|
debut A
|
Nicoleta Sălbatecu: La margine de har
Nicoleta Sălbatecu s-a născut pe 2 aprilie 1975, în Oneşti, judeţul Bacău. A absolvit Colegiul de Biblioteconomie - Universitatea Transilvania din Braşov şi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea Bucureşti. În prezent lucrează ca bibliotecară la Biblioteca "Radu Rosetti" din Oneşti. În copilărie a scris poezie, obţinând diverse premii la concursurile pioniereşti care se organizau pe-atunci ("Tinere condeie" , "Scriitori copiii" etc ). În 1990 a obţinut premiul al II lea la concursul de poezie "Moştenirea Văcăreştilor" din Târgovişte, din juriu făcând parte la acea vreme personalităţi literare precum Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George.
"După o tentativă de proză în 2005, acum trei luni de zile a decis să atace din nou genul. Povestirea "La margine de har" credem că o recomandă în acest sens. Dacă va avea puterea de a-şi canaliza energiile şi talentul în această direcţie, suntem convinşi că va reuşi." Nicolae SILADE
La margine de har
Bunică-mea prăşeşte de parcă-i Dumnezeu. Ea zice că noi, oamenii, suntem uneltele cu care ară Dumnezeu ogorul. Cred că ea ştie multe despre asta pentru că de câte ori o privesc prăşind nu pot să nu mă mir cum o ascultă pământul şi i se supune. Buruienile sunt uneori mai înalte ca porumbul. Le mai dă şi cu mâna la o parte sau le calcă sub picior. Alteori mai taie din greşeală şi câte un porumb. Ai spune că răscoleşte pământul cu dragoste. Mie mi se pare că-i doar firea ei.
Pe mine mă chinuie ba setea, ba o furnică uriaşă, ba soră-mea cu întrebări despre păpuşoi şi furnici...Iar bunica nu se opreşte deloc. Şi dintre toate cel mai rău mă chinuie plictiseala. Iar când în sfârşit se opreşte, bea nişte apă, mănâncă ceva şi se-ntinde la umbră. În câteva clipe o aud sforăind încetişor. Râul e la o azvârlitură de băţ. Aproape că-l aud. Nu vrea să ne lase singure la scăldat, iar eu dacă mai stau mult în câmp o să mă usuc precum buruiana pe care-o pune ea la pământ dintr-o lovitură.
- Hai, măi, - o rog pe soră-mea, mai mică decât mine cu şase ani, un copil aşa cuminte că mă scoate din pepeni - ne întoarcem până se trezeşte ea. Facem repede o baie, promit că te învăţ să înoţi.
Asta parcă o mai înduplecă. Ne pornim în cele din urmă, iar eu alerg aşa repede de-mi ajung călcâiele până la ceafă. Soră-mea gâfâie în urma mea şi tot repetă "mă înveţi, mi-ai promis, da?" Ca şi cum eu aş ştii.
Când intru în râu râde fiecare celulă din mine,- am învăţat anul ăsta la biologie despre celulă şi-mi place mult să mă gândesc la corpul meu ca la un fel de insulă micuţă alcătuită din milioane de celule, - poţi să aprinzi soarele pe cer cu bucuria mea. Şi-n marea bucurie ce m-a cuprins, simt nevoia să fac ceva memorabil, cu alte cuvinte ceva prostesc. O las pe soră-mea la mal şi mă îndrept spre un loc cu apă mai adâncă. Încep apoi să strig…”Ajutoooor, mă îneec…!”
Aşa interesantă mă simt prefăcându- mă că-s în pragul morţii, că nu-mi dau seama că m-am apropiat prea tare de locul unde apa e suficient de adâncă să mă pot îneca. Sunt trasă la fund aşa iute, parcă-s absorbită de un aspirator uriaş. Înghit o gură zdravănă de apă. Are un gust sălciu de mâl. Ia te uită, gândesc chiar în timp ce toate astea mi se întâmplă, pot să "realizez gravitatea situaţiei". Am auzit cândva la telejurnal pe cineva spunând chiar aşa şi am aşteptat multă vreme să am ocazia să folosesc şi eu vorbele astea. Totuşi nu-mi vine să cred că-s pe fundul râului. Oare chiar mă înec ? Încerc, de data asta cu adevărat, să ies la suprafaţă. Acolo, pe fundul râului, nu mai pare la fel de interesant sa te îneci…Şi chiar de-ar fi, nu mă vede nimeni oricum. Dau din mâini şi din picioare ca o bezmetică. Deschid ochii şi printre pietrele de pe fundul râului zăresc o cruciuliţă argintie care străluceşte delicat. În clipa aia îmi doresc cu ardoare să fiu şi eu o piatră, ori un lucru pierdut pintre pietre. Dacă stai să te gândeşti, nici peşte nu-i chiar rău. Vreau să respir. Deschid gura ca să fac asta şi mai înghit o gură zdravănă de apă. Parcă în ea ar fi fost şi aer, nu mai am senzaţia că mă înec. Mai că m-aş putea obişnui. Ba chiar simt că mi-i totuna dacă ies ori nu. "Cum o vrea Dumnezeu” - vorba bunicăi. Întind picioarele mult, încerc să înot dar apa mi se pare densă ca o pâslă. Lovesc cu piciorul un bolovănoi. Mă întorc spre el, îl pipăi uşor, apoi mă ţin de el şi mă ridic. Ies la suprafaţă.
Am înviat din morţi. Soarele îmi umple ochii şi aerul e cald ca o răsuflare de copil. Nu e prea rău, trebuie să recunosc. Înghit aer cu lăcomie. Spre mine vine în fugă nea Costică, unul care stă pe uliţă cu noi. Hei, - îmi vine să-i strig - am ieşit ! Da, am fost un copil rău, dar să nu dai în mine, pentru că uite, n-am paţit nimic, totul e bine acum, n-am să mai fac niciodată aşa ceva. Ce ai, ce vii aşa parcă vrei să mă calci în picioare ?
Stau încremenită, nici nu mai respir. Nea Costică sare lângă mine pe bolovan, se apleacă spre apă, de unde o culege pe soră- mea de păr şi o trage afară. Soră-mea are părul încâlcit pe faţă şi parcă doarme. A rămas cu un singur baschet într-un picior, apa curge din el ca dintr-un ciur. Nea Costică o duce în braţe la mal, o aşază o clipă, cât să-i cuprindă gleznele în mâini, şi apoi începe să o învârtă de picioare. Soră-mii îi iese apă din gură şi începe să tuşească. Nea Costică o pune pe iarbă, îi dă părul din ochi şi îi vorbeşte cu vocea gâtuită de lacrimi "măi, copile...ce m-ai speriat"
Ea ne priveşte cu ochii foarte roşii, clipind des, nu pare să înţeleagă mare lucru. M-aştept s-o aud râzând, ca atunci când ne învârtim noi până ameţim şi cădem pe unde apucăm. Dar nu. Are aerul năuc al unui nou-născut. Mă aşez lângă ea cu sfială, ca lângă un arhanghel. Mi-e teamă să o ating ori să-i vorbesc. Nea Costică ne întreabă de bunica.
- E la prăşit, dar nu ne spuneţi, vă rog să nu ne spuneţi... Mă priveşte supărat şi tace. Se-aude un clopot. Întorc capul şi-l văd pe Ionuţ cu o capră. I-a pus un ditamai clopotoiul la gât, capra merge cu capul aplecat din cauza asta. În urma lui vine soră-sa mai mică. Au amândoi câte un castravete în mână şi cranţ-cranţ se-aud gurile lor ronţăind ritmic deasupra noastră. S-au oprit aşteptând să afle ceva. Ionuţ e un băiat blond şi deşirat cam de-o seamă cu mine, dar cu un cap mai înalt. Mă uit la el şi văd cum îi străluceşte capul în soare parcă-i poleit în aur. E foarte murdar şi foarte senin. Capra începe să ronţăie şi ea laolaltă cu ei nişte frunze dintr-un salcâm pitic.
- Bună ziua, da' ce faceţi? aruncă Ionuţ în cele din urmă o vorbă.
- Tăiem frunze la câini, măi Ionuţ, nu vezi ? îl repede nea Costică.
- Aţi auzit că Dănăiţă a dat iar foc la casă? întreabă cu un aer aproape savant Ionuţ şi mai ia o muşcătură din castravete. Dănăiţă e unul de care zice lumea prin sat că îl apucă uneori nebunia. Nu mereu, doar din când în când. Şi când îl apucă, îşi dă foc la casă. Se ceartă cu muierea, aşa începe.
- Nu, dar am auzit c-o dispărut clopotul bisericii... Când râde lui nea Costică i se încreţesc ochii ca nişte prune uscate.
- Da' cine, bre, să fure clopotul ? se miră Ionuţ şi aruncă ultima bucată de castravete în gură.
- Chiar nu ştii cine, măi Ionuţ?
- De unde să ştiu eu, nea Costică...
- Înseamnă că l-o fi furat singură capra asta a ta... Apoi şi l-o pus la gât să se dea fudulă... Şi râde după ce spune asta de parcă-i un flăcău la horă. Ionuţ pare a roşi sub stratul de murdărie din obraji. Soră-sa râde şi ea şi îi sar bucăţele de castravete din gura ştirbă.
- Taci fă, proasto! o repede Ionuţ pe cea mică.
O trage pe capră după el de funie şi pleacă mai departe. Soră-sa îi urmează de parcă ar fi şi ea legată cu o funie de ei. Îi spun soră-mii să plecăm şi noi. Nea Costică scoate din traistă o carte. Mi-o dă şi-mi zâmbeşte aşa blajin că-mi vine să intru în pământ de ruşine. "La margine de har" - atât scrie. Fără autor. E o carte albă, subţirică.
-Mulţu-m-mesc, îi spun bâlbâindu-mă pentru că nu-mi vine să cred că primesc chiar şi un fel de răsplată în lipsa pedepsii...
- Doamne-ajută ! Hai, fugiţi la bunică-ta, o fi îngrijorată...
Pe drum o ţin pe soră-mea strâns de mână. Merg încet, mi se topesc genunchii de căldură.
- De ce-ai intrat în apă după mine ? o întreb după o bucată de drum.
- Ca să te salvez. Şontâcăie cu baschetul ud şi cu un picior desculţ.
- Scoate baschetul ăla, mergi mai bine desculţă. Mă aplec s-o ajut să-l descalţe, şiretul s-a înnodat şi nu reuşeşte să-l dezlege. Îi ating piciorul şi-mi vine să i-l sărut de bucurie că suntem tefere. Arunc baschetul cât colo pe marginea drumului, apoi o apuc iar de mână.
- Vrei să-ţi dau papucii mei, te înţeapă pietrele?
- Dă-mi papucii tăi, da.
- Nu o să mai spui nimănui ce s-a întâmplat, da?
- N-o să spun. Bunica s-a trezit şi se uită după noi cu mâna streaşină la ochi.
- Pe unde-mi umblaţi, mândrelor? Ia veniţi încoa'...Vai de mine, voi iar mi-aţi fost pe gârlă, ce v-am zis eu să nu mergeţi ?!
- Iartă-mă bunico, eu i-am zis să mergem, eu am luat-o şi pe ea... Nu mai fac, promit că nu mai fac.
- Păi să nu mai faci că pun mâna pe nuia ! Se întoarce la prăşitul ei cel de toate zilele. Mă trântesc în iarbă şi deschid cartea. Din ea cade o mică iconiţă. În partea de jos a inconiţei e scris:
"Doamne, Dumnezeule, mari sunt minunile şi planurile Tale pentru mine".
Sunt o mică insulă de celule şi toate minunile Lui sunt pentru mine. O strâng pe soră-mea în braţe.
- Au, mă doare, dă-mi drumul..! Mă împinge cu mişcări moi şi îmi trage cartea din mâini să vadă şi ea ce-i.
Bărbaţi fără ideal
- Spune-mi, mai avem vreo şansă să fim ca înainte ? Întrebarea ei cade moale, ca mâna unui om care alunecă într-un somn adânc, poate ultimul. Somnul e cel mai bun lucru care mi se întămplă în ultima vreme, în ciuda viselor cel puţin ciudate. Cum zicea Sabato? Poţi spune orice despre vise mai puţin că nu-s adevărate. Azi-noapte visam că mâncam carne de om. Mi-era greaţă fiindcă era cam crudă. Oare dacă ar fi fost mai bine prăjită mi-ar fi plăcut ?! Ideea de timp mă nedumereşte complet. Trăiesc într-un prezent continuu. Dar nu în sens hedonist, ci doar într-o incapacitate psihică de a delimita în timp întâmplările din viaţa mea. Şi fără să observ în mine schimbările care le aduce trecerea timpului. Înţeleg, teoretic, toată povestea cu naşterea, copilăria şi tot restul...Dar nu mă părăseşte nicio clipă sentimentul că m-am născut exact aşa cum sunt acum. Bun, schimbările fizice,concrete, uşor sesizabile, fotografiate... Dar eu vorbesc despre ceea ce e în interiorul învelişului. Oare ea ce vrea să spună cu „înainte” ? Eu înainte eram cum sunt acum. Şi cum voi fi şi după. Nu-mi amintesc altceva. Oamenii se deosebesc prin ceea ce îşi aduc aminte. Ce nu-ţi aminteşti e ca şi cum n-ar fi.
- Mai bine aş muri decât să te văd aşa. Te înţeleg. Gândeşte-te că eu trebuie să mă suport zilnic, tu eşti liberă să mă vezi mai rar. Nu, nu e nici o ironie aici. Ori poate că nu mai eşti liberă. Cum spunea poeta aceea din care îmi citeai. Despre veşnica neîntâlnire a celui care iubeşte cu cel care este iubit. Când eşti cel care iubeşte nu mai eşti liber, cauţi mereu întâlnirea. Uneori nici când eşti cel iubit nu mai eşti liber. Cauţi mereu scuze. E cam trist totuşi asta, nu e ca ploaia. Mie ploaia mi s-a părut mereu altfel decât iubirea. Mai simplă. Numai tu spui că seamănă mult. Că şi iubirea cade din cer peste oameni asemeni ploii.Ţie ţi se pare des că lucrurile seamănă mult între ele, ba uneori spui că ele ar putea fi unul şi acelaşi lucru. Că există nu ştiu ce perspectivă care le face să arate identic. De asta poate că ai ajuns să simţi că eu sunt atât de asemănător ţie. Aproape identic cu tine.
- Ai putea să-mi spui ceva. Cred că aş merita o explicaţie totuşi.
- Eu nu sunt tu. Şi nici n-aş vrea vreodată să fiu. Sună caraghios rostit cu voce tare gândul. Tot ce mi-aş dori ar fi să pleci undeva foarte departe, să fiu sigur că nu te mai văd o vreme.
- Nici eu n-aş vrea asta, e o tâmpenie ce spui.
- Te rog să pleci.
- Mă rogi să plec ?! După ce am trăit zece ani împreună crezi că poţi să mă rogi să plec pur şi simplu ?
- Da, aşa cred.
- Eşti nebun.
- Desigur, dragă. A tresărit puternic. Mi-am dat seama că acestea au fost primele mele cuvinte de bărbat îndrăgostit. Când i le-am spus prima oară, amandoi am ştiut că o iubeam. Îmi ceruse atunci o gură de bere din halba mea.
Chiar înainte să înceapă cutremurul, îi priveam obrazul palid pe care se prelingea o lacrimă perfect sferică, minunându-mă că e o singură lacrimă, dintr-un singur ochi, rămasă parcă în urmă de la o supărare trecută, păstrată tainic undeva pentru perfecţiunea ei, iar acum alunecând ca un soi de ofrandă adusă poveştii noastre. Elena îşi lua un patetic rămas bun. Când lacrima ajunse în colţul gurii, camera s-a scuturat scurt o dată, străbătută parcă de fiorul tulburării Elenei. Ea m-a privit întrebătoare câteva clipe şi înainte să apucăm să rostim vreo vorbă, casa a început să se cutremure din toate încheieturile scoţând un fel de murmur nervos. Mi s-a părut foarte firesc ce se întâmplă. Cutremurul a fost la fel de previzibil ca reacţia Elenei. Am rămas în fotoliu, mi-am aprins o ţigară şi gustul ei mi-a părut străin. Ea a ieşit pe uşă strigând că-s complet nebun să rămân acolo. Nu ştiu să spun cât a durat. Nici cum a ajuns carnetul acela la picioarele mele. N-am văzut dacă a căzut din tavan, o dată cu bucăţile de var, dacă a ieşit de sub fotoliul pe care stăteam ...L-am ridicat şi l-am răsfoit. Scrisul semăna foarte mult cu al meu, dar tot ce era scris îmi suna cât se poate de străin. Nu recunoşteam niciun gând, nicio întâmplare, nimic. Poate doar însemnarea asta : Nu mă doare nimic în mod deosebit, totul în mod general.
1 aprilie
Azi dimineaţă un băietan m-a urmărit până la piaţă şi înapoi. Nu locuieşte pe aici, l-aş fi remarcat până acum. L-am observat pe fugă, mi-am întors doar de vreo câteva ori capul, în vreme ce traversam strada, privind de-a lungul şoselei, într-o parte şi în cealaltă, iar apoi aruncând scurt o privire în urmă , ca din întâmplare. Avea un aer şiret şi uşor retard. M-am prefăcut indiferent dar am grăbit pasul. N-aş fi vrut sub nici un chip să mă ajungă. Cred că dacă aş fi cinstit cu mine aş spune că îmi era frică. Paşii lui sunau ca o tuse uscată. Am fugit până în staţie şi am urcat într-un autobuz la întâmplare. Am rămas în picioare deşi erau câteva scaune libere în autobuz. Mi se părea că băiatul e tot în urma mea. Din când în când întorceam brusc capul, ca să-l surprind. De fiecare dată aveam senzaţia că nu am fost suficient de rapid şi că el a avut timp să se ascundă. Apoi îmi repetam că e doar o impresie, că el nu a urcat în autobuz, dar inima îmi bătea cu putere şi mă aşteptam din clipă în clipă să fiu înjunghiat pe la spate, să mi se dea cu o bâtă în cap, să simt un pistol în ceafă ori ceva asemănător. Vedeam întreaga scenă. Femeile ţipând, autobuzul oprindu-se, eu stând lungit, încă viu, dar total incapabil să mă mişc, simţindu-mă stânjenit că provoc atâta agitaţie... Transpiram abundent, iar asta mă indispunea rău de tot. Am coborât staţia următoare, nu mai aveam mult până acasă. Am alergat uşor până am ajuns în faţa uşii. Sacoşele îmi tăiaseră palmele. Degetele mi-erau vineţii şi am deschis cu greutate uşa. Când am intrat în hol, am lăsat sacoşele jos şi m-am trântit lângă ele. Frunzele de praz, ieşind uşor dintr-una din sacoşe, mă făceau să mă simt ridicol.
12 mai
Trebuie să povestesc, să îmi dovedesc mie că e adevărat şi mai ales ca să nu uit: l-am prins pe băiatul care m-a urmărit şi l-am bătut măr. L-am bătut, l-am bătut. Da, mă simt bine să scriu asta. Parcă l-aş mai lovi încă. Nu mă consider vinovat câtuşi de puţin. M-a urmărit săptămâni în şir. Ştiu sigur că plănuia să-mi facă de petrecanie, nu pot decât să mă felicit că am fost mai iute decât el. Am fugit de el ca şi alte dăţi şi m-am oprit într-un gang unde l-am aşteptat. Când a intrat în gang, i-am înfipt un genunchi în stomac şi un pumn în falcă. A căzut, dar s-a ridicat iute şi mi-a dat un pumn în ochi de-am crezut că o să leşin de durere. L-am pus apoi destul de uşor la pământ, aveam avantajul că mie imi era cu mult mai frică decât lui.
Pe lângă toate astea, carnetul mai cuprindea nişte mâzgăleli, un fel de desene complet lipsite de noimă. De unde până unde ajunsese carnetul ăsta în casa mea?! Nu poate fi al meu, chiar dacă scrisul seamănă mult. Şi totuşi...dacă nu-mi amintesc?
Ies după Elena. Stă pe bancă în faţa casei cu capul aplecat, îşi priveşte încălţările. Când stă aşa plânge de mama focului. E urâtă când plânge, se umple de pete roşii, arată ca un fruct strivit. - Elena, ia priveşte. Îi întind carnetul. Îl ia cu o docilitate care mă miră. M-aşteptam să-l arunce cât colo. Să nu-i ardă de astfel de lucruri acum. Îl răsfoieşte. Îi curg lacrimi pe mână şi pe carnet. Îşi trage nasul. Are obiceiul ăsta enervant când plânge. Mereu caut eu un serveţel şi i-l dau, ea e prea suferindă ca să-i mai pese.
- Nu ştiu ce-i cu el, dar pare scrisul tău..., îmi spune smirocăit, pueril.
-Ţi-am spus vreodată că am lovit aşa pe cineva?
- Nu. Dar parcă tu îmi spui vreodată ceva...
- Lasă-mă cu asta acum, zi-mi dacă îţi aminteşti să mă fi purtat mai ciudat într-o vreme.
- Tu mereu te porţi ciudat. Eşti închis în lumea ta.
- Uită-te la mine şi ascultă-mă şi tu o dată cu adevărat. Dacă eu am scris asta şi nu-mi amintesc nimic, cine ştie câte alte lucruri am făcut şi nu mi le amintesc? Poate-am omorât pe cineva...
- Simt că mie mi-ai făcut un rău cu mult mai mare.
- Femeie, lasă-te puţin la o parte. Gândeşte-te, te rog. - Bine. Stai să mă gândesc. Îşi şterge nasul cu mâneca şi se ridică în picioare. Începe să se plimbe cu paşi mărunţi de-a lungul băncii. Mereu se plimbă când se gândeşte la ceva. O să se oprească atunci când va avea ceva de spus. Îşi va ridica arătătorul mâinii drepte şi întregul ei chip se va lumina de entuziasm. Şi asta mă va face să mă întreb dacă nu cumva o iubesc mai mult decât pe mine însumi.
- A fost o seară, acum vreo doi ani...începu ea, cu degetul arătător spre pieptul meu, împungându-mă uşor şi zâmbind dumirită. Ai venit cu un ochi vânăt şi ai spus că ai intrat într-un stâlp. Eu nu te-am crezut atunci, ţi-am spus că n-aveai cum să intri cu ochiul în stâlp, că te-ai fi lovit mai curând la cap, iar tu mi-ai spus ca stâlpul avea nu ştiu ce bară de fier prinsă de el, că ai intrat dintr-o parte...Erai nervos şi n-am mai insistat, iar a doua zi ai plecat la ai tăi la ţară. Pe urmă am uitat să-ţi mai cer detalii.
- Nu cred c-a fost atunci, atunci m-am îmbătat cu Geo, ne-am bătut puţin fiindcă a zis ceva despre tine. Nu mai ştiu sigur ce, că eşti urâtă sau arţăgoasă. Ori şi una şi alta. Parcă aşa, că ai gura mare, şi la propriu şi la figurat. Oricum, n-a fost atunci.
- Ce să spun, Geo...Ăla când a fost ultima oară cu o femeie? Toate or fi urâte pentru el, minunatul. Un beţiv. Şi unul care mai şi trăieşte din banii soră-sii...
- Hai, opreşte-te. Mai gândeşte-te puţin.
- Dar de ce m-aş gândi? izbucneşte iritată pentru că prietenii mei n-o plac. În fond ce te nelinişteşte? Că ai bătut un copil sau că nu-ţi aduci aminte? Tocmai mi-ai spus că ne despărţim. De ce-aş mai face ceva pentru tine? Tu te-ai lepădat de mine ca de-o haină...
- M-am lepădat...Găseşti şi tu nişte vorbe...Ţi-am zis doar să pleci, nu m-am lepădat. Am nevoie să fiu doar cu mine. Cel puţin un timp.
- A, iată că acum ţi-a revenit cheful de vorbă. Eşti dispus să-mi explici câte ceva. Iar eu ar trebui să dau din coadă ca un căţeluş, să te mângâi, să ne gândim împreună ce-i cu carnetul ăla, ca să-ţi dispară ţie toate temerile. Şi când vei fi din nou în formă, să-mi trânteşti verde-n faţă să dispar pentru că dacă mai stau mult timp prin preajma ta, te temi să nu ţi se dizolve identitatea. Mereu m-ai iubit numai cât ţi-a fost bine. Iar plânge. Agasant. Îşi trage nasul. Mă enervează. Din nou îmi doresc să plece. Noroc că apare Sergiu. Frate-meu nu mă mai ştie deloc. Fiecare cu viaţa lui. - Dă-mi nişte bani, băi! îmi zice scurt în loc de salut.
- Ai simţit cutremurul? îl întreb mai mult ca să facem conversaţie şi să-i dau timp Elenei să între în casă. - Mda, dar pe mine oricum mă doare mereu capul. Asta e poanta lui preferată. Suferă de migrene din adolescenţă, şi de câte ori iese la un pahar şi aude pe cineva spunând că nu-i bine s-amesteci băuturile fiindcă te doare capul a doua zi, el zâmbeşte giocondic şi-i dă replica asta. E-atât de mulţumit s-o facă, încât văd că o spune şi-n alte circumstanţe.
- Câţi bani să-ţi dau?
- Cât ai. Cât mai mulţi. Rânjeşte ca unul învăţat cu banii.
- Hai că-ţi dau, dar ia stai să-ţi arăt ceva. Ia zi, ăsta-i scrisul meu, nu? Se uită puţin, ridică uşor umerii.
- Nu ştiu, parcă da.
- Uite ce scrie aici.
Citeşte. Râde tot mai tare pe măsură ce se apropie de finalul rândurilor.
- Ce-i, ştii ceva?
- Ce prost eşti...! Asta ne-a povestit într-o seară Şeptaru, eram la o bere. Şi ce-ai făcut, băi, ai scris exact ce-a spus el? Dom' le, dar ce apucături de scriitor ai ! Te-ai fi crezând vreun Hemingway? Dar chiar şi-aşa... să scrii ce îndrugă Şeptaru când e beat?! Auzi la tine ... Da, mă simt bine să scriu asta. Parcă l-aş mai lovi încă...
Râde în hohote, se ţine cu mâna de burtă exact ca-n copilărie. Oare râsul şi plânsul rămân neschimbate ? Îşi şterge cu mâneca lacrimile. El mereu a râs cu lacrimi. Râdea şi-n liceu când îşi făcea de cap şi era luat la rost că-şi bate joc de viaţa lui, că nu are niciun ideal în viaţă. Parcă-l aud cum spunea tărăgănat... Aşa-i, n-am niciun i-de-al în viaţă.
Nici eu, frate, îmi vine să-i spun, nici eu n-am.
|
|
|
|
* Dacă, acum douăzeci de ani şi mai bine, tinerii nu se puteau afirma în literatură din cauza cenzurii comuniste, astăzi, tinerii de douăzeci de ani şi mai bine (cei talentaţi, se înţelege) nu se pot afirma din cauza noilor grupări formate pe principiul "azi mă publici tu - mâine o să te public eu".
Criteriul valorii se pare că a dispărut.
* Din acest motiv, Actualitatea literară nu doar găzduieşte, ci şi caută tineri care doresc să se afirme în literatură. Trimiteţi, deci, cu încredere, materialele voastre pe adresa: actualitatealiterara@yahoo.com
|
ICR,
Academia Română
Uniunea Scriitorilor din România,
Contemporary Romanian Writers,
Polirom,
Cartea Românească,
Humanitas,
Brumar,
Princeps Edit,
Vinea,
Corint,
Curtea veche,
Junimea,
Dacia,
Eminescu,
Paralela 45,
Litera,
LiterNet,
Cartier,
Noua literatură,
România literară,
Viaţa românească,
Convorbiri literare,
Reţeaua literară
Luceafărul,
Tribuna,
Familia,
Acolada,
Orizont,
Tomis,
Argeş,
Vatra,
Arca,
Astra,
Verso,
Poezia,
Ramuri,
Ateneu,
Apostrof,
Cuvântul
Secolul 21
Transilvania
Cafeneaua literară,
Suplimentul de Cultură,
Observator Cultural,
Bucovina Literară,
Sud-Est Cultural,
Contemporanul,
Dacia Literară,
Porto Franco,
Nord Literar,
Contrafort,
poezie.ro
ROcultura,
Club literar,
RoLiteratura,
Biblioteca de poezie,
Republica Cititorului de Proză,
Oglinda literară,
Editura Online,
|
direcţiunea revistei
Nicolae Silade, director
Constantin Buiciuc, redactor şef
Mircea Anghel, redactor şef-adjunct
Nicolae Toma, secretar de redacţie
Gheorghe Busuioc,
Marian Uţă,
Cornel Drinovan,
Ela Jakab,
Oana Izbaşa,
Remus Valeriu Giorgioni
|
|
