|
biblioteca A
|
Biblioteca A
Dana Banu
Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970. în Târgu-Mureş. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative Cluj-Napoca(Univ. Babeş-Bolyai), Şcoala de Teatru experimental-Paris. A debutat literar în revista Astra, 1984. De-a lungul timpului, a obţinut diverse premii literare, a susţinut un număr destul de mare de lecturi publice din textele sale, în diverse oraşe ale ţării, şi a fost invitată la numeroase festivaluri literare. Este membru USR.
Volume publicate:
* Pe malul celălalt al râului(1986)- versuri
* Poeme de îmblânzit Magda-Lena(1991)- poeme în proză
* Oraşul părăsit(2000)- proză scurtă
* Poezii din ţara lui elian(2007)- versuri
* Magda-Lena et les signes(2009)- roman
Parte din creaţiile sale au apărut în reviste şi antologii literare din: România, Franţa, Italia, Haiti, Ungaria, Turcia, Grecia, S.U.A
poemul-marionetă
o lumină albastră îi traversa chipul. îi era cumva ruşine să trăiască.
avea dexteritatea marilor inventatori de iluzii. stranietatea celor nefericiţi din naştere.
se lăsa consumat cu uşurinţă privit pe îndelete descifrat cu îngăduinţă.
regele vastelor teritorii de fum. obraznicul arlechin al principeselor decrepite.
avea atâtea cuvinte încât ţi se făcea rău ascultându-l. aerul se rarefia.
un cimitir ambulant în care trăiau oameni cu feţe de lut. un vânzător de nevroze pentru blazaţi.
...
din politeţe se poate muri la fel de bine ca din viaţă. vine o zi când găseşti motive să ucizi şi ucizi.
fără blândeţe. fără teamă. fără întrebări. loveşti scurt şi pleci. sau dai foc omenirii cu graţie şi simplitate.
în urmă rămâne o cenuşă de om. din cenuşa de om se nasc cele mai vii şi luminoase poeme.
când scrii e semn că undeva pe parcurs s-a întâmplat cel puţin un accident sau o crimă.
nu poţi să scrii fără cadavre în sertar fără nebunia sinucigaşului în serie
fără masca înşelătoare a omului-înger.
...
noi suntem dintre cei care aprind luna ziua în amiaza mare.
noi suntem oameni ai nopţii şi fiare dezlănţuite ale lunii.
ţara noastră e dincolo de pământul acesta.
respirăm odată cu el odată cu poemul-marionetă
cel care ne-a pus lacăte grele şi ne-a vândut prin lume drept inocenţi.
ne-au cumpărat la întâmplare zarzavagii copii neatinşi de sălbăticie
adolescenţi cu plete fosforescente şi aripi de ceaţă
femei şi bărbaţi singuratici cu vieţi exemplare şi triste.
suntem prizonierii poemului-marionetă. viaţa e departe de noi.
stă ascunsă şi rânjeşte sinistru din spaţiile albe ale versurilor
scrise de noi trăite de alţii.
la marginea oraşului
I
acolo unde umbrele se desfac într-un fel de singurătate apoasă
acolo unde ne întoarcem de fiecare dată şi privim cu tandreţe spre bătrânele ceasuri
la marginea oraşului printre statuile disperării
am înţeles frumuseţea femeilor înspre iarnă tăcerea bărbaţilor cu lumini pe umerii firavi
e seară şi dincolo de râu cresc viziuni acoperite de ceaţă
ne prelingem pe ziduri jilave inventăm mecanisme ciudate cu nume sonore
poeme pentru mai târziu ca nişte boabe de piper tulburând pahare pline cu vin rubiniu
poate e sângele nostru acolo poate e doar apa ciudată care naşte mereu întâmplarea
la marginea oraşului acolo unde tramvaiele ajung obosite şi literele se scriu printre morminte
fragmente din anotimpurile vârstelor noastre steaguri de pace şi steaguri de războaie pierdute la timp
o întreagă armată de semne care strivesc realitatea
II
iată
avem cuvinte avem pâine caldă pe masă avem răbdare şi trăim încă
mai mult de atât vai nu ne-a fost dat să primim şi nici n-am cerut vreodată
un râu de smoală un miros de pucioasă un prundiş azuriu şi ceaţa lăptoasă
ehei tinereţea noastră părăsită în grabă dincolo de gările siberiene dincolo de adăposturile de noapte
iată
suntem aici la marginea oraşului facem semne strivim realitatea
adu-ţi aminte vântul care înalţă praful la cer soarele mic ascuns în pământuri
şi luna desenată pe sticla ferestrei închise
III
la marginea oraşului vorbeam despre sălbăticie aşteptam să fim îmblânziţi
ca după o viaţă întreagă şi obositoare am tuşit scurt am ridicat gulerul paltonului
şi am plecat mai departe
dincolo de cantonul părăsit
acolo unde noaptea îţi este cel mai bun prieten
dincolo de cantonul părăsit
acolo unde urletul fiarei nu ajunge
şi trupurile sunt spălate într-o lumină rece
acolo e capătul drumului
cum să te apăr umbră a mea din anotimpuri mai calde
cum să te duc la izvoare şi să te îmbrac în haine de mătase şi purpură
când peste toate alunecă deznădejdea renunţarea şi frica
mon frère
îţi vorbesc într-o limbă străină
şi cuvintele se izbesc de nori
uite-i cum aleargă pe un cer de fum şi cenuşă
oraşele noastre sunt acoperite de zăpezi
vieţile noastre mici stau ascunse în pământuri
am întâlnit un om cu moartea înfiptă stilet între omoplaţi
şi nu eram eu
am cunoscut frica şi am ucis-o aveam să trăiesc 1000 de ani
lângă cadavrul ei lângă tentaculele ei fosforescente
am cunoscut omul şi l-am iertat aveam să trăiesc 1000 de ani
lângă toate luminile lui schimbătoare şi fără sfârşit
*
îţi înmoi degetele în sângele proaspăt al dimineţii
scrii istorii de o zi seara aprinzi luna şi deschizi ferestrele
vezi semne auzi nişte zgomote îndepărtate treci prin coridoarele memoriei
toţi vor toţi cer toţi trag de tine să le fii să îi aperi să le construieşti ziduri de apărare
doar ochii ţi-au rămas aceiaşi
în rest
praful s-a ridicat până la cer
ceaţa a născut monştri care te apăra din prea multă iubire
*
pentru că e doar pământ în jurul nostru nu mai vedem apa
nu mai construim poduri nu mai înotăm spre izvoare
nu mai e nimic de ucis aici jucăm ruleta rusească de unii singuri
nici azi n-am murit deşi viaţa a plecat demult din tranşeele noastre
când mi se face sete îmi beau sângele
când mi se face foame îmi mestec carnea
când mi-e frig mă acopăr cu iubirea mea pentru mine
aşa se trăieşte dincolo de cantonul părăsit
acolo unde noaptea îţi este cel mai bun prieten
aşa se trăieşte la capătul drumului
odată demult la celălalt capăt al lumii
"cândva, când castelul în flăcări era şi grăiai omeneşte:
Iubito..."-Paul Celan
e frig în lume şi-n fiecare om un soare mic şi-al nimănui deschide ferestre
las la o parte întunericul străbat coridoarele alunec uşor înspre capăt
te vei recunoaşte îţi spun te vei recunoaşte în aceste semne prevestitoare
cine e cel care spală pietrele
cine e cel care îmi ţese cămaşa pentru somnul de veghe
stăm singuri la masă în jurul nostru înserarea ca o patimă neagră
o tavernă zgomot de fond samovarul cu sclipiri argintii
bem din cupe înalte vin rubiniu trec oameni vii peste umbrele noastre
3 nopţi şi-o singură zi la marginea lumii
acolo unde corăbiile ne-au adus din greşeală
acolo unde ciudatele flori ale nopţii cresc din nisipuri
şi pletele nu albesc niciodată şi trupurile rămân pe veci călătoare
pământurile noastre le-am dat cu împrumut altora mai săraci şi mai tineri
istoria s-a legat cu lanţuri de noi şi urlă despletită-n pustiu neauzită de nimeni
vântul intră prin ungherele pline de praf şi cenuşă ale memoriei un ospăţ regal
o lumină densă cuceritoare şi aspră valuri de fum o mână pe umărul meu
pornim în lungi cortegii spre moarte dinspre ocean se aud mările risipite în trupul său generos
trecem întâmplător şi împreună printre oameni şi pietre zorile ne găsesc departe
n-am îngenuncheat nu ştiam cum n-am învăţat la timp resemnarea
____________________________________________
era într-o zi de luni când am coborât în sala de aşteptare
ochelari negri blugi decoloraţi tenişi albi
cămaşa ţesută de tine în nopţi prelungi de aşteptare cu samovare şi fum
de fapt aş fi vrut să îţi scriu o telegramă
sunt bine.stop. plec spre capătul lumii. stop. nu am trecut niciodată pe aici deci nu pot să te iau cu mine. stop.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
apoi au venit alte vremuri mai complicate
inutile precum poemul acesta pe care cât de curând am să-l uit
Djamal Mahmoud
Djamal Mahmoud, născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria.
A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Publică în diverse reviste din România: Revista "Tribuna" din Cluj-Napoca, revista "Feedback"-Iaşi, în care fost publicat la rubrica "galaxii lirice", numărul din aprilie, 2009, revista "Citadela" din Satu Mare, revistele "Singur", "Litere" din Târgovişte, revista"Ecoul", "Tânărul scriitor" ARP, şi revista "Nova Provincia Corvina" din Hunedoara, etc. A debutat cu volumul de versuri "De Ce", Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1995. Este prezent în următoarele antologii şi volume colective: "World Haiku 2009,No.5", Editura Shichigatsudo, Tokyo, Japonia, 30/01/2009, (coordonată de profesorul şi haijinul, Ban,ya Natsuishi, co-fondatorul asociaţiei mondiale de haiku, WHA), Antologia "Virtualia 7şi 8", coordonate de Alina Manole, Editura Pim, Iaşi, 2008, 2009, "Antologia de poezii şi comentarii" de Valentina Becart, Editura Paneurope, Iaşi, 2008, "A doua Carte A întâlnirilor", 2008 & "A treia Carte A întâlnirilor ", 2009, ambele volume sunt coordonate de Poetul Eugen Evu, Editura Astra, Deva, "Primul Cocor", un volum colectiv de Haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009, Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani pagini alese, coordonată de Valentina Becart, Editura ArhipArt, Sibiu, 2010, Dimineţele cocorilor, volum colectiv de haiku, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, şi "Mişcarea culturală din Rakka, între 1900-2008", de Scriitorul Sirian, Subhi Dusuki, Editura Kiwanhouse-Damasc, Siria, 2008.
Albe&reci
-1-
mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde
străzile s-au plictisit de culoarea lor
neagră
porţile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât
sufletele şi-au pierdut răbdarea
aşteptând în trupuri şi-n văzduh
-2-
în caiete
am poeme şi cifre
în trup sânge şi femei
azi
nu voi mai pomeni
nici de patrie
nici de Dumnezeu
nimic despre mine
azi
voi face dragoste cu Alaska doar
şi mă voi spăla cu lacrimile ei
albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii
precum un avion de război
imens
cât o inimă de câine
-3-
tu
privirea
ce mi-ai lepădat orbitele
şi te-ai înălţat
deasupra oceanului
păstrează secretele noastre
nu spune nimic valului
lasă-l să se izbească de mal
să danseze ca un şarpe
în braţele stâncilor până
vei cădea-n tăcere
în ultima explozie
-4-
cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de şoimi
mama are fruntea tăcută
mama are funtea tăcută
cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte...
Singur
stau sigur
nu nu singur am greşit
îmi înfig picioarele într-un sac de piele
făcut la comandă
la cea mai veche fabrică de saci
de pe pământ
de acolo şi faraonul şi-a comandat unul
căruia din ce am înţeles încă-i pluteşte
umbra undeva în Maria Roşie
mă ghemuiesc în el
las o mică fereastră cât o nară de om
că să pot lua din când în când
câte un pumn de aer
că să pot privi spre cer
din această grămadă de gunoi
unde sunt abandonat ca un prunc nedorit...
Coacere
cu atâta precizie
se trasează această linie
între pupila ta
şi luciul din lanţurile
ce-ţi răsună ritmic
între glezne
la intervale egale
dându-ţi un răgaz
să-ţi asculţi geamătul
iar ecranul
aproape cât un cer
e atât de senin
încât ţi se vede
fiecare picătură de viaţă
în timp ce
se izbeşte de pământ
precum un bob de grâu
destul de copt...
Pânză umedă
între sufletul meu şi văzduh
e un trup
şi o cămaşă de forţă
între trup şi ochii săi
e o poftă şi o carte sfântă
iar între palma sa şi oglinda
în care mă dezgolesc zilnic
chiar atunci
când întunericul
îşi leapădă ultimul geamăt
e o pânză umedă
unde se aşază un Dumnezeu
ţinând într-o mână
o piatră
iar în cealaltă o pâine caldă…
Perna
vorbim mereu de ramuri şi de rădăcini
niciodată de perne
de cearceafuri albe
ridicăm din trunchiurile copacilor
turnuri înalte
iar frunzelor moarte le facem statui
din stâncile lunii
zidim temple şi Dumnezei
deşi n-au aer suficient
să ne ajungă
nici măcar în acele două minute
când ni se taie respiraţia
inspir adânc şi închid ochii
dumnezeu este o pernă
pe care îmi adorm iluziile
obosite de atâtea priviri deasupra
iar cearceaful alb
e mormântul în care mor în fiecare zi...
Cerc
azi am stat în genunchi
şi am privit un trifoi
ce-şi înfigea
rădăcinile-n pământ
bătând din aripi
am ridicat o piatră
şi am trasat cu ea
un cerc
în jurul tălpii
azi am aşezat un ou
în palmă
şi l-am mângâiat
până am adormit în el...
Os
drumule
dă-mi voie să-ţi fiu un şanţ
să tac despicat
la marginea ta
până când ţi se adună
în mine
toate sunetele
şi paşii
apoi să mă ridic
deasupra-ţi
un singur pas imens şi verde
plecându-mă sub cer
ca sub botul unui câine
ce-şi caută un os...
Straturi
nicio legătură cu găurile
din stratul de ozon
pur şi simplu
m-am născut într-un loc
destul de însorit
şi din acest motiv
strigătul meu
e puţin mai diferit
faţă de alte strigăte
niciun fel de carte
n-aveam înaintea ochilor
doar câteva rânduri scrise
pe un zid
cu litere de aur
aşa povestea pielea mea
într-o zi geroasă
pe un meleag îndepărtat
unde am ajuns din întâmplare
iar femeia prea albă şi rece
ce-o asculta cu multă atenţie
traversându-mă de la tălpi
până la creştet
a sărit ca arsă o dată ajunsă
în deşertul meu
în care sunt îngropate
atâtea femei
de toate vârstele
cu palmele sale umede
le dezgropase una câte una
iar fiecare
abia ieşită din mine
îmi scutura barba albă
curăţând-o de nisip
în timp ce înălţa deasupra
un necontenit geamăt...
Icoana
Voi privi
Deasupra doar
n-am niciun motiv
să aprind
această lumânare
în mine toţi copacii
sunt goi şi înalţi
tăcerea n-are nevoie
de lumini
nici de ceară
albul său
e atât de cald
în palmele mele
iar întunericul
o infintă icoană...
Poem
nu ştiu cum poţi să stai
cu ochii închişi
în timp ce ţigara ta se stinge
de una singură
aşternând o parte din tine
în scrumieră
iar tu
îţi mângâi ridurile de pe frunte
gândindu-te la puşculiţa
în care îţi strângeai copilăria
şi la bicicleta pe care te roteai
în jurul casei râzând
tu nu ştiai că zidurile
au nevoie de umbre
iar rotirile trebuie făcute doar pe jos
deschide-ţi ochii şi priveşte
cum tace acum
cerul
şi cum se roteşte pământul desculţ şi gol...
Haiku-uri
aripi niciunde-
doar culori estompate
şi niciun sunet.
cerul nesfârşit-
între ziduri şi copaci
în treacăt umbra.
ziduri înalte-
doar tăcerea-n jur pictând
aripi şi umbre.
liniştea nopţii-
saltul broaştei în baltă
leagănă luna.
stea în cădere-
zgomotul pietrelor
în prăpastie.
sălcii plecate-
pe albia râului
o lună plină.
luna printre nori-
pe chipul fetei voalul
fluturat de vânt
călugăriţă-
pe veşmântul negru cad
fulgi de zăpadă.
picuri sub picuri-
prin geamul aburit trec
doar sunetele.
ţurţuri pe streşini-
lumina candelelor
peste icoane.
Gelu Vlaşin
Născut la data de 30 august 1966, în localitatea Telciu, jud. Bistriţa - Năsăud
Debut literar: România literară 16/1999 cu o prezentare făcută de Nicolae Manolescu
Debut editorial: Tratat la Psihiatrie (versuri) Editura Vinea, Bucureşti 1999, prefaţă Nicolae Manolescu, postfaţă Paul Cernat, volum premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti la secţiunea debut 1999 şi nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România, 1999.
Premii literare: Premiul 'Tertulia Cerro Almodovar - Madrid 2004, Premiul 'Puertas Abiertas' - Madrid , 2002, Premiul Uniunii Scriitorilor Colocviile Coşbuc - 2000, Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti-1999, Premiul Festivalului Internaţional Sighet - 2000, Marele Premiu Ion Vinea-1999, Premiul Cristian Popescu - 1999, Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu-1999
Activitate publicistică: în majoritatea revistelor culturale din România dar şi în reviste culturale din Italia, Franţa, Spania, Canada, SUA, Israel, Australia, Ungaria, Mexic, Argentina, Germania, Rusia, Chile
Cărţi publicate:
1. TRATAT LA PSIHIATRIE - Ed. Vinea – 1999 / Ed. Liternet 2006 / Equivalence 2003 (fr.)
2. ATAC DE PANICA - Ed. Muzeul Literaturii Române – 2002 / Noesis 2001
3. POEMUL TURN - Ed. Muzeul Literaturii Române / A.S.B. - 2001 / Ed. Liternet – 2003
4. ULTIMA SUFLARE - Colecţia "Biblioteca Bucureşti" - Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti & Ed. Azero – 2005
5. DON QUIJOTE RATACITORUL – Ed. Eikon, Cluj, 2009
6. OMUL DECOR – Ed. Brumar, Timisoara, 2009
Referinţe critice: NICOLAE MANOLESCU, MARIN MINCU, OCTAVIAN SOVIANY, DANIEL CRISTEA - ENACHE, PAUL CERNAT, NICOLETA CLIVEŢ, LIVIU ANTONESEI, LIVIU IOAN STOICIU, ALEXANDRU MATEI, CLAUDIU KOMARTIN, COSMIN CIOTLOS, IRINA PETRAS...
depresie doisprezece
la tineretului
noaptea târziu
sunt flori strecurate
lânga
uşi prea bine
pãzite cînd
liftul stratificã
între etaje
nuga şi cocos
vitrina-i cam strâmtă
pentru
manechinul cu
pîine prajitã şi
pianul
cu 5000 de lei
stau prin
vecini
alungat de prea
multã fobie
aşteptând
sã se-ntâmple
un vis cu
vacanţã-n
paris
depresie zece
nu mai eşti simplista
care-mi tulburã ochiul îngust
si decorul absent când
lumea danseazã
tango
printre mese cu
vin alb şi roşu
în ritmul radioului obosit
nu mai eşti
banala poveste a
geniului ratat
când rânjetul cretin inundã încãperea
şi nici
omul orchestrã la
festivalul proştilor
deghizaţi
şi nici
femeia fatalã
confundatã cu o târfã de
cartier mãrginaş
sau ceea ce
gândul meu primitiv
cautã disperat
printre mizeriile cotidiene
nu eşti
zâmbetul ascuns în
suferinţe conjugale prea
uşor acceptate
şi eu ştiu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fãrã sens
şi nu pot
sã te simt
aproape când
tu nu mai eşti
depresie opt
postere lucioase peste
ochi prãfuiţi
când pisica
vorbeşte cu
mine din
baie şi
fumezi disperatã
trabuc şi
suspini cum cã
frica-i prea mare sã
prindã contur
într-un gând
când
afara-i cumplit de
real eu
mai ronţãi o
vorbã ce stã printre
dinţi şi
ascult dedicaţii
tembele sunt
destul de
ratat ca sã
scriu un poem
cum mã dor
sânii tãi dezgoliţi
într-o
seară
depresie şase
în camera
portocalelor
uriaşe doar
aerul cu tine
respirã în
somn
reşoul fochistului
fredoneazã
say what you want
texas -
şi pãturi albastre
îţi ascund
vârsta
vieţi monahale
târziu
degetele privesc
neputincioase
spectacolul
umbrelor la
numãrul doisprezece
când
pictezi
depresii pe
umarul meu
stâng
depresie patru
patru stele la
vila viorel din
poianã
pârtia scîrţie sub
paşii tãi cruzi de
pantofi închiriaţi
gesturi viclene
când
mãslinele erau
prea mari pentru tine şi
jakuzzi şi mansarda cu
lupi
ai adormit pe
scara din marmurã
noaptea aceea şi
te-au violat
fulgii unul câte unul şi
ungurii de la
masa vecinã cu
ceardaşul lor
ai visat telescaune şi
telecabine şi telenovele şi
barbaţi misterioşi
plini de
gesturi ok
sãrutându-ţi penele
verzi
papagalule
depresie doi
necunoscuto întâmplare
cu pãr scurt la
metrou când
ţi-am dat un
bilet de tramvai şi
mi-ai spus cã tu
ai un prieten
şaten cu salariu
decent şi cielo
grena şi pantofii de lac
made in italy şi
garsonierã dublã în
romanã
mamã mamã cum
ţi-aş spune vreo
douã
despre
joyce lauren blanc sau
piticul de
frost
într-o seară albastrã cu
pink floyd şi tom waits şi
vin fiert
într-o cramã din
zona manuc
(dar cobori şi oricum n-aveam bani pentru doi)
depresie treisprezece
tu mã
cauţi şi azi prin
gunoaie
canale şi prin guri de metrou
cînd ţi-am spus că nu
ies la cerşit
cã n-am chef
sã recit
despre cum e sã fi
prea înalt............ ..........vulnerabil
şi puţin cam
nebun
dar mã bântui mereu
cât un stol de
vampiri
ai tupeu şi
ventuze în loc de urechi
un nas verde cu solzi
şi o coasã pe umãr cu
dinţii gãlbui
ca-n reclame
dar eu
ştiu cã
tu eşti
un coşmar dintr-un vis
de mulţi ani
rãtãcit
într-o groapã
comunã
depresie unsprezece
ziua în care
douã pisici gri
m-au trezit dintr-un
somn peste care
pluteau criminal
patru corbi roz
şi o bufniţã albã
cu pete gãlbui
mai era şi o
salcie ruptã de
sãlãuţa din
tranzbordare .
mica plivind buruieni
crescute în
mijlocul camerei tale
prinţ alungat prin
livadã de-o
furnicã rebelã
şi-n final
un dovleac
uriaş
douã biserici din
lemn şi-un
voal alb de
mireasã-fidelã
* poeme din antologia “Omul decor”, Ed. Brumar, 2009
Stoian G. Bogdan
Stoian G. Bogdan s-a născut pe 29 octombrie 1983 în Comăneşti-Bacău. A absolvit toate şcolile elementare. A editat revista de literatură "pana mea". A publicat în majoritatea revistelor literare importante. Pana la debut a luat niscai premii pentru poemele sale. În prezent este avocat stagiar. Este autorul volumului de poeme "Chipurile" (Premiul "Iustin Panta" 2009, Premiul "Mihai Eminescu" 2010).
Volumul Chipurile, de Stoian G. Bogdan, a obţinut Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima
Chipurile, de Stoian G. Bogdan, a obţinut Premiul pentru Poezie, la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România • „Derbedeu teribilist şi poet vînjos, SGB e la 25 de ani cam ce era la aceeaşi vîrstă, dar într-o lume complet diferită, Mircea Dinescu.” (Claudiu Komartin)
Volumul de poezie Chipurile, debutul literar al lui Stoian G. Bogdan, publicat de Cartea Românească în anul 2008, a obţinut Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima. Gala de decernare a avut loc vineri, 15 ianuarie, începînd cu ora 17.00, în Sala de spectacole a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani.
Juriul care a decis ca Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima să-i fie oferit lui Stoian G. Bogdan a fost format din: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Daniel Cristea-Enache şi Andrei Terian.
Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pe anul 2009 (Opera Prima şi Opera Omnia) a avut loc în cadrul Zilelor Eminescu organizate de Primăria Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Consiliul Judeţean Botoşani, Uniunea Scriitorilor din România, Fundaţia Culturală "Hyperion-Caiete botoşănene", Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", Teatrul "Mihai Eminescu", Direcţia Judeţeană pentru Cultură Botoşani, Centrul de Creaţie Botoşani, Biblioteca "Mihai Eminescu" şi Societatea Culturală "Raluca Iuraşcu" Vorona.
Premiul Opera Omnia i-a fost decernat lui Dorin Tudoran de juriul format din: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu.
Chipurile este cartea unei lumi dense şi contondente, extrasă din marginea marilor oraşe sau din centrul urbelor „în care nu se întîmplă nimic”. O lume care se defineşte pe parcursul lecturii, lezînd retine şi dilatînd capilare. O colecţie de portrete executate „cam pe sub mînă, dar nu mai puţin, peste picior”.
„Nu vezi linia dintre realitate şi ficţiune în Chipurile, şi e foarte bine. Poţi presupune că e ceva mai mult, acolo, decît poate duce o viaţă obişnuită. Trimiterea la Masters sugerează ficţionalizarea. Schimbările de registru, la fel. Dacă ai pe cine să întrebi, întrebi, şi afli că ceva mai mult de jumătate e biografie. Cartea se leagă şi curge, rugoasă, violentă şi tandră, iar metafora te surprinde chiar şi într-un tîrg cenuşiu, „oraşul comăneşti”. „eu nu sînt un poet. eu sînt un poem”, scrie SGB în alt text. Are şi nu are dreptate. SGB este poet şi poem, undeva pe linia invizibilă dintre realitate şi ficţiune.” (Radu Andriescu)
„Derbedeu teribilist şi poet vînjos, SGB e la 25 de ani cam ce era la aceeaşi vîrstă, dar într-o lume complet diferită, Mircea Dinescu. Jemanfişist şi haimana de provincie, el e nu mai puţin un păgubos cu ştaif, care oscilează între cîteva măşti ce refuză convenţionalismul şi ipostazele cool ale contemporanilor: ba sentimental, ba macho, trăind după un fel de cod al onoarei poetice, lui SGB îi reuşesc poeme de mare forţă în care fixează o mitologie a ratării, nefiindu-i străină graţia perfidă a decăzuţilor, a veritabililor „golani”. Un poet dat în paşte!” (Claudiu Komartin)
Vizualizaţi dosarul de presă al cărţii
aici.
Accesaţi şi blogul volumului la adresa:
http://chipurile.blogspot.com/
Poem pentru pian şi-o altă seară
Fuma cu sete
fuma ca şi cum
fiecare fum o aducea mai aproape de moarte,
o-mbălsăma ca pe o nefertitti a localurilor triste –
iar moartea era un loc cald
cu canepele roz
şi ursuleţi de pluş
Fuma lângă mine şi gândurile îi zburau departe
în alt loc
în alt timp
sau în altă viaţă
undeva în braţele unui amant
ale unui părinte
sau la o altă masă dintr-un alt local.
Purta o rochie de cenuşă, părul în coc, cercei
şi decolteul larg ca un zâmbet amar.
Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă
puţină moarte pe pometele stâng
şi ochi fără capăt.
Ce trist e şi tangoul ăsta... Să dansăm
mi-a zis
strivind ţigara într-un sunet prelung de vioară
/Te rog
am şoptit
luându-i mâna rece ca o altă seară
în care îi scriam de pe un 0743897806:
ce-o să fac oare când o să ne întâlnim şi
bătăile inimii tale or să-mi spargă faţa
ca o serie de pumni
uriaşi şi grei? o să cad oare? sau o să-ţi spun
bună
cu gura plină de sânge?
/Ne-am întâlnit târziu
şi peste golul lăsat de atâtea absenţe
a început să-mi crească o crustă
şi lumea aceea cu nopţi cărunte
tangouri uitate şi-atingeri sfârşite-n ...
Atunci a spart un craniu în asfalt
un craniu de copil vopsit în culorile apusului
a păşit peste el şi m-a sărutat.
Nu simt niciun gust de sânge
mi-a zis
cu vorbele rujate ca în altă seară
când într-o baltă de sânge-am dansat
Atunci oraşul de devenit o mâzgâlitură
o pisică mi-a fugit din suflet şi
din galop a oprit doi cai ca smoala
în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleaşcă
în care ne-am urcat surâzând
şi-am zburat
cum am zburat în acea seară
când am luat-o de mână şi-am aruncat-o-n tango
/Rochia i-a lăsat în aer o dâră
sânii îi păreau mai rotunzi, mâna mai rece
şi gândurile mai aproape de flacăra galbenă
din buzunarul meu de la piept
Ştii... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată
mi-a zis
unduindu-se ca o iederă pe lângă mine
...
am schiţat
cu gâtul strâns în nodul de cravată
şi mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei
Dansam mecanic ca un nebun
şi-o regină pe-o tablă de şah, dansam
o muzică albastră prelinsă dintr-un clavir, dansam
cu o luciditate pe care cocaina te-ajută doar
s-o presimţi
/Te sinucizi
am întrebat forţând cu ? distanţa
ce-ncremenise între noi
E şi ăsta un fel de-a spune
mi-a răspuns distantă
De-a spune ce
am întrebat forţând cu ? a ei ! mare
Că punem .
pam pam
pam
pam
Că-i ultima seară
/Clavirul a murit şi vioara
cu-n ţipăt scrut. culorile s-au şters
şi seara
nu a mai mers
n-a mai fost ca în seara
de-atunci, de depatre
din alt loc
alt timp
sau altă viaţă
când pe un ring de lupanar din Buenos Aires
am început să dansăm
Atunci a spart o clepsidră-n podea
o clepsidră de sticlă în care se scurgea orbitoare
cenuşa unui zeu. a păşit peste ea
ca-ntr-o rochie
şi m-a tras în tango
/Un fluture mi-a zburat din suflet şi
a vărsat din aripi
purpură
peste noi
peste tot
până s-a evaporat
Muzica era de dantelă şi-n jur
una dintre colegele ei făcea o felaţie de milioane
numai eram eu eram cel de-acolo
cel care-i sugea sfârcurile şi-i muşca gâtul
îi strecura limba-n ureche o săruta.
nu era dragoste.
nu era patimă.
nu era joc.
era poezie...
eram poezie...
ca şi când lumea noastră era poemul
pentru pian
şi-o altă seară
/O capodoperă. mâna ei
mă mângâia până la suflet
avea şampanie-n priviri
şi şoldul absolut ca-ntr-un
vers de Rimbaud. coapsele ei
îmi stângeau inima ca-ntr-o menghină
o stărutam pe sub piele
pe sub moartea
din obrazul ei stâng pe subconştient
Ah tu
laitmotiv al dezamăgirii mele
cu sâni rotunzi
şi buze rujate cu scoch
ca în seara
când în arena Colosseumului am dansat
/ca să mă trezesc că hâr
că pâr că mâr că hop
stai aşa pac
/Noi nu facem parte din aceeaşi lume
mi-a zis
şi seara a ajuns la chiştoc.
A fost frumos cu tine
i-am zis
fiindcă a fost pe bune un poem
pentru pian
şi-o altă seară
cu ea.
/Să scrii ceva despre noi, într-o seară
mi-a zis pe trotuarul peste care noaptea fâlfâia
ca un liliac. şi-o rază mi-a ţâşnit din suflet
o rază
vânătă ca un cadavru
care i-a luminat calea
în alt loc
în alt timp
sau în altă viaţă.
Cât mai departe de mine.
Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983, Bucureşti) a publicat volumele de versuri Păpuşarul şi alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), Circul domestic (Cartea Românească, 2005) şi Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009), pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul Academiei Române pentru poezie (2007). Coautor al piesei Deformaţii (2008), Komartin a tradus literatură din limbile franceză, engleză şi italiană (Le Clézio, Pasolini, Matthew Sweeney, Philippe Claudel, Denise Duhamel).
Poem (despre jocul copiilor)
apropie-te
vreau să-ţi povestesc despre jocul copiilor
despre forfota corpurilor micuţe
şi toată acea voioşie
surprinsă peste o felie de pepene roşu
pe care s-a căţărat o furnică
tu vii din nord
unde frunzele ştiu cu totul alte cântece
şi unde e atât de uşor
să treci sub tăcere o pasiune
în timp
toate lucrurile peste care am dansat
vor începe să umble
dezvăluindu-şi amuzate
virtuţile magice
când înserarea cu mersul ei de pasăre rănită
când peste luciul apei va pluti un ochi
îngăduitor.
Mai rabdă puţin
în memoria lui Constantin Virgil Bănescu
ce ar mai fi de făcut spune prietenul
când plaja visată e mai departe ca niciodată
adu-ţi cu tine îngerul şi pune-l să latre
să umble în patru labe, umil şi abject
să ne semene, nouă
celor ce nu vom fi salvaţi
//
mai rabdă puţin
doar sunt atâtea lucruri de care să te agăţi
stafii dragi alegeri greşite mâini
fluturate pe o stradă înghesuită după-amiaza
//
oamenii de afaceri sunt nişte cârpe
măcelarii sunt nişte cârpe
negustorii de iluzii sunt şi ei nişte cârpe
mă voi întoarce într-o zi
demn şi inutil ca o pasăre
//
ieri am cântat la un instrument electronic
ce imita pe rând sitarul
tablaua
conga
şi still-drum-ul
poate chiar moartea
un cuvânt cu care poţi înlocui
orice
//
suntem cu toţii într-un nenorocit de gând
o construcţie fictivă
un documentar despre noapte
poezie sau ce vreţi voi
o iniţiere dacă mai are rost
în berceni sau în steaua vega
unde saxofonul tânjeşte după linişte
şi nimeni nu răspunde la un telefon
ce sună de 35 de ani şi 3 zile
Soare de aprilie
Pe tine, soare de aprilie
căţărat peste umerii tatei când aveam patru ani
pe tine, care îmi sperii puţinii prieteni
şi vorbeşti cu cei plecaţi în limba păsărilor
te-am recunoscut şi ţi-am râcâit poleiala
ca un pui de pisică nerăbdător
când toţi ai casei aşteptau
înstrăinaţi şi amabili la gurile fluviului
despre noaptea ce a urmat s-a vorbit îndelung
cineva a bătut un cui în aer
altul s-a strecurat în pian
de unde nu a mai fost văzut ieşind niciodată
încâlcite vedeniile dimineţii
migăloasă munca slujbaşilor tăi în zori.
Innermost Door
Privindu-ţi în lumina lichidă
a ecranului chipul şi umerii
mi-ai dăruit o imagine din epoca jazzului − părul tău irizat
iederă pierdută în saxofoane
muşchii – arcuri eliberate
omoplaţii – un leagăn nordic
nici un instrument de precizie din lume
nu te-ar fi putut cântări
am închis ochii
şi am ascultat valurile
spălând faleza pe care cândva a-nnoptat moartea
tu să rămâi neschimbată dragostea mea
pe ţărmul înalt un schelet într-o rochie de alge
Cătălina Cadinoiu
Născută în Periprava, Tulcea, 31.12.1981.
Debut în 2008, cu volumul de poezii “Nuferii mor în cadă, la Editura Cartea Românească, volum câştigător al Concursului de manuscrise, organizat de Uniunea Scriitorilor din România;
Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, la secţiunea Debut, 2009;
Premiul “Tudor Arghezi, Debut, 2009;
Nominalizată la Premiul Mihai Eminescu, Opera Prima, 2009;
Premiul Luceafărul, Debut, 2008;
Premiul “George Cosbuc” pentru Poezie, 2008.
Deţinuţii de pe malul drept
„Şi mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri.
E veşnică pe lume doar schimbarea.”
Shelley
Marile epave
Despre epava cu apucături omeneşti,
am auzit lângă un cal înhămat.
Uşile ei, spre deosebire de uşile de rând,
credeau în prezenţa unui contur,
conturul fricii de a fi om în pragul unei epave.
Oamenii de lângă un cal înhămat
vorbesc despre epava care speră omeneşte.
Speranţele ei ne amuză, desigur.
Noi căutăm dincolo de umbre
sângele care nu se usucă la soare.
Sub un ponton uitat,
o epavă nu uită că rugina vine de la apă.
De la ceea ce se numeşte prea viu, prea repede.
Ea speră ceea ce rugineşte
de la starea de a fi prea viu.
Recunoaştem în definiţia noastră
finalitatea de epavă,
dar nu avem mândria de a rugini de la apă.
Când vei fi apă atunci să râzi de epavă!
Oamenii vorbesc despre felul ei trupesc de a suferi.
Ea tace când tună şi stă ghemuită
sub pledul de apă tulbure.
Ea se gândeşte la maternitate
când scoicile se prind de etravă.
Este atât de umană încât într-o zi
un localnic o va invita la cină.
Nu poţi trece cu vederea o epavă mai însufleţită decât agonia!
Să vezi epava când se strâmbă la maluri!
Să auzi sfatul ei omenesc despre grandoare!
Cheam-o la masă, dă-i numai apă limpede
pentru că altă familie ea nu cunoaşte!
Toamnă pentru a stinge
Toamna, printre ei, îşi permite roşul de sânge
sau negrul de unghie lovită.
Toamna, pe acele margini, este om
şi are suferinţa mamei.
Îmbătrânirea ei se întâmplă odată cu îmbătrânirea cailor.
Între braţele toamnei dintre ei, vitele au lacrimi.
Acolo, această perfecţiune palidă
îşi permite o disperare omenească.
Între stâlpi, între orele mici
să vii mereu în această toamnă!
Se aude o femeie vorbind despre o sărbătoare,
despre lumânările care trebuie aprinse, stinse.
Din copilăria mea a rămas o amintire delicată,
despre fervoarea de a stinge lumânări,
de a stinge ceva ce poate arde cu adevărat.
Femeile spuneau: „Uite cât de mult îi place să stingă lumânările!”
Toamna, în camerele acelea, luminile
sunt binevoitoare cu pasagerii.
Copilul cu bidon
Când ai strigat la poartă după zer
caii s-au crezut chemaţi şi au întors capul
după şuieratul de nuc tânăr.
Copilăria ta aşezată lângă mine
îmi cere pâine şi un colţ
la fel de cald ca rugina leagănului.
Sunt un şarpe rece pe o piatră caldă
de care te apropii, cu bidonul în mână.
Volute de frunze galbene, câini fără colţi,
te amăgesc să mai cauţi animale vii
ca să adormi lângă blana lor.
Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate.
Dar nu eşti decât un mic silimanit
cu a cărui strălucire se laudă un flămând.
Când te-ai apropiat de casa tâmplarului
ai cerut o barcă mică de lemn
în care să-ţi încălzeşti mâinile,
cu care să te joci de-a marea.
Copile, când picioarele tale desculţe intră în nisip,
rădăcinilor li se face milă.
Pe marginea drumului îţi aşează izmenele şi cămaşa unei sperietori.
Cât de departe este moartea când printre zdrenţe
tu găseşti un măr!
Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai
din care se desprinde un mânz,
se apropie, fornăie
şi, scuturându-şi coama,
sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă
Vechiul parfum
"Floarea a dat rădăcini imense:
voinţa de a iubi în ciuda morţii." (Luc Decaunes)
Lipoveanca de pe malul drept
care îmi făcea semnul crucii pe frunte,
îngropa căţeii de vii în pământ.
Sărea pe moviliţă ca să moară mai repede.
Iubeam să adorm lângă ea, nici somnul
lângă mamă nu era un astfel de basm.
În visul ei se îneca fratele în mare,
soldaţii erau sfârtecaţi de obuze lângă biserică,
femeile, cu pletele legate de şarete, în loc de hamuri.
Şi zbuciumul ei mă lăsa dezvelită
într-un ianuarie al lui Ivan.
Şi pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă
ca jucăriile agăţate de leagăn.
Femeia care îmi spunea la slujbă
să stau cu capul plecat,
tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun şi îngheţat.
Dintr-o viaţă de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit.
Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească.
„O să-mi duc viaţa până la capăt în izbuşca asta.”
Îşi merită parfumul cu miros de cireşe,
ea, cireşul meu de mai,
închisoare călduroasă.
Râde sau plânge, sunt lacrimi
când îi arăt bătrânul parfum.
Parfumul între bătaia de aripă a unui corb
şi căderea hulubelor.
Nalba albă (Elmen)
Elmen, pielea mea, neagră insomnie,aş fi vrut s-o ai costum de nuntă.Te-au învelit într-un sac de rafie
cu toate cadânele înecate în Bosfor.
Acum mă strecor -eu, Anişorca pieptănată-,
între oasele tale,te invelesc ca pe un sugar, mort şi fotografiat.Sunt mama care te va naşte la nesfârşit, Elmen.
Respir adânc într-un colţ al şoldului tău,sângele cu catedrale bombardate se varsă în cizme,sângele avatarului cu un nume care ascunde.
Ca să fiu biserică, aţi murit voi,
copiii mei de sub nisipuri.
La trecătorii peste morminte sau pieptul meu
cu rădăcini de iasomie,voi mârâi de pe marginea drumului
ca un cinic.
Notă :Elmen. Sub o cruce albastră, din lemn, la mijlocul cimitirului din Periprava.
Într-un loc în care inima voastră moare de frig
Nu va fi o rană sângerândă mormântul tău fără mine,
babica mea, Ecaterina!
Dar cum voi fi eu
carte bună de citit fără tine ?
Cum voi cânta florilor
necunoscătoare de vânt alb ca o bătrână,
o bătrână ca tine de albă?
Fascinant este
că tu nu ştii nimic,
tu nu înţelegi nimic din ce spun eu,
tu înveţi un regret omenesc întreg
al drojdiei de plăcinte,
limba neamului meu sângeros,
limba mea, crud sfinţită.
Eu sunt deja singură odată cu nisipul acela blestemat
care nici moarte nu se poate numi!
Cum să o primesc? Cu ce pâine să o frământ, babica mea?
Învaţă repede limba lumii
ca să pot deveni femeie în toată firea
şi să-mi spui că nu este rău să mori,
că este Dumnezeul nostru, din izbuşcă,
inima mea, Ecaterina mea.
Deţinuţii merg pe vârful degetelor
Mamă, stai acolo, nu veni,
stai acolo şi vezi gâştele cum deoache balta
lebedele cum scrijelesc
cu ciocul de lemn, în gardul apei hieroglife.
Stai acolo, aici cerul este prea departe de om,
cerul de-aici nu este înalt
cât viţa de vie din bolta noastră.
Stai acolo, îmblânzeşte pădurile fără bici,
şi apelor spune-le să m-aştepte fără armonică
sau preoţi la ponton
căci oricum voi veni.
Cheamă apele şi mistreţii
în aşteptarea mea
cât prăjeşti peştele
pe spinarea încinsă a calului
înhămat la şaretă
aşa cum mi-am chemat eu prietenii din copilărie
atunci când ai născut-o pe sora mea.
Dar, mamă, stai acolo, nu veni!
Aici cerul este prea departe de om
la noi, acolo,
cerul doarme în poala ta,
cormoranii îţi torc pe genunchi.
Acolo îngeri, străbuni, constelaţii, Atlantide, dorm în poala ta, ceasul îţi toarce pe genunchi.
Aici cerul nu-l poţi prinde de plete,
să-i tragi o palmă
când tună prea tare
trezind puii de rândunică din grajd.
Aici deţinuţii merg pe vârful degetelor,
şi noi, restul, în genunchi
deşi nu sunt altare la tot pasul pe stradă.
Unui apus
Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni şi regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ţine pe suflet
un cuvânt despre om.
Nu ştiu ce este în seara aceasta imens:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Aşa cum nu vom şti vreodată la apus
cine este bufonul care a numit un rege peste noi.
Apusul despre care vorbesc
are umilinţa de a sprijini o casă mică,
corp din vise de mântuială.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi.
Roşul soarelui nu-mi aminteşte
de naivele revoluţii sau marile lanuri de maci,
dar de un lac, într-un munte de bauxită,
fără valuri, fără adâncimi neatinse,
o linişte pe malul căreia un os de jivină
mai aminteşte de fire, de fugă.
Apusul despre care vorbesc
a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire.
Leonard Ancuţa
Leonard Ancuţa, născut la Drăgăşani, în 1974. Din 1993, se află în Bucureşti, unde a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie ale Universităţii Bucureşti. Din 1999, jurnalist în diferite medii de presă.
Debut editorial cu romanul Control, publicat de editura Tritonic în 2009. De asemenea, are o foarte intensă activitate literară pe net, încununată cu Marele Premiu pentru Poezie al sitului Agonia.ro.
am slăbit maria
iubirea se împuţinează în fiecare zi şi am ajuns s-o duc rău
nu mai am serviciu nu mai am casă
sînt mai uşor cu cîteva nume de oameni de străzi
ne subţiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene
în faţa unui atac terorist
lumea simte asta
bărbaţii intră în tine vor să lupte cu mine
cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii
femeile-mi simt slăbiciunea
întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă
dar cum să mai pot zbura cum aş putea să mă înalţ fără tine
nu ştie nimeni cum se sărută de-adevăratelea
să-mi sufle aer cald în plămîni
am pierdut toate vieţile pe care mi le doream
dragostea e un stol imens de corbi înfometaţi peste un cîmp de bătălie
fiecare trup o parte din povestea noastră
s-a adunat toată iarna pe-aici
e ca la waterloo
cînd carnea se împuţinează dragostea moare de frig
şi pierd puţin cîte puţin din iubire încă un nume al tău şi încă unul
mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul
deja mi-e uşor sînt o insulă plutitoare
am oasele tot mai moi mai aerate
cum e ciocolata aia albă cu bule
mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn
fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng
o fotografie din care să arzi bucăţele ori de cîte ori
ţi-e frig sau te simţi slabă
cicatrici din această poveste
viaţa e o reclamă la moarte. toată lumea cumpără. eu am
aceste cicatrici, le mîngîi le hrănesc, le arăt cu mîndrie femeilor.
privesc mirate, se uită la mine de parc-aş fi venit
din legiunea străină. ele, femeile, nu ştiu nimic despre mine.
eu merg în urma războiului, pe-acolo pe unde a pîrjolit
şi fîntînile sînt otrăvite. un unic supravieţuitor în războiul cu mine.
cam trist. sau cam patetic. dar cine-ar putea să mă judece,
cine-ar putea măsura cît exact am sacrificat din mine pentru mine?
aşadar ai plecat teafără. poate chiar zîmbind. şi cu ochii închişi
le simt, ştiu că unde-ai sărutat acum doare. urmele zilelor pe piele
ca după o bătaie cu lanţul. nu se poate spune că nu te-am trăit.
blestemul curcubeului
totul se deschide sub tălpi e o forţă fabuloasă în mine
adun tot mai multă viaţă trăiesc într-o secundă cît într-un secol
şi vreau să ard cît mai multă iubire
orice aş spune te-ar face să roşeşti am nevoie de corpul tău întreg
să-l posed să-l hrănesc să-l umplu cu toate culorile
mările vor prinde aripi se vor revărsa pe noi să ne spele
ni s-a dat iubirea aceasta să o folosim pînă bubuie ceasurile
merg la fiecare biserică şi-o sparg ca pe-o bancă
apoi împart iubirea ca pe un strigăt de luptă
toţi vor iubi posedaţi de acest blestem al curcubeului
în fiecare dimineaţă pînă la moarte îţi voi pune în cafea
o picătură de sînge şi-o lacrimă
Omul cu 1000 de înmormîntări
îmi plac nopţile
întunericul rece, umed, o apă suficient de adîncă
pentru a-mi da iluzia că nu mai ajung niciodată
la suprafaţă
şi-mi place să mă strîng în mine
ca un lichid galben sub o arsură
pereţii sunt departe, patru cascade care se varsă
în cinstea mea
e liniste şi se aud numai visele îndrăgostiţilor
gîndurile vietăţilor, halucinaţiile pisicilor pe acoperişuri
lemnul mobilei trosnind obosit de aşteptare
noaptea e un frate mai mare care te înveleşte
cu o pătură veche
să nu se sperie cei mici
apoi zorii încep să plîngă din cîini vagabonzi
şi din brutării ies aburi cu miros proaspăt
semn că e gata
deschid ferestrele larg, sînt ca un preot
care conduce trupul acesta în pămîntul zilei
mă las învelit de uleiul irespirabil
în care înoată păsări mute
în urma mea
o mie de mame îşi îmbracă pe rînd cadavrele
şi se roagă să nu-mi mai mint singurătatea
apoi se oferă adăpost furnicilor care fac noaptea
de atîtea ori mai neagră
cîndva, pe un drum fără margini
o femeie înmormîntată în hainele-i negre
întreba fiecare trecător
nu mi-aţi văzut cumva băiatul?
şi nimeni nu ştia, poate o fi murit mai zicea unul
atunci femeia îşi ridica faţa spre cer şi ameninţător
spunea tuturor
băiatul meu are o mie de vieţi şi nu există o durere mai mare
tăcea brusc, tîrîndu-şi paşii ca şi cum ar pleca
la un priveghi nesfîrşit
da, sunt mormîntul a 1000 de sigurătăţi
şi nu există durere mai mare
noiembrie
noiembrie
lucrurile importante mor în mine
bruma străluceşte de-acum pînă tîrziu
lăsînd în urmă sunetul unei cutii muzicale
şi impresia că aici începe alt drum
în cer o gaură un capăt de tunel
umplut cu vid
alt capăt umbra mea
noiembrie
evoluţia fluturilor a luat-o razna
în fiecare gogoaşă cresc amintiri în care mă pîndesc
cadavre de liliac
acoperite cu pulbere de gheaţă
spun în şoaptă
mi-e teamă de singurătate
aburul respiraţiei îngheaţă în miros fad cu cireşe
timpul s-a blocat o clipire
să-ţi reţină chipul
mi-e frig hainele astea-s prea mari
mă ghemuiesc în mine ca în bocancii lăsaţi de un frate uriaş
cel pe care mi-ar fi plăcut să-l cheme emanuel
şi nu l-am avut niciodată
să mă ia în braţe în clipele astea
să mă ducă dincolo de şoseaua în formă de gard
să mă apere de mine însumi
noiembrie în piele de căţea flămîndă
vicioasă
durere identică în sine şi cu sine
o căţea care-şi leapădă puii în venele mele
transfuzie perpetuă cu nervul iertării
din ochiul fratelui meu nenăscut
noiembrie
cît vara cît anul care vine
noiembrie
cît o rugă neîmplinită
noiembrie
nori groşi tăiaţi din ceaţă de mercur
ploaia interminabilă de cerneală topită
şi-o linişte ca atunci cînd îţi taci iubirea
sub un stejar ce lasă umbre de salcie
noiembrie reavăn îmi întinereşte pe trup
zilele se desprind asemenea frunzelor
uscate în cărţi răvăşite de vînt
noiembrie
din fum de ţigară compun cîntece
pentru furnici
şi viaţa e mucegaiul ce stinge o gutuie
azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume
şi a fost bine. nu deosebit, nu scântei, nu focuri de artificii.
a fost minunat la modul cuminte, aşa cum i-ai oferi unui copil o bomboană de ciocolată.
azinoapte am descoperit apă în toate femeile din lume.
şi era bună. nu foarte rece, nici extrem de limpede.
a fost proaspătă, aşa cum e o sărbătoare câmpenească pe care o găseşti într-un flacon de sirop de tuse
azinoapte m-am întîlnit cu mine în toate femeile din lume
şi eram bătrîn. aşa cum sunt toţi oamenii când află că mai au o singură ţigară şi o moarte de traversat.
azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume.
şi a fost ca şi cum m-aş fi tăiat cu lama iar sângele meu s-a scurs în toate fântânile.
iubirea este amintirea unui viol
personaje:
eu, tu, dumnezeu, jumătăţi de noapte, jumătăţi de oraş, oase, chipuri, medici, piane, acorduri, răsărituri, apusuri, amintiri, fîntîni, frumosul, esteticul, un cîine orb, o mică euglenă albastră care îţi traversează sîngele atunci cînd îţi aduci aminte de mine, vîntul, un poet, o inimă, o voce din culise, cortina
decorul:
jumătăţi de noapte înghesuite în jumătăţi de oraş autobuze goale ce opresc în staţii fantomă urcă şi coboară amintirile unor călători sau o aşezare neolitică într-o oază la o sută de kilometri de Cairo unde arheologii ar putea descoperi îngropate rămăşiţele de iubire de atunci cînd ne-am cunoscut
scurtă indicaţie de regie:
toate personajele sunt pe scenă, acoperite de umbra unei palme uriaşe, ca o mînă a unui personaj gigantic, întinsă către ele. lumina cade pe rînd pe fiecare, în timp ce-şi spune replica. la final, mîna coboară şi toţi urcă pe rînd în palmă, ca într-o barcă
eu: sunt proprietarul acestor cuvinte acesta este un poem cu formă fixă
sunt un satyr al sensurilor violez spaţiile dintre sunete
le umplu cu alte cuvinte
ca într-un circ al transformărilor
dumnezeu e un cîine bătrîn orb fără dinţi care se pre-linge pe un trotuar
dumnezeu se roagă la mine
vîntul: pe oasele mele chipul furios al unui miel pe zidul tău o icoană
pe care o fac să plîngă - am venit pe lume cu un suflet plec cu un altul
alt eu: cîteodată iau o lamă şi mă tai pe limbă
las cuvintele să curgă
o sîngerare verde ca fierea o durere ca amintirea unui viol
alteori răzuiesc limba cu un ban
îndepărtez pelicula de celule moarte
şi aflu că sunt
necîştigător.
un eu în devenire: uneori visez că am murit doctorii îmi fac autopsia
găsesc în mine toate bileţelele cu te iubesc netrimise toate celelalte cuvinte nerostite
tot ce nu ţi-am spus vreodată
inima mea e o cutiuţă din lemn de trandafir
se desface în două revarsă melodia aceea pe care am dansat-o neîndemînatec
te-am călcat de multe ori pe picior
acum viaţa ne calcă pe cap moartea ne calcă pe urme
toţi vom ucide cîndva un om cînd îl vom iubi cu adevărat
ne vom înfige în el pînă la plăsele vom locui în trupul lui
asemenea unei muzici într-un violoncel
o simfonie neterminată în durere major
un poet: totul se află ascuns în partitura pe care pieptul meu o cîntă cînd respir
ar putea fi o combinaţie diabolică de optimi do si fa mi care mută mobila
aşa ne cuceresc obsesiile în realitate
un eu posibil: viitorul este o posibilă pasăre emu care învaţă să zboare
amintirile acestei păsări sunt stelele pe care le-am plantat într-o noapte de singurătate
o noapte în care am reinventat culorile am luat roşul şi l-am făcut albastru
albastrul l-am transformat în galben galbenul a devenit violaceu
doar verdele a rămas verde din vopseaua lui ţi-am făcut rochie
curgea pe tine ca o lume care ne îmbracă amintirile
pianul mi-a numărat exact cele două bătăi ale inimii
a 35-a sistolică a 36-a diastolică între care m-am îndrăgostit
tu: ne-am regăsit într-o mînă cu zece degete
unde sîngele miroasea în sfîrşit a moarte
am sugruma raţiunea cu toată patima aşa cum ne-am tăia venele
să facem schimb de sînge să facem schimb de vieţi
doar în ACEST fel devenim frumoşi
extraordinar de frumoşi
eu: cînd ne vede
dumnezeu fluieră în biserică
plămînii mei sunt la fel cu ai oricărui dumnezeu cînd expir
se umflă piepturile tuturor oamenilor şi fix în secunda asta
fiecare îşi dă seama că iubeşte pe cineva
şi tu spectatorule
şi tu privitorule
eu iubesc lumea
dar nu ştiu cum să spun asta
mai bine îmi pun căştile
ascult sunetul paşilor pe trotuarul acestei vieţi
unde speranţele îşi ridică fusta şi cer preţuri exorbitante
o voce din culise: plouă
viaţa îşi ridică piciorul din spate
poetul: caut un medic priceput să îmi găsească acea porţiune din creier
unde îmi pasă de tine
aş vrea să mi-o scoată
aş fierbe-o pînă la calcinare aş răzui pereţii vasului mi-aş face cel mai adevărat special k din viaţa mea
să simt cum ochii îmi traversează obrajii
pieptul se deşiră ca un ghem în genunchi pleoapele sunt aripile nevăzute ale unui colibri
mîinile sapă în pămînt
sapă o fîntînă trupului meu
creierul ţipă la mine urlă descreierat urlă ca ambulanţa urlă
o voce din culise: momentul acela în care ne-am cunoscut ne urmăreşte ca amintirea unui viol
tu: ai palmele prea mici să mă ridici din uitare şi eu nu mai ştiu a zbura
şi buzele tale alunecoase mă pierd între ele ca într-o mulţime teleghidată
o lume indiferentă care nu-mi ştie numele
vorbeşti la telefon şi mişti cumva din sprîncene
îmi expiră viza în ţările ce se războiesc pentru mine adînc în alveolele tale
voi fi curînd o trăire risipită în vîrful degetelor
un trup părăsit de toate atingerile
eu: torn amoniac în cafea şi tot dulce îmi pare
acesta este iadul
cu lacrimi ce acordează ferestre trupul violat de pustiu
înlocuiesc lama în aparatul de ras
cu pleoapa
efectul vieţii efectul morţii bucuria tristeţea
îmi sunt totuna cu efectul de seringă
a trăi este o fascinaţie pentru tot ceea ce nu este în noi
dar în final ajungem neputincioşi
ca un baston care nu poate alunga un cîine orb
voce din culise: sunt o fîntînă fără apă
doar cei care ştiu a bea îşi vor potoli setea
un eu imposibil: în lumea aceasta sunt oameni pe cale de dispariţie
sunt tăcuţi şi poartă cămăşi lungi şi albe de hîrtie
uneori se opresc doi cîte doi îşi scriu unul altuia o poveste
moartea ia forma unei oglinzi
în care omul îşi citeşte propria poveste
o voce din sală: dacă aş bea cerneală aş vomita acatiste
cîinele orb: oamenii trăiesc şi merg mai departe eu sunt acel ceva întotdeauna aici în acest acum pe care îl percepeţi şi îl înţelegeţi ca o lumină vie
dar trebuie să ştiţi că aici lumina omoară lumina se întoarce în mine ca o pedeapsă
îmi renegă carnea de înger mă îngroapă în aici şi acum cu aici şi acum mă îngroapă pînă nu mai sunt nicăieri decît în oamenii care caută înfometaţi lumina pierdută
greutatea lor atîrnă în mine sunt un pendul care spune acelaşi lucru la ore fixe
durerea e o mortăciune care muşcă o altă mortăciune
un eu simplu: inima mea este un cazan cu smoală care mi se varsă
în trup
poetul: aş vrea să pot să te uimesc cu o nouă prestidigitaţie
să îmi ascund inima de tine şi să mă urăşti
atît de tare încît uneori
să am cinci minute de nepăsare
cortina
Aida Hancer
Aida Hancer s-a născut la 15 martie 1989, la Suceava.
Este studentă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, la secţia română- engleză, şi la secţia de Literatură universală şi comparată din cadrul aceleiaşi facultăţi.
Activitate literară: prezentă în majoritatea revistelor literare din ţară cu grupaje de versuri (România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Steaua, Luceafărul, Dacia literară, Tribuna etc) sau articole de critică.
Participă, timp de doi ani, la festivaluri şi concursuri de literatură din toată ţara.
Dublu- debutează editorial în 2008, în urma a două premii , al editurii Vinea şi Premiul Princeps Edit la Festivalul Porni Luceafărul- Botoşani, cu volumele Amadiada(Iaşi) şi Eva nimănui(Vinea, Bucureşti)
Premiul Fundaţiei Luceafărul pentru debut, 2008
Premiul Ronald Gasparic pentru volumul Amadiada, Iaşi 2009
Premiul Avangarda XXII pentru Eva nimănui
Recent nominalizată la Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru debut în poezie
Prezentă la Congresul Naţional de poezie- Botoşani 2009
Prezentă la Colocviul Naţional al tinerilor scriitori români, ed a III-a, Alba Iulia 2009
Cai încă murind
multe filosofii ale noastre sunt urechi de copii
care omoară în lume ecoul
sau şi mai bine
credem în oameni murind
numai pe noi ne credem până la capăt
şi sângele nostru stă să se roage
la oricare pas
dar nu spune nimic
trăim abuziv în corpuri care nu spun nimic
decât
trage cu arcul cine mai poate
trage şi se întoarce în sine
cu faţa la coapsa de argint
a lui Dumnezeu
trăind pe spate cu lumea înfiptă în şolduri
trăind cu pământul pe umeri
ni se rod genunchii şi
ne rămâne în noi numai
sânge din sângele altora
există răbdare pentru liniştea noastră
şi vrem s-o trăim
să nu se spună că
în noi carnea a făcut ce-a putut şi apoi
s-a retras
eterne
I
după ce se va scrie poemul acesta eu voi fi deja
groapă
şi-n mine se vor arunca ceilalţi ca într-o gură de animal
în care-ţi pui credinţa
prima gură de animal care nu-ţi poate cuprinde carnea
palmele mele se vor uni jos de tot
se vor încăiera cu moartea
moartea va refuza războiul şi-mi va cere
să pierd cu dragoste
ceea ce oricum pierd
şi dacă aş pierde cu dragoste ceva
aş cere să mă pierd pe mine fiindcă o groapă
întotdeauna îmi aminteşte de alte gropi
şi în gropi stă ascuns Dumnezeu
poemul acesta are frică şi ruşine de oameni
e „gheara mea în lume”
II
gheara este o formă de uitare
o formă de adopţie
şi totuşi nimeni nu iubeşte pe nimeni
iar mângâierea devine
o lungă apăsare cu degetul
iar degetul este un animal josnic al omului
III
trăind ca să locuiesc pe rând lumile celorlalţi
îmi amintesc că e mai uşor
să treci peste faptul că trăind cineva te-a omorât
decât că ai omorât pe alţii scriind
şi dacă tot e să fii om
de ce să nu te uiţi
în fratele tău
şi de ce să nu-i scoţi pe rând sufletele de carne:inima, plâmânii, şira spinării
IV
e clar
ne-am obişnuit să trăim în lanţ
şi libertatea latră la noi
şi poezia latră
şi oamenilor le tace sângele de peste tot
şi aşa
nu-i mai găseşte nici Dumnezeu
pilda bunului frate
cum ar fi dacă într-o zi ţi-ai despica fratele
de sus până jos
şi ţi-ar îngheţa în el mâinile
sau te-ai lovi de oasele lui decojite
şi mama ţi-ar spune n-ai voie de la Dumnezeu
să te uiţi direct
în fratele tău
tu n-ai voie să vezi cât de mare e golul
ca să nu-l umpli
cum ar fi să te urci cu genunchii pe pieptul lui
şi să te rogi acolo
apăsător
el cu ochii închişi
tu cu pumnii strânşi
gata să păstraţi fiecare în voi
dumnezeul vostru
până la sângerare
după ce vei fi pus la loc
aerul vechi
în coastele fratelui tău
şi te vei fi coborât
de pe despicătura cea mare din dreptul plămânilor
te vei iubi pe tine mai mult
sau te vei sinucide
cronică
„tu dormi draga mea sunt singur
am inventat poezia şi nu mai am inimă” - Virgil Mazilescu
ei i s-a propus să fie Dumnezeu
şi-a refuzat
fiindcă n-ar fi putut să stea liniştită
şi frumoasă
numind pe rând până la bătrâneţe
un animal două trei
şi totuşi
ei i s-a propus la un moment dat
în viaţă
să fie Dumnezeu
a refuzat libera urmărita necrezuta
fiinţă cu trupul la dezlegat
ca şi coasta unei păsări
n-ar fi putut
cum nici acum nu
să vadă un copil care mişcă peştii
murind
pe o cruce
ea ar fi legat toţi
toţi oamenii de o creangă
şi-ar fi atârnat de fiecare câte un înger greu de tot
şi de înger câte un animal
dintre fiarele câmpului
de fiecare animal ar fi atârnat câte două gropi
câte două perechi din fiecare
şi la sfârşit
de acestea toate
o piatră mare şi netăiată
nelovită
dar fiindcă totul
totul în atitudinea ei ar fi fost
salvarea acelui Isus
ea a refuzat
şi nefiind Dumnezeu
s-a întâmplat.
psalm
psalmul acesta n-o să urmărească pe nimeni
în mormânt
şi n-o să chinuie decât pe acei
care simt că-l au pe Dumnezeu în ei
într-o sticlă
nici un fel de scris
nu mântuieşte în fond
şi nici un om nu se sprijină de lumea asta
decât într-o bucată de carne
şi cine a ştiut de unde vine
carnea a trăit
iar cine n-a ştiut
Îl caută acum pe vârfuri de piatră
şi nu scriem pentru noi
fiindcă noi avem în vene
zeamă de sare
şi pe sare ne modelăm femeile
tot în sare
murim
şi nu murim de bunăvoie
ne sinucidem cu încrederea
că după noi
generaţii întregi vor crede în altceva
şi se vor salva
dar când pieptul nostru atinge pieptul
părinţilor noştri
nu ne mai aşteptăm la nimic
şi
voi veţi săpa scoţând dintre oasele noastre
castroane cu sare
Remus Valeriu Giorgioni
Născut la 2 decembrie 1952, în comuna Fârdea, jud. Timiş. Poet, prozator. Studii: Liceul „Traian Vuia" din Făget (1967-1971), Şcoala de Specializare Hidrometeo-rologică Arad (1971-1973), Institutul Biblic BIMI (1994-1998). Profesii şi locuri de muncă: tehnician hidrolog la Staţia Hidrologică Lugoj, redactor la ziarele: „Lugojul", „Actualitatea lugojeană", „Actualitatea" şi la revista „Banatul". A colaborat la: „Orizont", „Ateneu", „Luceafărul", „Transilvania", „Tomis", „România literară", „Steaua", „Ramuri", „Orient Latin", „Arcade" etc. Volume publicate: Te caut, poezii religioase pentru copii, Oradea, Editura Metanoia, 1991; Din rostirile pelerinului, poeme, Oradea, Editura Metanoia, 1992; Pelerinul... Alte rostiri, versuri, Oradea, Editura Metanoia, 1994; El-Ariel, basm în versuri, Oradea, Editura Metanoia 1995; Norul de martori, versuri, Timişoara, Editura Marineasa, 1996; Fâlfâiri de aripi ale păsării colibri, poeme-haiku, Lugoj, Editura Autorului, 1997; Te caut, ediţia a doua adăugită, Editura Multimedia, 2001; Apartamentele spaimei, proză scurtă, Danemarca, Editura Dorul; Briciul Dalilei, roman, Timişoara, Editura Augusta, 2001; Maşina meloterap, poeme, Timişoara, Editura Brumar, 2002; Un suflet ectopic, poeme, Timişoara, Editura Brumar, 2003; Crucişătorul Poema, poezii, Timişoara, Editura Brumar, 2005; Pe aleea cu incunabule, Timişoara, Editura Marineasa, 2005. R.V.G este prezent în volumele colective: Viorile cetăţii (Timişoara, 1979), Permanenţa speranţei (Timişoara, 1981), Cartea poeţilor (Lugoj Press, 1994). Traduceri ale versurilor lui R.V.G.: Kereslek Téged/ Te caut, traducere Lidia Fülop.
Referinţe critice
În volume: Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000.
În periodice: Ion Gheorghe, „Luceafărul", 26 mai 1984; Alex. Ştefănescu, „SLAST", nr. 23, 1985; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992; Alexandru Spânu, „Luceafărul", nr. 31, 1995; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992;Gheorghe Grigurcu, „Contem-poranul", nr. 7, 1995; Constantin Buiciuc, „Steaua", nr. 7-8, 1995; Constantin Buiciuc, „Reflex", nr.4-5-6, 2003; Ştefan Manasia, „Tribuna", nr.18, 2003; Olimpia Berca, „Reflex", nr.7-9, 2006 ş.a.
I don’ t believe
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(răcoarea splendoarea imaculării)
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(pe cărărui de munte
mari deşerturi de gând)
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(un car cu stele trecând cu troznet pe cer)
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(prăpăstii de vorbe pe coama de deal)
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(pe funduri de iezer hălăduiri)
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(o cârtiţă scormonind pe sub veac) nu
Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea!
zise omul sărac
Semnul de taină
lui Mihai Ursachi,
in memoriam
Aproape aproape e ora
Când înfloreşte pe cer
Soră cu aurora
Rosa caelesta
Trandafirul de peste fire
*
**
(Traiectoria Rozei către Poem)
Iar lemnul de trandafir carnea Rozei
Săpat e în semne şi cântec
Printre rune-ruine
Aromitor
...Trandafiri
Ai iubirii de mamă
Ridicaţi dintre riduri transplantaţi
Într-un câmp de mohor
*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)
un vioi călător
prin obscuritatea obârşiilor,
Primordialul omul arhetipal
coboară scara cerului
treaptă cu treaptă
învestmântat în fulare de stele
pe lângă căruţa de foc
bidiviii de ceaţă
pasc liberi (în jurul navei...)
în limpede dimineaţă
*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)
...mai apoi se blindase
în armurile unui nume
în măsură fiind să numească
la rândul lui celelalte
vieţuitoare
iar despicându-l Zeul în două
lumea s-a - frumos – rotunjit
prin coapsa femeii:
a douăsprezecea coastă
*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)
îngerul suflă spre dânsul
ca spre o flacără de magneziu
iar sufletul pâlpâie-pâlpâie
lampă
abia atunci văzu diferenţa
dintre flux şi reflux
şi mareele mării interioare...
îngerul suflă spre dânsul
iar sufletul iată-l descuamează desfoliază
şi se cabrează se înalţă în zbor
ca un păun ca un
flamingo cocor
*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)
firişoare de sânge
prelinse
de sub altar
se scurg la vale curg râu
înconjoară planeta într-o reţea
iar mult nu este nu va mai fi
şi Cel ce vine ce vine ce vine
va veni
şi nu va
zăbovi!
***
Iată şi seara de vară
Cum se lasă ea peste lume
Ca slava lui Iahve pe cort
Un montgolfier de cuvinte pe inima mea!
Cimitirul din sat
n-am mai fost de multă vreme
la cimitir! (zice mama; iar tata)
nici să nu mergi degrabă:
este acolo la poartă
-un rug rău
care te agaţă te poartă
pe unde vrea el peste doline şi dealuri
şi nu te mai lasă
nu te mai lasă defel
să te întorci iar
acasă
Dincolo
Iar întâmplarea aceasta a vieţii
Îmi aminteşte mereu cu înfiorare
De cartonul expus în geamul
Femeii în vârstă
Pe lângă casa căreia
Trec zilnic
...Pe care scrie pe care scrie
Un text
Ca o poezie:
Bate
Tare
Sunt
Dincolo!
*
O muzică stranie îşi desfăşoară
Peste grădini şi case corola
Peste oameni
Îngeri şi păsări şi nori
…Şi dragostea ta
Încercuindu-mi sângele
În petale de flăcări
Dar dragostea?
Presentimentul prezenţei tale:
Zornăit de petale
Pe pleoape
În suflet - de aripi - un stol
... Dar dragostea?
Apropierea ta
Ca un clocot de clape...
Priveliştea ta întreagă,
Sentiment de confort interior
Dar dragostea dragostea? Unde
Să fie unde se-ascunde
Ea!
Pădurile crepusculare
lui Cristian Şişman, in memoriam
un crâng năvalnic brăzdează amurgul
apele tâmplei curg spre zenit
...îmi aminteşte fântâna
copilăriei, stelară
ca o lacrimă uriaşă împinsă pe câmp
până sub orizont departe
şi albastre zăpezi (pe atunci
zăpada devreme pe ram aprindea
felinarul!)
Duhul Cărţii
Când am deschis ochii în
dimineaţă
camera se lumină subit –
iar ochii tăi faruri
se alungau după duhuri tenebre
prin încăperea umbrită
curgere de monade
Iar către ziuă
mă auzisem strigat în vis
auzeam voci din cer – mă convoacă
la înaltul conclav… îmi ziceam
şi eu nu ştiu parola indicativul
acele atât de necesare cuvinte de trecere!
iar grinzile cornii şi stucatura casei
trozneau
de parcă pe coverta unei corăbii
ne-am fi aflat
...când apăru în zbor repede
Duhul Cărţii
Omul-pasăre Gabriel
Pergamentul viu
Când iei în mână o carte
şi atingi prima dată
epiderma ei simţitoare fremătătoare
parcă auzi dureros
scâncetele animalului din care-i croită
hlamida coperţii
te întrebi nedumerit şi înfiorat
au mai zis-o oare şi alţii
aceasta
Au zis-o mai bine şi mai frumos??
Poemul celest
Cu toate că-ntr-o bună zi am să fiu
Fecior de-mpărat... pe-aceste dure meleaguri
Neam de neamul meu nu
A fost bogat! (ne naştem
Cu pumnii strânşi
Şi plecăm din viaţă
Cu palmele goale
Împreunate pe piept)
SETEA SAMARITENCEI (Dialog Om-Fântână)
„Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria (Iisus) a ajuns lângă o cetate… numită Sihar… A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Dă-mi să beau! i-a zis Iisus… Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice Dă-mi să beau…” (Ioan 4:4,7,10)
Dă-mi să beau! strigă Omul - Fără ciutură?... Şi apa atât de adâncă?!...
Dă-mi să beau, că de nu
Lespedea asta grea ca o piatră tombală stelă funerară
Peste tine voi prăvăli! - Cum, nu vezi
Că sunt astupată cu crengi şi gunoaie şi cât
De prinsă-s în bălării?... De nimic nu voi şti
Setea până
nu-mi voi
potoli! - Vai de sufletul meu!
(Fântâna se tângui) nu este-n-a fost-nu va fi călător
Pelerin sau hagiu truver trubadur sau aed
Care să treacă pe-aci fără să arunce
În mine cu pietre… şi ce să mai zic de copii!
„Femeia samariteancă i-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?... Eşti tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov…? Du-te, i-a zis Iisus de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici! Femeia a răspuns: N-am bărbat.” (Ioan 4:9,12,15,16)
Dă-mi să beau! strigă Omul… (Dar ce amestec aveţi
Voi iudeii cu samaritenii?) … Eu îţi cer astăzi
Puţină apă din găleată deşi nu mi-e sete – curând
Voi bea întreg amarul dintr-un burete! azi încă aştept
Omenirea întreaga la mine să vie s-o strâng la piept că Eu sunt
Apa Vie!
Dacă din toată inima o doreşti am să ţi-o dau şi ţie!
(De ce mă duci cu preşul Iudeule, fântâna nu are nici ciutură nici
Cumpănă şi-i atât de adâncă! de unde dar
Ai putea Tu avea
Apa aceea?…) Eu scot apă din Stâncă!
„Iisus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa… se va preface în el în izvor de apă, care va ţâşni în vieaţa veşnică. Doamne, i-a zis femeia, dă-mi această apă…” (Ioan 4: 23,14,15)
Dă-mi să beau!... nu mă voi clinti
De lângă tine atâta vreme cât voi mai simţi
Fremătând sub picioare cămările de răcoare! – Vai mie! (Fântâna scânci)
Trei ţâţâni m-au lăsat
De curând din cele şapte ce frăgezimi
Dintre brazi ozonaţi mi-aduceau cu arome de frunze vii
… Acum
Toate zac înfundate-n nămol sufletul mi-e gol… vezi tu bine
Că nebun de legat în nămolu-mi uscat
E cel ce în mine apă mai cată! cum mă aflu surpată de vânturi şi ploi…
Năruită sub bălării
Bolovani murdărie… şi-apoi
Apă bună de-aş da dup-un ceas
Te întorci înapoi; să mă chinuieşti; să mă biciueşti…
Scociorînd cu ciutura în noroi aplecând la pământ
Cumpăna spinării mele bătrâne!
… CÂND IZVOARELE VII
Numai tu-numai tu-numai tu
Numai tu le deţii pe când eu
Şanţuri puţuri şi ploi…
A VENIT TOAMNA sau
leşinul stării de graţie (elegie disimulată)
„A venit toamna…/ Acoperă-mi inima cu ceva….”
A veni iarăşi toamna iubito!
acoperă-mi sufletul cu un pled
de cuvinte netrebnice cuvertură
de verbe-adverbe-proverbe
un unguent de sentimente emoliente…
(ooo şi această moarte elegiacă
în arborii toamnei! Pecingini
de bronz aurit mana viţei-
-de-vie care s-a prins şi a odrăslit
pe ventriculul stâng şi un auricul
un râu de blândă melancolie
circulând prin podişul carstic
al cutiei mele toracice – când piere-n
pământ
când răzbate la suprafaţă… dulce împotmolit
în vena mea cavă sau în vena azigos)
A venit toamna iubito ca o părere
de nori azurii de kalos thanatos – adie
dinspre babe şi sfinx din bucegi
şi parâng
Îmi înfăşor într-însa trecutul
şi-ntreg sufletul meu obidit
fir de paing pe-un mosor de miere
(ooo şi aceste culori descompuse multi
plicate
în tonuri mii şi nuanţe
aruncate din cer peste versanţii de purpură –
soarele în crepuscul un monstru atlantic
bălăcindu-se-n râul de mir
rumoare de aur şi un bănuţ
luna de aur vechi…)
…Am zăcut-aşteptat-am valsat
nopţi întregi pe cotoarele cărţilor
risipite în mine -ruine
pe runele verii cu strălucirea aplatizată
(surdină
la pistonul exuberanţei)
… A sosit (în sfârşit!) toamna
De când o aştept
s-au tot adunat pe faţa de masă
şi pe tăblie citate pictate
din marc aureliu şi epictet
Iar frunzele moarte căzute
şi adunate
într-un consiliu de coroană postum
şi ultrasecret
îl acoperă îl acoperă
deplin şi definitiv pe poet
|
|
|
|
* Dacă, acum douăzeci de ani şi mai bine, tinerii nu se puteau afirma în literatură din cauza cenzurii comuniste, astăzi, tinerii de douăzeci de ani şi mai bine (cei talentaţi, se înţelege) nu se pot afirma din cauza noilor grupări formate pe principiul "azi mă publici tu - mâine o să te public eu".
Criteriul valorii se pare că a dispărut.
* Din acest motiv, Actualitatea literară nu doar găzduieşte, ci şi caută tineri care doresc să se afirme în literatură. Trimiteţi, deci, cu încredere, materialele voastre pe adresa: actualitatealiterara@yahoo.com
|
ICR,
Academia Română
Uniunea Scriitorilor din România,
Contemporary Romanian Writers,
Polirom,
Cartea Românească,
Humanitas,
Brumar,
Princeps Edit,
Vinea,
Corint,
Curtea veche,
Junimea,
Dacia,
Eminescu,
Paralela 45,
Litera,
LiterNet,
Cartier,
Noua literatură,
România literară,
Viaţa românească,
Convorbiri literare,
Reţeaua literară
Luceafărul,
Tribuna,
Familia,
Acolada,
Orizont,
Tomis,
Argeş,
Vatra,
Arca,
Astra,
Verso,
Poezia,
Ramuri,
Ateneu,
Apostrof,
Cuvântul
Secolul 21
Transilvania
Cafeneaua literară,
Suplimentul de Cultură,
Observator Cultural,
Bucovina Literară,
Sud-Est Cultural,
Contemporanul,
Dacia Literară,
Porto Franco,
Nord Literar,
Contrafort,
poezie.ro
ROcultura,
Club literar,
RoLiteratura,
Biblioteca de poezie,
Republica Cititorului de Proză,
Oglinda literară,
Editura Online,
|
direcţiunea revistei
Nicolae Silade, director
Constantin Buiciuc, redactor şef
Mircea Anghel, redactor şef-adjunct
Nicolae Toma, secretar de redacţie
Gheorghe Busuioc,
Marian Uţă,
Cornel Drinovan,
Ela Jakab,
Oana Izbaşa,
Remus Valeriu Giorgioni
|
|
