|
autocritică literară
|
Nicolae Silade, de la "Visul în lucru" la "eternelia"
(I)
Se cunosc cazuri de scriitori care, sub umbrela unui pseudonim literar, şi-au evaluat propriile creaţii literare, fie pentru a clarifica anumite aspecte ale creaţiei lor, fie pentru a reveni în atenţia cititorilor. Nici una, nici alta în cazul meu, pentru că eu o fac la vedere, cu propriul meu nume, şi dintr-un motiv cât se poate de justificat. Prea ocupat cu editarea Ziarului Actualitatea, vitală şi prioritară din toate punctele de vedere, toată luna lui Gerar m-a chinuit şi cu o durere de dinţi îngrozitoare, într-atât de tare încât colegii din redacţia Actualităţii literare s-au solidarizat de îndată cu mine, în sensul că au considerat de cuviinţă să nu facă nimic atâta timp cât nici eu nu fac. Şi, în ajunul apariţiei numărului 5, m-am trezit fără materialul pentru acest număr. Atunci m-am gândit că ar fi bine să ne facem autocritica, însă cum la drepturi suntem toţi, iar la obligaţii niciunul, mi-a rămas doar mie rolul de autocritic. Şi cum am făcut-o, cred, în cele de mai sus şi mai multe nu îmi pot reproşa, mi-a venit ideea să îmi fac şi autocritica literară. Dar să nu vă aşteptaţi la nu ştiu ce, pentru că, dacă eu nu mă laud, cine să mă laude...?
De la bun început trebuie să vă spun că, acum, sunt cu puţin mai înţelept decât la 22 de ani, când am publicat în regie proprie, adică cu banii jos, la Editura Litera, primul meu volum de versuri, "Visul în lucru", şi din acest motiv îl pot privi cu o oarecare detaşare. Mai important însă decât debutul în sine mi se par întâmplările care au dus la producerea lui.
În 1977, la vreo trei luni după cutremur, mă aflam încă în armată, în Bucureşti, şi mai aveam vreo două săptămâni până la liberare. Profitând de calitatea mea de furier de companie, scriam toată ziua versuri. Umplusem aproape două caiete de 200 de file şi eram mândru când unii soldaţi, cărora le citisem din "creaţia" mea, îmi cereau să le transcriu câte o poezie pentru iubitele lor. Dar într-o zi, repet, mai aveam vreo două săptămâni până la liberare, un control inopinat de la batalion a dat peste mine şi peste "creaţiile" mele. Supărat că eu, în biroul de sus, al adjutantului, mă ocupam cu ce mă ocupam, în timp ce toată suflarea militară era jos, în sala de mese, la lecţia politică, colonelul venit în control la companie, ca un veritabil critic literar, s-a apucat să îmi citească din caiete şi chiar să comenteze. "Ia te uită, zicea, ia te uită ce scrie soldatul român: numai de moarte, numai de întuneric, numai de singurătate! Lasă că o să te mutăm noi în altă unitate şi acolo n-o să mai fii singur şi n-o să mai stai în întuneric şi în singurătate ca aici, pentru că o să te trimitem la muncă în câmp, cu ceilalţi soldaţi ai patriei, ca să vezi soarele şi să scrii despre lumină şi solidaritate". Maiorul, comandatul companiei, a fost salvarea mea. Salvarea mea de la mutarea în altă unitate. Din păcate, nu a putut să îmi salveze şi caietele. Colonelul mi le confiscase. Poate că versurile acelea nici nu aveau vreo valoare literară, dar gestul în sine m-a marcat profund. Simţeam că mi-a fost confiscată o parte din suflet, că am fost jefuit de o parte din viaţă, de un an şi patru luni (fără cele două săptămâni). Deşi acest lucru părea să mă îndârjească şi mai tare, multă vreme după aceea nu am mai scris.
În toamna lui 1978, am aflat că va lua fiinţă la Lugoj un nou cenaclu, Cuvinte româneşti. Am mers să văd despre ce e vorba şi am devenit şi membru fondator. Nu peste mult timp, mi-a venit rândul să citesc. Cum nu mai scrisesem nimic, cu câteva zile înainte de întrunire am încropit vreo zece poezii de două strofe. Am fost felicitat şi considerat o adevărată revelaţie a cenaclului. Un coleg chiar mi-a propus să scoatem împreună o carte la Litera. Am fost de acord, însă redactorii editurii nu. Ei voiau să ne scoată pe fiecare separat. Atunci, eu am renunţat, din motive financiare. Dar insistenţele celor de la Litera (care voiau să facă din editură o pepinieră de tineri poeţi) şi aprecierile lor m-au determinat să mă răzgândesc şi să fac rost de bani pentru a apărea de unul singur. Aşa se face că titlul volumului, Visul în lucru, exprimă exact starea mea de atunci. Nu eram pregătit pentru debut, nu eram pregătit pentru vis, totul era în lucru. Nici astăzi nu pot înţelege, cum nu am putut înţelege nici în ziua când mi-am luat pentru prima oară cartea în mâini, pe ce anume se bazau aprecierile colegilor de cenaclu şi ale celor de la editură. Pentru că, deşi în Prima lui verba, din România literară, Laurenţiu Ulici găsea în volumul meu "câteva imagini realmente frumoase şi sugestive, câteva potriviri surprinzătoare de cuvinte şi câteva acorduri lirice personale", eu nu găsesc nici azi un singur poem pe care să-l pot cita în întregime. Dacă am avut sau nu chemare spre literatură se va vedea (sau nu) mai târziu, dar ceea ce pot afirma acum cu mâna pe inimă este că, atunci, literatura m-a chemat.
* Nicolae SILADE
(II)
N-am apucat să mă „bucur” prea mult de prima carte publicată, pentru că, în toamna lui 1979, am simţit cum viaţa mi se întunecă pentru totdeauna, şi la propriu şi la figurat. Poate voi vorbi pe larg despre asta altădată, astăzi doar mă întreb cum am rezistat acelor stări prea vecine cu nebunia, cu sărăcia, cu singurătatea. Parcă eram un mort care trăia. Cum bine spunea Ungaretti: „moartea se ispăşeşte trăind”. Parcă eram între două vieţi: cea frumoasă, care s-a dus, şi cea necunoscută (cea adevărată), care nu voia să vină (încă). Primele semne de revenire le-am descoperit recent pe internet. E vorba de anul 1982, când am citit la Junimea. Sper că nu aveţi nimic împotrivă dacă reproduc consemnarea şedinţei de atunci a cenaclului ieşean:
„Junimea 97, din 19 februarie 1982, i-a avut ca protagonisti pe Tudor Cristian Rosca (prezentat la portretul realizat deja) si pe Nicu Silade, de 25 de ani, tehnician în Făget, judetul Timis, care-a citit poemele: Toamnă, Reflux, Despărtire, Cuvintele, Iubirea, Cîntec, Conventii, Iarna, Opinia, Vis.
Critica junimistă s-a arătat astfel: Un poet calofil, o prezentă frumoasă, cu o expresie gravă, bacovian, sugestii livresti… e de părere L. Vasiliu. Pentru Liviu Antonesei e un poet interesant, care promite. Dan Petreanu observă ezitare de ton, o poezie cam afirmativă. Nesiguranta de la început poate fi periculoasă.
Luca Pitu se înscrie în Albumul Junimii în această zi de 19 februarie, ca fiind născut în Casvana (Suceava), la 31.02.1987, profesia (ocupatia) – student (Ă?), adresa în Iasi, Cartierul LatRin, si o epigramă: „La Junimea-i tare bine:/ Poti să vii si cu patine./ La junimea e frumos:/ Vii călare, pleci pe jos”. Luca Pitu era universitar la Franceză. Un personaj boem, ciudat, sclipitor de inteligent, paradoxal, insurgent în tot ce făcea si rostea, în vestimentatie, în comportament, un tuguiat cu geniu, o bilă gînditoare, un om iubitor de in- si per-versiuni intelectuale, un companion uneori dificil pentru cei care-i atingeau „bătăturile”, dar plăcut pentru cei care se dedau acelorasi evaziuni din real. Era o teavă de esapament pe care se puteau înlătura „excrementele” vremii; un curator, un iubitor de Creangă si de alte eseuri pi(s)dosnice.
Acum intervine în discutie: „Mihalache face bătături citind textele autorilor”. Ion Boroda crede că Silade scrie o poezie de notatie, declarativă, riscantă, dar o salvează muzica. Si din nou Luca Pitu: „Acesti poeti mai asteaptă încă cititorul ideal – pe Mihalache Ghedeon”. Acesta din urmă intră în „clinci”, arătînd că „Dezamăgirea ar fi cumplită dacă n-ar vorbi” si se adresează direct: „Domnule Silade!”. Lui Iulian Olaru, un „tînăr” din alt veac si altă lume, nu-i place expresia si-l întreabă: „Dacă i-ati spune Tov. Silade, cum ar fi?” Mihalache, întelegător si subtil: „Mata bruiezi atmosfera tov. Olaru”. Si continuă a remarca faptul că nu-i spune nimic poezia lui Silade. Nici pe Nicolae Panaite nu-l convinge poezia lui Silade. Lui D. Dimitriu îi place tehnica lui Silade si-i pare rău că nu i-a ales mai multe texte, pentru că poezia lui cere volum mai mare.
Despre Nicu Silade nu prea mai sînt vesti în această parte de Literatură”.
Ehe, dacă ar fi fost internet pe acele vremuri, poate aş fi aflat mai multe despre mine, despre perioada cea mai neagră a existenţei mele. Voi trece însă peste anii care au urmat până în 1986, când s-a făcut din nou lumină pentru mine, când m-am iluminat, când m-am născut din nou.
1986, 1987, 1988 şi 1989 au fost ani de asceză profundă şi studiu, după care am ars tot ce scrisesem şi am vândut toate cărţile, pentru că tot mai des îmi repetam: „cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat totul”. Astăzi aş putea să adaug şi convingerea la care am ajuns şi anume că, dacă nu ai trăit în cel mai profund mod cu putinţă toate sentimentele omeneşti posibile, în zadar ai învăţat ce ai învăţat, n-ai înţeles nimic din viaţă, nu te cunoşti pe tine însuţi şi nu are niciun rost să te aşezi la masa de scris.
Anul 1989 s-a sfârşit cu acea revoltă controlată, la care nu am participat. În martie 1990, am devenit, la solicitarea lui Nicolae Toma, corector la Drapelul. Iată că tocmai în această lună se fac douăzeci de ani de jurnalistică. Douăzeci de ani în care nu am renunţat o clipă la „visul meu în lucru”: poezia. Simţind însă o oarecare incompatibilitate între poezie şi ziar, în 1994, pe când eram redactor-şef la Lugojul, ne-am adunat toţi poeţii lugojeni într-o carte: Cartea poeţilor, pentru nu mai fi etichetaţi, cum de fapt eram cu toţii, doar ziarişti.
Din câte ţin minte, grupajul meu de versuri, care cuprindea călătoria, poema silvană (I – VII) şi liturghia iernii) a fost destul de bine receptat de criticii Gheorghe Grigurcu şi Cornel Ungureanu. Aş cita aici, pentru confirmarea celor mai sus spuse despre renaşterea mea, partea a II-a din poema silvană:
„lângă focul din vatră stam jos şi plângeam.
era cea din urmă noapte a lumii.
şi toată tristeţea în inima mea.
şi moartea călcându-mi pe urme.
şi focul acolo abia pâlpâind. şi cenuşa apoi
risipită în vânturi. o, dragostea mea. mă rugam:
dumnezeule, fă totul acum să-nvieze! strigam.
şi-n cea de pe urmă noapte a lumii
am văzut cea dintâi înzorire a sa.”
Şi, iarăşi cu îngăduinţa dumneavoastră, încă patru versuri din partea a VI-a:
„vânt prielnic. şi soare puternic.
tristeţea îmi va pierde urma.
şi moartea îmi va pierde urma.
vânt prielnic. soare puternic.”
Ce ar mai fi de adăugat despre o carte al cărei titlu mi-e atât de drag? Că prietenul Claudiu Buciu-Bazalt ne-a părăsit mult prea devreme, în 2000, lăsând în urma sa un maldăr de manuscrise încă nepublicate, că Remus Valeriu Giorgioni a devenit prozator, iar Constantin Buiciuc - critic, că ceilalţi s-au pierdut pe drum sau au pierdut cărarea. Dar trebuie neapărat să spun că între coperţile acestei Cărţi a poeţilor ar fi trebuit să stea adevăraţi poeţi, dacă nu chiar cei mai mari poeţi ai lumii.
* Nicolae SILADE
(III)
Schimbarea de regim în România (halal schimbare!) m-a găsit cu sertarele pline de versuri. Şi cu toate acestea refuzam sistematic să public o carte pe motiv că nu mă mai reprezintă ceea ce scrisesem până la iluminare. Consideram că tot ce am scris era doar un „jurnal de autocunoaştere”, recunoşteam (altfel decât textualiştii) marea putere a cuvântului şi, în plus, vremurile nu mi se păreau deloc „poetice”. Mai mult, când ajungi să te cunoşti pe tine însuţi, când ştii cine eşti şi vezi că ceilalţi nu (te) văd, nu ai decât să exclami: „deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune”.
Dar haideţi să las vorbirea în deşert şi să vă spun că, după apariţia unor versuri în Luceafărul şi în România literară, şi după lansarea „Cărţii poeţilor”, unui prieten i-a fost foarte uşor să mă convingă să mai scot din sertar nişte poezii şi să le adun într-o carte. Am numit-o „Mergere înainte”, după titlul unui poem pe care îl reproduc mai jos:
„mergere înainte
mereu această mergere înainte
pe un drum fără capăt fără întoarcere
prin sfântă sălbăticie
mereu graba de a ajunge oriunde oricând
mereu uitarea şi sunetul paşilor
şi mereu nostalgia unor târzii amintiri
sub soarele care dăinuie
şi soarele - dragostea ce ne călăuzeşte
până la uitare de sine
şi durerea amintind fărădelegile
şi sângele mărturisind despre o viaţă
mai presus de viaţă
de parcă un cuget strein locuieşte
cugetul nostru
de parcă o mână streină ne cheamă
şi mereu ne alungă
mergere înainte
mereu a această mergere înainte
delir ce nu se mai sfârşeşte
curgere de neoprit
cascadă
şi speranţa orbindu-ne până la disperare
şi încredere până la îndoială
şi minunea care deodată ne luminează
pe dinăuntru”
Tirajul aproape invizibil al cărţii (o sută şi ceva de exemplare – măsura posibilităţilor financiare de atunci) s-a epuizat chiar în ziua lansării: între prieteni şi cunoscuţi. Sunt sigur că nici un critic din ţara asta nu a intrat în posesia ei. Poate că şi-ar fi dorit. Poate că alta ar fi fost soarta acestui volum dacă ar fi putut fi mai bine mediatizat, dacă ar fi fost reeditat sau dacă existau reţelele literare de astăzi. Dar niciodată nu e prea târziu.
Nicolae SILADE
|
|
|
|
* Dacă, acum douăzeci de ani şi mai bine, tinerii nu se puteau afirma în literatură din cauza cenzurii comuniste, astăzi, tinerii de douăzeci de ani şi mai bine (cei talentaţi, se înţelege) nu se pot afirma din cauza noilor grupări formate pe principiul "azi mă publici tu - mâine o să te public eu".
Criteriul valorii se pare că a dispărut.
* Din acest motiv, Actualitatea literară nu doar găzduieşte, ci şi caută tineri care doresc să se afirme în literatură. Trimiteţi, deci, cu încredere, materialele voastre pe adresa: actualitatealiterara@yahoo.com
|
ICR,
Academia Română
Uniunea Scriitorilor din România,
Contemporary Romanian Writers,
Polirom,
Cartea Românească,
Humanitas,
Brumar,
Princeps Edit,
Vinea,
Corint,
Curtea veche,
Junimea,
Dacia,
Eminescu,
Paralela 45,
Litera,
LiterNet,
Cartier,
Noua literatură,
România literară,
Viaţa românească,
Convorbiri literare,
Reţeaua literară
Luceafărul,
Tribuna,
Familia,
Acolada,
Orizont,
Tomis,
Argeş,
Vatra,
Arca,
Astra,
Verso,
Poezia,
Ramuri,
Ateneu,
Apostrof,
Cuvântul
Secolul 21
Transilvania
Cafeneaua literară,
Suplimentul de Cultură,
Observator Cultural,
Bucovina Literară,
Sud-Est Cultural,
Contemporanul,
Dacia Literară,
Porto Franco,
Nord Literar,
Contrafort,
poezie.ro
ROcultura,
Club literar,
RoLiteratura,
Biblioteca de poezie,
Republica Cititorului de Proză,
Oglinda literară,
Editura Online,
|
direcţiunea revistei
Nicolae Silade, director
Constantin Buiciuc, redactor şef
Mircea Anghel, redactor şef-adjunct
Nicolae Toma, secretar de redacţie
Gheorghe Busuioc,
Marian Uţă,
Cornel Drinovan,
Ela Jakab,
Oana Izbaşa,
Remus Valeriu Giorgioni
|
|
