile şi sudul insulei Sahalin”, anexate de Japonia în anul 1904 de la Rusia. Stalin a fost de acord: ”Dar, la 3 luni de la înfrângerea Germaniei”. La această conferinţă nu s-a discutat nimic despre România şi Bulgaria.

6 mai 1945. Sergentul Sandu Costache, din judeţul Iaşi, luptând voluntar într-o unitate sovietică, a participat la Marea Bătălie pentru Berlin şi şi-a pus semnătura pe Reichstag: ”Sandu Costache, român, 6 mai 1945”.

(12)

Capitularea Germaniei hitleriste. La 9 mai 1945, Germania a capitulat. Ultimele rezistenţe izolate au încetat luptele pe 12 mai 1945.  Pierderi româneşti în tabăra fascistă, 1940 – 1944. Pe frontul de est pentru cucerirea şi exterminarea Uniunii Sovietice au participat în total 911.000 de militari români din care: 71.500 au murit, 215.000 au fost răniţi, 287.000 prizonieri  şi 86.000 dezertori condamnaţi. Pierderi româneşti în tabăra aliată, 1944 – 1945. Pe frontul de vest pentru eliberarea României, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei şi Iugoslaviei (cu o companie) au participat 538.000 de militari din care: 21.000 au murit, 90.000 au fost răniţi şi 58.000 au dispărut (prizonieri şi cca 10.000 dezertori).

Civili ucişi în România, 1940 – 1945. 150.000 evrei din nord-vestul Transilvaniei (anexat de Ungaria) din ordinul lui Himmler, şeful SS (Serviciul de Siguranţă al Reichului) – cei 10.000 de evrei bănăţeni au scăpat în anul 1944 de deportare spre crematorii din ordinul criminalului de război Antonescu, doar datorită lipsei de vagoane; 7.000 de români de religie mozaică denumiţi evrei din nordul Moldovei, din ordinul criminalului de război Ion Antonescu; 10.000 de români de aviaţia americană; cca 1000 de români de trupele de ocupaţie ungară şi etnici maghiari din nord-vestul Transilvaniei; cca 200 civili din vestul Banatului de către trupe SS germane şi etnici germani din România înrolaţi în SS; cca 100 de civili de militari sovietici izolaţi în scop de jaf sau beţi (au fost prinşi şi militari români în uniforme sovietice); 10 civili români de naţionalitate maghiară din zona Beiuş, de către generalul Mociulschi Leonard, ca pedeapsă pentru uciderea aghiotantului său de către un”maghiar” – selecţia acestora unde erau şi români s-a făcut ca în evul mediu, fiind împuşcaţi cei care n-au pronunţat corect cuvântul ”brânză”.

Civili români deportaţi în Uniunea Sovietică. În anul 1945, la ordinul lui Stalin, au fost deportaţi 72.000 de civili români de naţionalitate germană, ca pedeapsă pentru etnicii germani din România care s-au înrolat voluntar în trupele SS. Eliberarea prizonierilor de război. În anul 1945, au fost eliberaţi toţi prizonierii români din Germania (48.000) şi 52.000 prizonieri din Uniunea Sovietică.

Solicitare americană. La solicitarea aviaţiei din SUA, aviatorii români au refuzat să participe la lupte pe avioane americane în extremul Orient împotriva Japoniei. 1946. Sunt eliberaţi încă 52.000 prizonieri români din Uniunea Sovietică.

Tentativa de sinucidere. În luna aprilie, garda sovietică îl găseşte pe Antonescu în stare de leşin în baie: îşi tăiase venele la mâini. Un medic reuşeşte să-l readucă la viaţă. După o scurtă convalescenţă, Antonescu este trimis la Bucureşti pentru judecată.

Execuţia. La 1 iunie este executat împreună cu vice-prim ministru Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, ministru de interne, şi profesorul Alexeanu, guvernatorul Transnistriei, toţi pentru crime de război împotriva populaţiei civile din România (Iaşi), Basarabia, Bucovina şi sovietică din Transnistria şi Odessa. Antonescu a recunoscut parţial vina pentru jafuri (ca fiind dreptul ocupantului) şi  pentru crime (motivând că el nu a precizat şi procedeul) în Uniunea Sovietică. Tribunalul Poporului din Bucureşti a  fost o anexă a Tribunalului Internaţional de la Nurenberg pentru judecarea crimelor de război, fiind prezenţi la Bucureşti un ofiţer jurist american, unul sovietic şi unul britanic.

Foto: deplasarea celor 4 condamnaţi la moarte spre locul de execuţie

(13)

Recuperarea nord-vestului Transilvaniei. Conform Tratatului de Pace de la Paris din februarie 1947, este anulat Dictatul de la Viena prin care a fost anexat la Ungaria nord-vestul Transilvaniei, iar Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa sunt recunoscute ca făcând parte din Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, componentă a Uniunii Sovietice.

Jafuri româneşti. În perioada 1941-1944, armata română a furat din Uniunea Sovietică, la ordinul lui Antonescu, următoarele: 216.000 tone grâu, 466.000 t porumb, 290.000 t orz, 43.000 t mei, 31.000 t secară, 26.000 t ovăz, 53.000 zahăr, 156 vagoane de ulei comestibil, 93.000 cai, 11.000 oi, 62.000 boi, 45.000 porci, 16.000 stupi, 138 vagoane cu utilaje pentru fabrici alimentare, 714 vagoane cu  uzine întregi metalurgice, 119 cu utilaje pentru fabrici textile, 182 vagoane cu mori de făină, 11.000 semănători, combine, prese de balotat paie, batoze s.a., 56.000 strunguri, 11.000 km căi ferate (şine ferate, poduri şi linii distruse în retragere), 212.000 maşini electrice, 109.000 instalaţii pentru construcţii, 62.000 cazane cu aburi, 1.800 autocamioane, 2.600 tractoare agricole, 6.100 vagoane, 301 locomotive, tramvaie din Odessa au fost găsite la Constanţa şi Arad, ș.a., în total o valoare de 1,5 miliarde dolari. Deoarece România a participat pe frontul de vest împotriva fascismului, în urma negocierilor dintre Pătrăşcanu şi Molotov, s-a stabilit ca datoria să rămână la 300 de milioane dolari, plătibilă în 7 ani. Delegaţia SUA a cerut  de la România despăgubiri pentru rafinăriile capitaliştilor americani de la Ploieşti, care au suferit pierderi. Însă, delegaţia sovietică nu a fost de acord, deoarece aceste rafinării, cu complicitatea proprietarilor, au aprovizionat maşina de război nazistă, iar pagubele au fost produse chiar de aviaţia americană.

Abdicarea regelui.  La 30 decembrie 1947, regele Mihai I este silit să abdice şi să părăsească ţara.

2004. La acuzele aduse regelui Mihai de către unele personalităţi române din emigraţie sau din România, prin care se consideră că înlăturarea mareşalului a fost o trădare şi o greşeală, fiindcă acesta ar fi putut negocia cu aliaţii o pace mai convenabilă pentru români şi chiar i-ar fi oprit pe sovietici la frontiere, regele face următoarea declaraţie:

Am decis să acţionez numai când a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliaţii nu dădeau rezultate. Ideea că, în vara lui 1944, aliaţii ar fi fost pregătiţi să accepte o pace negociată cu Antonescu, sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roşie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepţii pe care numai oamenii care ignoră dinadins realitatea acelei perioade le pot susţine. Totuşi, poate cineva să spună că am fi avut o soartă mai bună dacă luptam pe fiecare stradă şi fiecare sat ca să sfârşim cu aceeaşi ocupaţie sovietică câteva luni mai târziu, dar cu câteva sute de mii de morţi în plus? În acel moment am încercat să salvez cât mai multe vieţi posibil”.  

În această declaraţie s-a referit indirect şi la faptul că la 23 august 1944 a sosit de la Stockholm o telegramă sovietică pentru Antonescu, aceasta fiind oprită de Iuliu Maniu, care împreună cu Brătianu şi Regele au considerat că este prea târziu şi că, dacă o vor înmâna lui Antonescu, acesta cu aroganţa lui va complica şi mai rău situaţia.

Foto: Regele Mihai I al României, 1940 – 1947, născut la 25 octombrie 1921 în România

(14)

„Un popor este de preferat să moară eroic”. În noaptea de 22/23 august 1944, Ion Mihalache, vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, l-a contactat pe Antonescu spunându-i: „Trebuie să vă sacrificaţi şi să faceţi pace oricât de grele ar fi condiţiile”.

Antonescu: „Nu voi face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei. Nu sunt de acord cu clauza cuprinsă în propunerile de armistiţiu privind despăgubirile de război. Nu sunt de acord cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Nu sunt de acord cu propunerile lui Molotov şi ale anglo-americanilor ca guvernul român să dea ordin ostaşilor români de pe front să depună armele. Nu sunt de acord şi consider o jignire pretenţia lui Molotov de a obţine pătrunderea pe teritoriul României a trupelor ruseşti în urmărirea trupelor germane, adică, prezenta ocupaţie rusească sub altă formă. Un popor care ştie ce soartă îl aşteaptă, este de preferat să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte” (de această poziţie a lui Antonescu au fost informaţi în dimineaţa de 23 august Regele, Maniu, Brătianu şi comuniştii).

Oportunitatea momentului. Istoricii vor avea anevoioasa sarcină să elucideze problema stărilor de spirit ale tuturor actorilor principali ai actului de la 23 august 1944 în privinţa oportunităţii, modalităţilor şi consecinţelor ieşirii din război. Problema nu se punea dacă va fi bine sub ruşi. Problema se punea dacă, transformând România în teatru de război la porunca Germaniei sau pentru a satisface exigenţele cavalereşti ale onoarei militare, era preferabil ca România să ducă războiul cot la cot cu trupele germane sau să înceteze în ceasul al 11-lea o luptă care nu mai avea nici o şansă de biruinţă.

Realismul politic a fost de partea Regelui, iar cavalerismul de partea mareşalului. Onoarea ostăşească îl poate aşeza pe Antonescu în cartea eroilor români, dar aceasta nu poate mântui România de cumplita primejdie în care fusese târătă. Conjuraţii au avut în vedere probabilitatea sau nu a lui Hitler de a trimite trupe germane şi ungare în România – ulterior s-a devedit că Hitler nu mai avea cu ce interveni, iar reacţia disperată prin bombardarea aeriană a Căii Victoriei din Bucureşti a dovedit neputinţă germană.

Riscul Regelui Mihai. Actul de la 23 august 1944 a fost riscat de Regele Mihai I pe propria răspundere. A existat un dubiu în ce priveşte comandanţii de mari unităţi de pe front dacă se vor supune ordinelor regale, însă în realitate toţi, de la soldat la general, s-au supus instantaneu ordinelor Regelui.

Regele Mihai 2004. La ciudata afirmaţie că „a adus comunismul în ţară”, regele răspunde: „Soarta României nu a fost diferită de cea a Poloniei şi a Cehoslovaciei, care au fost de partea aliaţilor de la început, şi totuşi li s-a impus comunismul. Ungaria, care a luptat de partea naziștilor până la urmă, a avut aceeaşi soartă. Bulgaria, care a încercat să rămână complet în afara războiului, a avut aceeaşi soartă. Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 60 de ani. El a devenit inevitabil în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler şi Stalin, au început să sfâşie în bucăţi continentul şi când democraţiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul dintre monştri, trebuie să rămână în termeni prietenoşi cu celălalt monstru”. Judecarea evenimentelor petrecute în trecut nu trebuie făcută din perspectiva prezentului, cunoscând deznodământul evenimentelor, ci plasând actul decizional în conjunctura politico-militară a momentului când s-a produs. În stadiul actual al cercetării istorice este extrem de dificil de apreciat dacă trupele germane şi române mai puteau organiza câteva zile, în urma marilor pierderi înregistrate în lupte, apărarea pe aliniamentul fortificat Focşani – Nămoloasa – Brăila (Col. dr. N. Ciobanu).

Foto: 23 februarie 1946, Ziua Armatei Roşii

(15)

Clioemetria. În anii 70, a apărut în SUA o şcoală istorico-tehnologică, cliometria, care, prin folosirea unor date obiective, încerca să vadă cum ar fi fost istoria dacă evenimentele nu ar fi decurs așa cum le știm. Adică ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat Napoleon, Hitler, Ceaușescu ș.a.

Situaţia României. Pe baza datelor cunoscute, experţii militari s-au pronunţat în privinţa posibilităţii reduse de rezistenţă pe frontul Carpaţilor prelungit cu linia fortificată în mare grabă Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

Chiar în ipoteza prelungirii rezistenţei pe această linie magică, soarta războiului era pecetluită şi România, după ce-şi vedea teritoriul pustiit cumplit, oraşele şi  satele arse sau bombardate, sute de mii de militari şi civili morţi, ar fi fost silită în cele din urmă să capituleze necondiţionat. În această situaţie,

România capitulată şi-ar fi pierdut orice drept asupra Transilvaniei, iar pacea care urma să se încheie i-ar fi agravat situaţia. Înfrântă şi umilită, România ar fi suferit un traumatism încă şi mai grav decât cel pe care l-a suferit prin actul de  la 23 august 1944, care a fost bine cumpănit şi salvator.

Apologeţii mareşalului se prefac a nu şti că, în nordul Europei, conducerea finlandeză a oprit ofensiva armatei sale pe fostele graniţe din 1939, pe când Antonescu a depăşit graniţele României determinând M. Britanie, SUA şi aliaţii lor să declare război României, considerând-o stat agresor din tabăra fascistă.

Lovitura de stat. Actul de la 23 august 1944 nu a fost o lovitură de stat, deoarece şeful statului, care era Regele Mihai I, l-a schimbat din funcţia de şef al guvernului pe Antonescu, cu Sănătescu.

Exemple de luat în seamă. În Prusia Orientală, la 14 ianuarie 1945, trupele germane au ocupat o fâşie de apărare pe mai multe aliniamente succesive cu sectoare de tranşee betonate, baraje de sârmă, cupole blindate, caponiere de artilerie, adăposturi ș.a.

Conform planului de ofensivă, sovieticii au efectuat un bombardament de aviaţie, urmat de o pregătire masivă de artilerie. Între timp, tancurile însoţite de infanterie, în pofida rezistenţei disperate a trupelor germane, au pătruns peste tot în apărarea acestora.

După străpungere, pe întreaga  adâncime tactică, sovieticii au introdus în luptă eşalonul doi de rupere definitivă  a apărării. Raioanele fortificate şi nodurile de rezistenţă inamice  au fost blocate de grupări de asalt şi nimicite, în timp ce forţele principale continuau ofensiva.

Luptele au continuat şi pe timpul nopţii. A doua zi,  germanii au introdus în luptă toată rezerva lor,  executând cu înverşunare mai multe contraatacuri, dar fără succes. A treia zi, sovieticii au introdus în luptă Armata 5 Tancuri de Gardă, care s-a năpustit spre Marienburg, dând peste cap şi nimicind inamicul care încerca să opună rezistenţă.

De la Stalingrad la Berlin, niciun aliniament fortificat german nu a reuşit să oprească  nici măcar temporar ofensiva sovietică, cu atât mai puţin un aliniament  românesc dotat cu armament  de artilerie demodat şi cu un moral scăzut al trupelor, şi în condiţiile în care aliaţii germani au fugit de frica ruşilor  peste munţi în Transilvania.

Al doilea exemplu. În august 1945, în 10 zile sovieticii au rupt apărarea japoneză pe mai multe direcţii. Apărarea era formată din mai multe aliniamente, dotate cu cazemate din beton şi oţel. Rușii au nimicit întreaga armată japoneză din nordul Chinei (de frica morţii, 27 de generali şi peste 500.000 de militari japonezi s-au predat, fiind luaţi prizonieri).

Foto: Regele Mihai I în exil

(16)

Trădarea”. „Eroarea” sau „trădarea”de către anglo-americani a estului Europei a corespuns consi-derentului strategic al occidentalilor. Oamenii politici români au fost avertizaţi în acest sens pe diferite canale, să adopte o situaţie cât mai avantajoasă faţă de Uniunea Sovietică cu care erau în război şi că România va intra sub control sovietic la sfârşitul războiului şi ulterior. Fruntaşii partidelor politice păstrau iluzia că, totuşi, va avea loc o implicare decisivă a anglo-americanilor în România la sfârşitul războiului şi ulterior,  dovedind prin aceasta  o miopie politică care le-a fost nefastă.

Iuliu Maniu continua totuşi să mizeze ca o variantă pe eventualitatea semnării armistiţiului de către Antonescu şi pe evitarea ocupării întregului teritoriu al ţării de către sovietici. Franţa şi Cehoslovacia au acceptat administraţia militară aliată pentru întreg teritoriu lor, iar politicienii români n-au înţeles că nu s-ar fi putut face excepţie doar pentru România, ţară până atunci în război contra Aliaţilor. Uniunea Sovietică era interesată să scoată România din război prin armistiţiu sau prin forţă, înaintând  peste munţi şi spre Balcani.

Dorinţa Aliaţilor. În aprilie 1944, anglo-americanii la Cairo au transmis României că ar fi de dorit ca să iasă din război înainte de marea debarcare din vest a aliaţilor. Deoarece n-au primit nici un răspuns de la Bucureşti, în luna mai 1944 aliaţii au suspendat negocierile nemaifiind interesaţi de soarta României. Antonescu avea în vedere semnarea armistiţiului cu sovieticii de îndată ce armata română ar fi oprit ofensiva sovietică pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Această intenţie a lui Antonescu a fost împărtăşită şi de Maniu şi Brătianu care credeau că între timp anglo-americanii s-ar fi implicat şi ar fi stabilit ei condiţiile de armistiţiu. În şedinţa de guvern din dimineaţa lui 23 august 1944, Antonescu, îngrijorat că rezistenţa pe linia de fortificaţii este destul de îndoielnică, a prezentat mai multe variante de organizare  a unor rezistenţe în interiorul ţării.

Concluzii. 1. Antonescu  nu era dispus să semneze armistiţiul aşteptând implantarea anglo-americanilor în Europa, pentru a nu deveni prizonierul numai faţă de sovietici, chiar dacă între timp Muntenia ar fi fost ocupată (distrusă) de sovietici. 2. Nici la Stockholm, nici la Cairo, nici un moment, Aliaţii nu au acceptat să semneze condiţiile armistiţiului înainte de a se produce capitularea militară, adică aşa cum s-a produs la 23 august 1944. 3. Dacă  România nu şi-ar fi adus contribuţia la propria eliberare a teritoriului său  şi acesta ar fi fost eliberat numai de armata sovietică, s-ar fi justificat instituirea unei administraţii sovietice directe în teritoriul eliberat, care puteau deveni realităţi dureroase prin mutarea graniţei  Uniunii Sovietice pe Siret, sau chiar pe Carpaţi aşa cum a solicitat Molotov în anul 1940, cedarea Deltei, a unei porţiuni de litoral şi nord-vestul Transilvaniei ar fi revenit elementelor patriotice interne autonomiste din Maramureş. 4. Ipoteza că sovieticii, în cazul că Antonescu ar fi semnat armistiţiul, s-ar fi considerat obligaţi în plină ofensivă să respecte promisiunile făcute şi să-l repecte pe Antonescu ca om, nici nu merită a fi discutată.

Regele Mihai I (87 de ani) la cumpărături, Lugoj, str. Mocioni (gării), 16. 01.2008 (probabil ultima vizită în Lugoj)

(17)

„Vagoane de aur”. Începând cu anul 1948, după ce regele Mihai I a fost exilat, propaganda Partidului Muncitoresc Român şi respectiv a Partidului Comunist Român, au lansat  zvonul că, atât regele Mihai I cât şi tatăl său Carol II, exilat în anul 1940, au plecat cu vagoane de aur  în străinătate. Manipularea a prins la popor care, în necunoştinţă de cauză, nu cunoştea că de fapt, Carol II a fost exilat de Antonescu, iar legionarii au şi deschis foc asupra trenului, el luând cu el doar lucrurile personale, permise de noul prim-ministru, iar regele Mihai I a fost exilat de Gheorghiu Dej, bagajele lui şi ale mamei sale Elena fiind controlate de agenţii viitoarei securităţi.

Actul salvator pentru viitorul României.  Înfăptuirea  acestuia înainte de încheierea operaţiunilor ofensive ale armatei sovietice din Moldova, a permis autori-tăţilor româneşti să asigure propriul control asupra majorităţii teritoriul naţional. Deşi sovieticii  vor institui un control  pe întreg teritoriul ţării, ei au fost obligaţi să ţină seama de prezenţa la Bucureşti a unui guvern român responsabil care s-a declarat antihitlerist. Nu condiţiile impuse  şi instaurarea unui regim comunist  contau, cât păstrarea fiinţei statului şi recuperarea unei părţi din teritoriile cedate în anul 1940.

Semnificaţia zilei de 23 august 1944. La sfârşitul anului 1990, Parlamentul  român  a votat în unanimitate legea privind ziua de 1 Decembrie ca zi naţională a României. În textul legii nu se face însă nici o motivaţie – fapt  explicabil într-o lege – la desfiinţarea zilei de 23 august ca zi naţională, cum s-a sărbătorit timp de 45 de ani. Dacă legea nu ne spune mai mult decât motivele adoptării zilei de 1 Decembrie ca zi-simbol al unui mare eveniment pentru destinul poporului român, opinia publică, în schimb, are nevoie de unele informaţii cu privire la  ceea ce au însemnat evenimentele din ziua 23 august 1944 pentru ţară.

Mareşalii României. Regele Ferdinand I, avansat la 1 Decembrie 1918; generalul Constantin Prezan a primit demnitatea onorifică de mareşal în anul 1930; generalul Alexandru Averescu a primit demnitatea onorifică de mareşal în anul 1930; regele Carol al II-lea a primit demnitatea de mareşal în anul 1938; Regele Mihai I a fost investit cu demnitatea de mareşal în mai 1941, iar generalul Ion Antonescu, înălţat la demnitatea de mareşal în august 1941. Regele Carol I a primit gradul onorific de mareşal german în anul 1909 şi gradul onorific de mareşal imperial rus în anul 1912.

Sicriu purtat pe afet de tun. Regele Carol I a fost purtat în anul 1914 la moartea sa pe afetul unui tun turcesc calibrul 80 mm, capturat în anul 1877, regele Ferdinand I a fost purtat în anul 1927 la moartea sa pe afetul unui  tun german calibrul 105 mm, model 1891, regina Maria a fost purtată în anul 1938 la moartea sa pe afetul aceluiaşi tun german model 1891, Gheorghiu Dej a fost purtat în anul 1965 la moartea sa pe afetul  unui tun-obuzier sovietic, calibrul 152 mm, model 1937, iar Regele Mihai I a fost purtat la moartea sa în 2017 pe afetul unui obuzier sovietic calibrul 122 mm model 1938.

Coincidenţă. Printr-o uluitoare coincidenţă, ultimul articol cu privire la Actul de la 23 august 1944 s-a încheiat  cu  înmormântarea regelui Mihai I.

Sicriul cu trupul neînsufleţit al regelui Mihai I, purtat pe afet de tun, 16.12.2017

Asociația Militarilor în Rezervă și Retragere ”Lt. erou Petre Lațcu” Lugoj

Despre admin 6550 de articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

6 comentarii

  1. Colaboratori online acasa. Selectam urgent colaboratori online acasa. Lucru pe calculator. Castiguri foarte motivante. Contract. Suport pas cu pas. Totul este legal. Solicitati acum detalii la adresa noastra de gmail: pacurarucostica1963@gmail com

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.