|
proză
|
Andrei Alex MIHĂESCU: “Cimitirul”
Andrei Alex MIHĂESCU s-a născut în 21 decembrie 1984, la Botoşani. A absolvit în 2008 Facultatea de Filosofie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, din Iaşi, este licenţiat în „Publicitate culturală” şi masterand la Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti. A publicat povestiri în: “Hyperion” – Botoşani ; “Joc Secund” – Dorohoi; “Intertext” - Botoşani; “Quanticipatia” – Iaşi; “Jurnalul de Botoşani”; “Editor” – Dorohoi; “Jurnalul Literar” - Botoşani ; e-revista “Pasager”; “Faleze de piatră” – Bucureşti şi “Absolut Cultural” - Botoşani .
Cimitirul
de Andrei Alex Mihăescu
Murdari de pământul galben, dar mai murdari de tristeţe, îşi îndreaptă privirile spre mine. Văzând că eu sunt cerşetor, îmi întind uşor, ca şi cum nimic nu ar mai conta, trei felii de cozonac gras, apoi se adună în cerc cu gândul că-i voi lăsa în pace, lăsându-mă pe mine să mă bucur de pomană.
Ies pe cealaltă poartă putrezită a cimitirului acolo, unde locul e pustiu de supravieţuirea omului. Casele lutoase sunt atrase de pământ la peste 300 de metri în vale, acestea fiind protejate de acest deal rezervat cimitirului ce stăpâneşte satul.
Cimitirul, străpuns de vremea învinsă de norii bogaţi, se retrage în sine pentru a face un consiliu special pentru noul venit, iar între timp, noaptea face un pas mare. Cimitirul alături de întunecimea grăbită, roagă oamenii vii să-l lase pe noul născut să se trezească la noua lui casă.
Eu, fiind pe un pământ arat, mă ascund prin nişte buruieni înalte, groase şi uscate şi luând poziţia de culcat, îi văd cum se hotărăsc să plece. Noaptea se apropie, norii duri încă nu s-au hotărât să dea un verdict, iar omenirea plouată de plictiseală şi singurătate se bagă în pat mai repede.
Dintr-o dată se face beznă, iar eu mă odihnesc pe pământul arat, visând la un viitor frumos, creat din urât, aşezând uşor capul pe umărul stâng. Mă trezesc dintr-o dată speriat şi văd cum norii au fost fugăriţi de armata stelelor şi a reginei Salena. Ea îmi luminează intersant faţa, în felul ei, iar stelele nu vor să-mi deranjeze, prin strălucire, vecinii. Mă uit la cimitirul cu buruieni mai înalte
decât crucile, care există datorită unor lumănâri aprinse. Îmi aduc aminte de ceva şi tresar rapid din acel loc, cerându-mi scuze de la buruienile ce s-au lăsat pentru a mă ascunde. Mă îndrept spre un locul de muncă luându-mi hârleţul. Îmi dau seama că norii nu şi-au îndeplinit sensul, iar pământul nu a primit lacrimi din partea cerului.
Ajung la mormântul proaspăt, las hârleţul păcătos, îmi fac o cruce, apoi iau coroanele aşezându-le într-un loc mai depărtat. Cele patru lumănări le scot din pământul măcinat şi le aşez pe cruce pentru a continua să lumineze existenţa mortului, deoarece ele nu aveau nicio vină. Îmi pun căciula răpănoasă pe crucea vecină dintr-o parte. Numai eu eram viu prin cimitir…
Apuc hârleţul şi încep să fugăresc pământul negru, apoi mă întâlnesc cu cel galben, fericit că e ascuns de ochii omenirii. Îl salut, evacuându-l pe partea stângă a mormântului, până dau de lemn. Îmi dau seama că e capacul ce a încuiat o viaţă sărmană de om bogat. Între timp, tai din greşeală trandafiri albi. Mă opresc din curăţenie, îi culeg şi îi pun sus, lângă cruce…Dintr-o lovitură, reuşesc să sparg capacul, apoi îl deschid cu greu. Mă uit la mort. De abia îi văd cămaşa care e acoperită de o cravată mare şi de o haină de la un costum scump. Mă aşez pe el şi-l controlez. Încep controlul de la mână, luându-i ceasul, pentru că veşnicia nu suportă acest obiect. Îl controlez la buzunarele nefericite şi găsesc o batistă bogată în mătase, apoi nişte hârtii curate.
Fericit datorită acestora, mă ridic de pe mort şi mă îndrept spre lumânări. După ce număr banii îmi dau seama ce comoară am găsit ; găsisem banii pentru cincizeci de zile câte trei pâini de calitate, în fiecare zi.
Încep să strig de bucurie, ridicând mâinile pline cu bani în sus, apoi pun mortul mulţumindu-i enorm. Îmi aduc aminte că nu am râs de un an şi jumătate, decât atunci când am găsit o comoară asemănătoare. Îi ascund bine în buzunarul cămăşii pictate de natură. Îi iau cureua şi pantofii, lăsându-i pe cei vechi lui, ca să nu-i fie frig la picioarele reci. Atmosfera mă ajută ca de obicei: luna încearcă să nu se îndepărteze, iar stelele strălucesc mai tare.
Capacul îşi revine, trandafirii alunecă uşor din mâna mea şi nu-mi dau seama când pământul galben a fost aşezat pentru a doua oară pe sicriu. Mă duc în partea dreaptă a mormântului şi învelesc cu pământul negru, lutul uşuratic. Mormântul e acelaşi ca şi înainte... Aveam experienţa în a dezgropa morţii şi a supravieţui de pe spatele lor. Am peste 35 de ani şi sunt un sărac care şi-a pierdut familia, copiii, casa din cauza violenţei. Eram nevoit să practic această meserie de şapte ani, prin cimitirile vecine ale satului, locuind şi eu într-o cocioabă bătrână şi sătulă de oameni.
Peste câteva zile mă întorc în acelaşi cimitir trist. E întuneric. Luna e pedepsită de norii răi veniţi de la minister. Aerul rece îmi spune că va ploua. Azi a mai avut loc o înmormântare iar eu aproape nehotărât, am venit să curăţ mortul proaspăt, pentru a-mi asigura viitorul. Ajung la un mormânt sărac. Începe să plouă. De abia văd coada hârleţului. Îl înfig în pământul de pe mormânt şi văd că totul se schimbă. Hârleţul nu mai e înfipt în mormânt ci într-o grădină în care eu am început să să plantez un copac.
Crucile dispar, în locul lor cresc copaci, iar afară s-a luminat. Pământul e înverzit de iarba dulce. Când mă întorc, văd o casă mare. Copacii vii mă salută odată cu primăvara. Eu, inconştient, sap şi plantez copacul care plânge că întârzie să înflorească. Mă grăbesc să-l plantez apoi mă îndrept spre casă.
Deschid poarta luminată a ogrăzii. Eu sunt încă tulburat de această lumină. Intru în ogradă. Văd o altă casă mare şi primitoare. Îmi dau seama că prima casă pe care am văzut-o e bucătaria. Uşa e deschisă, intru în ea şi o văd pe soţia mea care face mâncare. Ea mă întreabă de ce sunt atât de murdar, iar eu înconstient îi spun că am ars nişte gunoaie. Îmi întinde repede nişte haine noi, mă sărută pe obraz în fugă şi îmi spune să mă schimb şi să vin la masă. Mă duc într-o debara curată unde mă spăl şi mă schimb.
Când ies afară, copiii sar pe mine ca şi cum nu m-ar fi văzut de mult timp. Îi iau în braţe şi de fericire îmi curg lacrimi. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă… Fata mea de şapte ani mă întreabă de ce îmi curg lacrimile, dar eu nu-i pot răspunde. Ea mi le şterge, iar eu rămân blocat. Băiatul de nouă ani îi răspunde în locul meu că îmi curg lacrimi de la spuma de săpun.
Îi strâng tare în braţe de fericire şi îi sărut pe amândoi de multe ori. Le spun să se
ducă la masă şi să nu-şi facă griji că vin şi eu peste câteva momente. Ei intră în bucătărie. Eu aproape speriat mă întorc în gradina înflorită de primavară. Ajung la copacul plantat şi înfig hârleţul… Când el intră mai bine de jumătate, revin undeva pe lângă cimitir.
E beznă sacră. Cerul curge prin ploaie lungă. Sunt, lânga poartă, iar ploaia plânsă a
trecut prin mine. Am început să plâng şi de durere m-am sprijinit de poarta din
lemn, ce-i este milă că nu ştiu ce se întâmplă cu mine... Mă tot întreb dacă a fost adevărat. Îmi revin puţin şi îmi aduc aminte de acele momente. Mă gândesc mult. Hotărăsc să nu mai fur de la morţi, începe să mi se facă frică.
Era singura mea dorinţă, cea mai mare, aceea de a trăi lângă familia mea. Alt RAI nu mi-l doream niciodată. Ploaia mă apasă mai tare ca şi cum mă fugărea. Bezna mă înspăimântă şi îmi
spune să plec de acolo. Atunci mă îndrept spre dreapta, fac un pas şi intru în cimitir. Când picorul stâng atinge pământul din interiorul acestuia, revin în RAI. Închid poarta veselă de la grădină şi intru în curte. Devin iarăşi fericit dar mult mai luminat. Nu mai sunt plouat în suflet, nu mai ştiu de tristeţe, nu mai sunt ud …pur şi simplu sunt în RAI.
După ce închid poarta mai sigur, mângâi câinele ce venise la mine, apoi intru în bucătaria mare şi armonioasă. Masa era pregătită demult. Copiii strigă dintr-o dată fericiţi : “Tată !”. Mă apropii de ei şi îi sărut. Soţia mă aşteptă la masă. S-a ridicat de pe scaun, a dat într-o parte scaunul meu, iar eu m-am aşezat pe el. Ea îmi spune fericită că mâncarea s-a răcit şi-mi mângâie părul, sărutându-mă pe frunte, apoi se aşează la loc.
Am început să mănânc cu poftă din… RAI !!!
|
|
|
|
* Dacă, acum douăzeci de ani şi mai bine, tinerii nu se puteau afirma în literatură din cauza cenzurii comuniste, astăzi, tinerii de douăzeci de ani şi mai bine (cei talentaţi, se înţelege) nu se pot afirma din cauza noilor grupări formate pe principiul "azi mă publici tu - mâine o să te public eu".
Criteriul valorii se pare că a dispărut.
* Din acest motiv, Actualitatea literară nu doar găzduieşte, ci şi caută tineri care doresc să se afirme în literatură. Trimiteţi, deci, cu încredere, materialele voastre pe adresa: actualitatealiterara@yahoo.com
|
ICR,
Academia Română
Uniunea Scriitorilor din România,
Contemporary Romanian Writers,
Polirom,
Cartea Românească,
Humanitas,
Brumar,
Princeps Edit,
Vinea,
Corint,
Curtea veche,
Junimea,
Dacia,
Eminescu,
Paralela 45,
Litera,
LiterNet,
Cartier,
Noua literatură,
România literară,
Viaţa românească,
Convorbiri literare,
Reţeaua literară
Luceafărul,
Tribuna,
Familia,
Acolada,
Orizont,
Tomis,
Argeş,
Vatra,
Arca,
Astra,
Verso,
Poezia,
Ramuri,
Ateneu,
Apostrof,
Cuvântul
Secolul 21
Transilvania
Cafeneaua literară,
Suplimentul de Cultură,
Observator Cultural,
Bucovina Literară,
Sud-Est Cultural,
Contemporanul,
Dacia Literară,
Porto Franco,
Nord Literar,
Contrafort,
poezie.ro
ROcultura,
Club literar,
RoLiteratura,
Biblioteca de poezie,
Republica Cititorului de Proză,
Oglinda literară,
Editura Online,
|
direcţiunea revistei
Nicolae Silade, director
Constantin Buiciuc, redactor şef
Mircea Anghel, redactor şef-adjunct
Nicolae Toma, secretar de redacţie
Gheorghe Busuioc,
Marian Uţă,
Cornel Drinovan,
Ela Jakab,
Oana Izbaşa,
Remus Valeriu Giorgioni
|
|
