Alegerile la români (33) Manifest către români!

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

(1)

Românul s-a născut poet, dar și (mai ales) alegător. Românul iubește haiducia (e frate cu codrul), dar și urna alegerilor îl atrage ca un magnet. El așteaptă cu frenezie apropierea unui nou ciclu electoral, pentru a chibița, înainte de a se prezenta, cu noaptea în cap, la urne; alături de amici, la un țap, la o halbă de bere sau la o partidă de table. Are un bogat și expresiv lexic de sudalme, pe care le împroașcă la adresa regimului, care-l oprimă și-i amenință slujba, salariul, pensia, viitorul copiilor și al nepoților. Visează la conducători providențiali, în general pământeni, care să-i satisfacă așteptările imediate, dar și idealurile. Românul, republican din tată în fiu, se revendică, involuntar, de la singurele republici care ne-au marcat destinul: Republica de la Ploiești și, mai spre zilele noastre, republica, măreața vatră, a lui Stalin.

Alegătorul român, în pas cu era informațională, a învățat să butoneze, la telefon și la tabletă, și își dă acum cu părerea și pe Facebook. La bodegă, riști să nu fii luat în seamă, iar ca să publici ceva la gazetă trebuie să fii priceput în mânuirea condeiului, așa că soluția Facebook-ului a devenit salvatoare: un spațiu virtual unde poți să te lamentezi, în proză sau în versuri, și chiar să exersezi anumite genuri literare în văzul a mii de internauți. Ești liber să cugeți, avându-i ca modele chiar pe Liiceanu și Pleșu. Rafinații cugetători și eseiști, pogorâți, cu blândețe și sfătoșenie, printre poporeni, în Agora mioritică, legitimând cu râvnă și meșteșug neosudălmile postdecembriste, sunt deja sursă de inspirație la îndemâna alegătorului frustrat, care nu are acces la rafturile bibliotecilor.

Pe net ești liber să-ți exprimi viziunea, îndelung mocnită, refulată în adâncul conștiinței, asupra mersului societății, poți să dai like sau ador sau chiar să lăcrimezi în public, demonstrându-ți virtuțile imaginative prin alegerea emoticonului potrivit, să distribui plebei internaute informații sau imagini. Nu te bruftuluiește nimeni pentru stâlcirea limbii române și siluirea gramaticii, niciun profesor de limba și literatura română nu-ți va tăia cu roșu șirul gândurilor exprimate cu atâta nonșalanță și nu te va lăsa corigent sau repetent. Spațiul virtual te va tolera, insensibil și imparțial, acceptând orice bazaconie.

În ton cu vremile, inițiem un nou serial, dedicat, de această dată, istoricei vocații de alegător a românului. Vom fi martorii „luptei” de idei promovate (uneori și prin păruială), de-a valma, de principalii actori ai scenei politice ante- și interbelice: socialiști, țărăniști, liberali, conservatori și, ca să fim în ton cu Caragiale, eternii „liber-schimbiști”, care dau umor, culoare și șarm vieții politice.

Constantin T. STAN

* * *

„Sângeroase încăierări de stradă în București. Mulțimea este lovită cu baioneta și cu paturile de pușcă din ordinul coloneilor Ionescu și Călătorescu. Deputați loviți și răniți. Fostul primar, Gheorghian, grav rănit. Marea adunare publică de la «Dacia». Manifestațiile din Piața Teatrului.

Capitala a fost, ieri, teatrul unor barbarii care nu s-au mai petrecut de când se dau lupte politice la noi. Armata țării a fost comandată ca să lovească cu paturile armelor și cu baionetele mulțimea neînarmată a cetățenilor. Sângele a curs, sânge nevinovat, vărsat din ordinul unui guvern ticălos. Aceia care au făurit România Mare pe fronturile de luptă, invalizii, au fost loviți cu baionete de soldații României Mari, care încă n-au sângerat pentru patrie.

Glorioșii înfăptuitori ai Statului român de azi, rudele eroilor noștri, văduvele și orfanii celor căzuți pentru unirea neamului, poporul întreg românesc, care cerea o stăpânire cinstită și dreaptă a țării, au sângerat ieri prin aceia care au fost loviți din ordinul cinicilor conducători de azi.

Crima aceasta este picătura care face să se reverse cupa nemulțumirilor grave populare. Sângele care a înroșit străzile Bucureștiului nu va putea fi spălat decât prin izbânda deplină a democrației românești, pentru care s-a vărsat.

Guvernul Brătianu rămâne pentru veci odios și criminal.” (Relatare publicată în „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXXVI, 79, 1923, 3, pe marginea violențelor petrecute între membrii și simpatizanții Partidului Național Român, condus de Iuliu Maniu, și forțele de ordine aflate sub comanda cabinetului Brătianu, tulburări generate în urma votării și promulgării Constituției.)

(2)
Puneți capăt corupției!

Țara lui „Mai dă, jupâne, și mai lasă, stăpâne!”

Corupția, o temă care domină dezbaterile electorale de ieri și de azi. O plagă a societății, veche de când lumea, care revine, ciclic, sub forme tot mai agravante și agresive, în sânul societăților care și-au pierdut imunitatea civică. Atmosfera descrisă în rândurile de mai jos, valabilă pentru orice epocă, caracterizează starea de lucruri din România anului 1934, în timpul guvernării cabinetului Gheorghe Tătărescu (ultimul guvern liberal din interbelic). Surprinzătoare prezența unor corifei ai politicii românești în acest blamat guvern: Nicolae Titulescu (ministrul Afacerilor Străine), Constantin Angelescu (ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor), Alexandru Lapedatu, Ion Inculeț.

*

Într-adevăr, parcă România ar sta în calea tuturor răutăților. Zilnic se descoperă noi cazuri de corupție care ne dau de gândit și ne fac să ne îngrijorăm chiar de viitorul țării noastre. Abia există o acțiune cu caracter obștesc, abia există vreun serviciu despre care să nu se presupună că patronează afaceri murdare. Am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni și în nimic. Totul parcă ar fi putred și ne năruim în putregai. La o întrunire publică, un fost ministru a declarat următoarele: „Când dai mâna cu cineva, nu știi dacă nu dai mâna unui pungaș. Când ieși din casa unui om, nu știi dacă nu cumva îți lipsește ceva. De sus și până jos totul e putred. Trăim timpuri de corupțiune cum nu s-au mai pomenit din vremea decadenței Imperiului Roman. România e o cloacă. Am ajuns de râsul lumii. Am ajuns să fim în ochii străinilor…” Iată cum este calificată țara noastră de către un fost și, poate, viitor dregător al ei.

La Inspectoratul Jandarmeriei, șeful suprem face tâlhării, și cu epoleții de general pe umeri este trimis în fața instanțelor de judecată, pentru a fi anchetat și poate, cândva, pedepsit. Cei însărcinați cu comenzi de material pentru înzestrarea armatei se supun cu prea mare ușurință unei „bunevoințe” a reprezentanților societăților străine de armament. Pedeapsa, cine știe când o vor primi! La Bălți, un senator se alege prin plusul de voturi aruncate în urnă de către un magistrat corupt. Tot la Bălți, un prefect actual este anchetat pentru nereguli și se cere împotriva lui deschiderea acțiunii publice. Când se vor sancționa și abaterile acestuia? Se începe o campanie pentru valorificarea fructelor, și fostul subsecretar de stat de la Domenii este acuzat de afaceri personale, în legătură cu desfacerea fructelor noastre în străinătate. Se instituie regimul contingentării, cu scopul de a echilibra balanța economică a țării; cu scopul de a împiedica ieșirea capitalurilor; cu scopul de a apăra moneda națională; cu scopul de a se micșora importul, și când acolo, afaceri și corupție și la acel serviciu public, în dauna economiei naționale. Și câte și mai câte servicii, direcții, case autonome nu vor fi, la care corupția se întinde ca o molimă, până ce mirosul de putregai nu devine atât de înțepător, încât și opinia publică să-l simtă!

Dar în felul acesta nu știm ce se va alege de noi. Și ce-i mai dureros, nicăieri nu sunt sancționați vinovații. Se spune că cei mari de la contingentare au fost avizați de percheziția „inopinată” ce se va face acolo. Miniștrii cinstiți trebuie să demisioneze, căci nu pot lucra din cauza presiunilor cu adânci substraturi murdare care se exercită asupra lor. Cel care denunță corupția este mai rău pedepsit decât însuși vinovatul.

Nu mai este oare în țara asta cinste, demnitate, legalitate, omenie? Și, oare, nici sentimentul patriotic nu mai este o frână împotriva lăcomiei, parvenirilor? Totul se poate la noi cumpăra? Înaltele virtuți omenești și cetățenești sunt la noi evaluabile de lei sunători? Însăși autoritatea statului poate fi terfelită în noroiul afacerilor murdare? Funcționarul din provincie care vrea să aplice legea să nu reușească în această râvnă a lui, din cauză că la București se pot aranja toate prin metoda „mai dă, jupâne, și mai lasă, stăpâne!” Acestea nu sunt semne bune. Nu cumva ele sunt prologul unei groaznice tragedii care se apropie? Dacă și suntem sărăciți, dacă suntem încă neînarmați, cel puțin bogăția cinstei și a omeniei depline să o avem. Prin aceasta, repede ne-am reface. De aceea, până încă nu e prea târziu, puneți capăt corupției și începeți de sus. (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, I, 27, 11 noiembrie 1934, p. 1)

(3)
„Votăm din inimi fericirea”
„Din miile de nume, pe voi v-alegem”

Era o vreme, nu foarte îndepărtată, când în jurul nostru răsunau – la radio sau tv – o sumedenie de cântece mobilizatoare, prin care autorii lor, dar mai cu seamă cei care le difuzau (politrucii „epocii de aur”) antrenau masele. Coloanele de muncitori (meșteri cu mistria, șaiba sau lopata), intelectualii („neproductivii” nației – medici și profesori) și detașamentele de șoimi ai patriei, pionieri și uteciști („uteciștii de azi, RFG-iștii de mâine” erau răstălmăcite versurile unui cântec plin de elan tineresc) erau stimulate să lupte pentru idealurile viitorului luminos al patriei. În interbelic se petrecea același fenomen, doar că actorii erau înregimentați în Organizația Națională „Cercetașii României”, grupați în legiuni și cohorte.

Nimic nou sub soare! Istoria evoluează ciclic, reluând, sub forme noi, fapte și evenimente aparent revolute. Ac-torii rămân însă la fel, doar că îmbracă alte straie (pre-cum își schimbă lupul blana), însușindu-și, machiavelic, deprinderi mai rafinate, în consens cu aparenta evoluție a societății, în măsură să satisfacă cerințele electorului. Sub faldurile steagului partidului unic, oamenii muncii de la orașe și sate votau cu entuziasm revoluționar (Să votăm cu-nsuflețire, suna titlul unui cântec de Gh. Bazavan) pentru al țării Parlament (Votăm al țării sfat, creație de Gh. Carp). Simulacrul electoral (Votăm din inimi fericirea – N. Nicolae) își propunea alegerea celor mai „harnici” și devotați slujitori ai idealurilor revo-luționare (Votez pentru lumină și zâmbet – Gh. Chirilă), pe anevoiosul, dar luminosul drum care trebuia să ducă „spre comunism în zbor”.

Dezbaterile erau anoste, fade, fără priză la electorat, care trăise și vremurile mai bune ale socialismului anilor ‘70. Astăzi, vajnicii electori adorm cu televizorul deschis, după dezbateri interminabile, în care moderatorul se vede, de multe ori, depășit, uneori trebuind să intervină pentru a calma furia și delirul verbal al interlocutorilor. Se promit autostrăzi, justiție legată la ochi, investiții masive, locuri de muncă și creșteri spectaculoase de salarii și pensii, se fac calcule și se oferă speranțe celor mai săraci cu duhul.

Ceea ce lipsește, totuși, actualelor campanii electorale sunt cântecele mobilizatoare, „educative”, care să însuflețească și să emoționeze. Compozitorii ar putea să câștige și ei ceva parale de pe urma politicienilor, inspirându-se din conținutul programelor electorale. Astfel, s-ar putea imagina o melopee dedicată infrastructurii rutiere, cu accent, în refren, pe autostrăzi (pe vremuri, românii erau vrăjiți cu Macarale, în viziunea lui Trio Grigoriu), cântecul salariilor și pensiilor mărite, un cântec prin care să fie proslăvită o zeiță a justiției (se pare că ar exista una). Sau, mai bine, preluarea vechilor cântece, cărora să li se atașeze noi versuri revoluționare, aduse la zi, căci, cum viersuia Eminescu în Glossă: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate”.

(4)

„Vreţi lumină şi dreptate,/ La oraşe şi la sate?/
Dacă vreţi să se sfârşească/ Jafu-n ţara românească/
Şi să umple visteria/ Cinstea şi economia,/ Vă ajungeţi iute ţelul/
Dacă veţi vota inelul.” (slogan țărănist interbelic)

În urmă cu aproape patru decenii, pe vremea când eram tânăr profesoraș în orașul muzicii, în etapa terminală a „epocii de aur” – când chiar și ceapa uscată se raționalizase –, am fost martorul unui episod inedit. Tatăl unui elev pierise în urma unui șoc anafilactic, cauzat de o banală injecție, iar mama și cei doi copii se pregăteau să plece în bejenie, peste mări și țări.

Câțiva ani mai târziu, am avut un scurt dialog cu nefericita văduvă, care, întorcându-se temporar la Lugoj, îmi povestise despre modul în care reușise să fie angajată în Statele Unite în urma unui interviu. Ca temă a interviului, patronul o îndemnase să vorbească despre țara sa, adică România. În final, acesta i-a întins satisfăcut mâna, anunțând-o că trecuse cu succes testul. Faptul că românca nu-și ponegrise țara, chiar dacă se afla într-o deplorabilă stare socio-economică, îl impresionase pe angajator.

„Vă felicit că nu v-ați vorbit de rău țara de origine. Știu cât de grea este viața românilor aflați sub dictatura lui Ceaușescu, dar așa cum v-ați fi denigrat patria, așa ați fi putut vorbi și despre mine într-o zi sau chiar despre patria de adopție. Ați fost demnă și echilibrată și apreciez acest lucru. Veți fi o angajată de nădejde și un cetățean onest al SUA”.

Astăzi, suntem martorii celor mai abjecte răfuieli verbale în importante cancelarii europene sau de peste Ocean, întreținute și amplificate cu obstinație de către unii români îmbrăcați vremelnic în straie de politician, care aspiră la un vot-două în plus la viitoarele alegeri europarlamentare. Ocări, sudalme, acuze (uneori cu spumoase nuanțe de umor – să ne-o reamintim pe faimoasa Eba), invective adresate politicienilor de alte culori aflați în capul mesei, însă legitimați în urma unor alegeri democratice validate de instituțiile abilitate.

Ocările nu se răsfrâng, din nefericire, asupra unui Popescu sau Ionescu, ci, involuntar, asupra țării întregi. Românii, care de prea multe ori în decursul istoriei și-au spălat rufele în public, sunt priviți astăzi cu dispreț, desconsiderați și umiliți, puși să stea mereu la coadă la „tarabele” unde se oferă preferențial bucate alese din partea statelor privilegiate.

Spațiul Schengen a devenit o fata morgana, România fiind considerată cea mai coruptă țară din spațiul european (nimeni nu observă megascandalurile de corupție din „statele licurici”). Ambasadorii acreditați în România își dau, detașați, cu părerea (pe la simpozioane și conferințe, ba chiar și prin aulele universităților), oferă sfaturi „dezinteresate” privind legislația (nimeni n-a văzut vreo firmă privată străină aflată sub lupa DNA), propun lideri și chiar ne dau lecții de bună purtare, românul fiind obișnuit să înghită orice.

Stabilirea unor relații economice cu state de la Răsărit este privită ca o mare trădare a intereselor naționale, în timp ce marile concerne apusene derulează afaceri de miliarde, iar liderii politici din marile capitale stau relaxați la masă cu Putin, negociază prețul gazului și, poate, discută și despre o viitoare împărțire a sferelor de influență. În politică nu există sentimente, ci doar interese, iar cei care intră în joc sunt cei demni și puternici.

În urmă cu câțiva ani, unii politicieni români obișnuiau să bată pe la porțile unor ambasade occidentale (acolo unde curge laptele și mierea, iar democrația este în stare pură), pentru a-și pârî și denigra colegii, potențiali adversari politici. Aceeași practică o întâlnim, dezgustați, în Parlamentul European, de unde disprețul cu care este privit astăzi statul român.

Avem o Românie duală, cu structuri paralele sau subterane, și, ceea ce pare mai grav, cu două sisteme justițiare: „al nostru și al vostru”. Atmosfera pare desprinsă, ca o icoană, din pitoreasca, decăzuta lume a  fanarioților, când domnitorii, cu firman de la Înalta Poartă, care nu-și plăteau peșcheșul sau ieșeau din cuvântul „marelui licurici” își pierdeau rangurile, domnia, privilegiile și chiar capul.

(5)

„Țara, în mizerie, stă cu privirea aiurită la risipa banului public,
aruncat pentru căpătuirea politicienilor”
„Nu de perindarea la guvern a altor figuri simandicoase,
înnămolite în politica strâmtă și hrăpăreață de partid,
depinde îndrumarea țării pe calea de sănătoasă propășire”

„De 6 ani împliniți, această revistă [«Înfrățirea românească»] stă în slujba intereselor curat românești, neglijate, nesocotite și deseori vătămate de politicieni. În lupta ce ducem, de la 1 noiembrie 1924, ne-au trecut pe dinainte figuri simandicoase de prim-miniștri, care au făgăduit mult și au realizat prea puțin pentru binele obștesc.

Am început activitate sub guvernul Ion I. C. Brătianu, urmat, în aprilie 1926, de guvernul Averescu, înlocuit, în iunie 1927, de guvernul Știrbei, schimbat, în iulie 1927, de guvernul Ion I. C. Brătianu, înlocuit, în noiembrie 1928, prin guvernul Iuliu Maniu, prelungit, în octombrie 1930, prin guvernul Mironescu.

Așadar, de când am apărut, până azi, în interval de 6 ani împliniți, am numărat pe arena vieții publice românești 7 prim-miniștri, funcționând în trei regimuri diferite: liberal, averescan, național-țărănist și un guvern de concentrare.

Țara i-a suportat pe toți, nădăjduind îndreptare și consolidarea statului întregit. I-a văzut la lucru: pe unii mai mult, pe alții mai puțin, dar pe toți i-a prins în acțiunea vinovată a politicii de partid, care înseamnă neglijarea, nesocotirea și vătămarea intereselor permanente ale nației, pentru întărirea partidului prin căpătuirea partizanilor, din bogății ce ar fi trebuit să rămână în patrimoniul public.

Aliați în această întreprindere de grăbită secătuire sistematică a bunurilor obștești, au avut și politicienii o breaslă de antreprenori ai condeiului, care consideră scrisul ca o marfă de vânzare. Îl oferă cui dă mai mult: și astfel, țara a putut să vadă nu numai presa […] din Sărindar, precupețindu-și proza, rând pe rând, fiecăruia din puternicii zilei, dar și gazetele cu pretenții de independență, schimbându-și convingerile pentru grase beneficii guvernamentale.

Țara a putut să vadă furtul terenurilor sale petroliere, fără sancțiuni, export de țărani români […], otrăvirea fiilor ei de baștină prin alcool metilic și despoierea lor prin cea mai revoltătoare camătă, fără a se pune nicio stavilă.

Țara a suferit și suferă deprecierea de batjocură a muncii brațelor țărănești, alături de scumpătatea nejustificată a produselor industriale, deci un trai zilnic imposibil de suportat pentru agricultură, care este și va rămâne principalul izvor de bogăție.

Țara, în mizerie, stă cu privirea aiurită la risipa banului public, aruncat pentru căpătuirea politicienilor, pe când fiilor ei, care asudă la brazdă, la păduri ori în mine, li se vinde și cenușa din vatră, spre a plăti impozite mereu sporite.

Sub povara suferințelor generale, pe care numai politicienii, de curând îmbogățiți, nu le simt, prinde tot mai întins neîncrederea, deznădejdea și revolta sufletească.

În această atmosferă încărcată până la saturație, prin neprevedere, abuzuri și risipă, în ultimii 6 ani revista noastră și-a făcut datoria, stând de veghe, denunțând vinovații, pe politicieni […], și chemând opinia publică la simțul reacțiunii mântuitoare.

Cu aceeași stăruință neclintită, vom merge către țintă, în slujba intereselor curat românești […]. Nu de perindarea la guvern a altor figuri simandicoase, înnămolite în politica strâmtă și hrăpăreață de partid, depinde îndrumarea țării pe calea de sănătoasă propășire, de la care partidele politice, în mod vinovat, au abătut-o.” (I. C. Cătuneanu, în „Înfrățirea românească”, Cluj, VII, 1, noiembrie 1930, p. 8)

(6)
În preajma alegerilor

„Luptele electorale se dau în cea mai pronunțată decadență morală, lipsite de patriotism”
„Guralivii agenți electorali ponegresc, hulesc, batjocoresc”
„Am văzut doar că partidele politice fuzionează de azi pe mâine. Azi își aruncă unii altora
că-s fripturiști, iar mâine îi vedem pe toți… la masa cu fripturi”
„Să dăm votul nostru pentru aceia pe care îi cunoaștem de oameni absolut integri: cinstiți, harnici și capabili de a lucra pentru binele țării, al neamului. În lături cu putregaiul!”

Ne aflăm în preajma alegerilor […]. Avem a ne exercita cel mai important drept cetățenesc, de care trebuie să fie mândru cetățeanul fidel patriei sale. Dar acest drept ne impune, totodată, și o datorie dintre cele mai stricte, mai severe: să fim conduși de binele și prosperarea țării, să chibzuim cu minte clară atunci când suntem chemați a ne da votul nostru.

Viitorul țării este depus în mâinile acelora pe care, prin votul nostru, îi trimitem să ne reprezinte […]. Pare firesc ca, pentru rezolvarea ideală a acestei probleme, fiecare cetățean să aibă o educație politică. Dar în privința aceasta, sincer mărturisind, ne prezentăm slab de tot, absolut needucați, nepregătiți. Sub păcătosul și asupritorul regim maghiar, acest drept cetățenesc era cu totul strivit, cu desăvârșire batjocorit. Corupțiile, mituirile, băuturile și multe alte unelte demoralizatoare ne împresurau din toate părțile. Multe, de toate felurile, le-au succes, în această privință, stăpânitorilor noștri de ieri, dar un lucru nu le-a succes: stârpirea iubirii, a dragostei și alipirii de sufletul poporului, către conducătorii săi firești, către acei bărbați valoroși care luptau și sufereau pentru deșteptarea conștiinței naționale românești. Mergeam la votare îngrădiți de sulițele jandarmilor, cu fibirăii, notărașii, chinezii în frunte, dar cu doina lui Lucaciu pe buze. Educația politică a poporului nostru s-a mărginit însă numai și numai la deșteptarea conștiinței naționale.

Azi, în țara noastră liberă și democratică, lucrurile s-au schimbat. Dar cu durere trebuie să constatăm că educația politică a poporului nostru și azi lasă foarte mult de dorit. Ba în unele privințe, e chiar dăunătoare întăririi țării noastre. Luptele electorale se dau în cea mai pronunțată decadență morală, lipsite de patriotism. Guralivii agenți electorali ponegresc, hulesc, îi batjocoresc pe adevărații bărbați de stat ce-i avem. Pe acei bărbați fără de care nu am avea România de azi. Un Brătianu, Averescu, Iorga, Maniu, Vaida, Goldiș, Goga ș.a. sunt timbrați în fața poporului de trădători, hoți, tâlhari, fripturiști etc. Iar presa [aservită] cu atâta satisfacție înregistrează aceste fapte josnice, murdare.

Poporul nostru se simte izbit de o decepție, de o supărare sufletească. Simte că se apropie de inima sa o otravă, un venin, care încearcă să-i stârpească, să-i nimicească chiar ceea ce a avut mai scump: neclintita încredere în fruntașii săi. Devine buimăcit și se întreabă: „Cum se poate! Ori azi în România noastră să nu mai avem niciun bărbat cinstit cu credință de țară și popor?” Revine datoria intelectualilor să lămurească poporul. Să nu lăsăm să se dărâme altarele din sufletul poporului, pentru că acel popor care nu ține la conducătorii săi firești e cea mai sigură unealtă în serviciul curentelor distrugătoare de țări și tronuri.

Agitațiile electorale să nu depășească terenul principiilor de guvernare. Lupta să nu se dea pe chestii personale. Iar pe aceia care merg în popor cu calomnii la adresa bărbaților noștri de stat, indiferent de care nuanță politică ar fi, să-i privim cu dispreț, să nu le ascultăm fleacurile murdare. Și vom întâlni mulți din aceștia. Preoții și învățătorii noștri, în primul rând, au îndatorirea a munci în această direcțiune, a fi propovăduitorii educației politice sănătoase. Premergând, lucru firesc, cu bun exemplu, și nu certându-se pe chestii de partid, cum, cu părere de rău, observăm în atâtea locuri.

Luptele electorale să nu aducă dușmănie între noi, nici supărare chiar. Am văzut doar că partidele politice se alipesc laolaltă, fuzionează, se contopesc de azi pe mâine. Azi își aruncă unii altora că-s fripturiști, iar mâine îi vedem pe toți… la masa cu fripturi. De ce dar să ne sfâșiem între noi? În luptele electorale avem o singură datorință: să dăm votul nostru pentru aceia pe care îi cunoaștem de oameni absolut integri: cinstiți, harnici și capabili de a lucra pentru binele țării, al neamului. În lături cu putregaiul, cu elementele de afaceri. Asta-i educația politică necesară poporului nostru românesc! Tot la patru ani revine în mâinile noastre dreptul să ne croim soarta. Iar un popor merită acea soartă pe care el și-a croit-o. (R. Roman, în „Răsunetul”, V, 17, 1926, 1)

(7)
Alegeri sub semnul urii

„Noi, frați de sânge și de lege, am izgonit sentimentul înfrățirii dintre noi,
și în locul lui am întronat ura fără de margini”

„Peste iubirea de țară și de neam se țese pânza murdară a calculelor meschine, urmărind căpătuială și trai bun pe spinarea unei țări sărăcite și pe corpul unui neam jupuit de atâția ani”
„Timp de 15 ani, clasa politică s-a bălăcit într-o viață plină de cel mai netrebnic materialism”

În plin dezechilibru moral, ne îndreptăm spre cimitirul eroilor. Aici, liniște adâncă, atmosferă de seninătate. O lume parcă mulțumită cu sine. Este împărăția celor ce și-au făcut datoria, a celora care s-au risipit în chip nebun, a acelora care pulberea lor pământească au așezat-o temelie la noul stat, căruia doar atâta i-au cerut: un loc de odihnă veșnică. Praznicul eroilor ne amintește că în lumea asta se poate trăi și în pace. Ei s-au împăcat și s-au înfrățit unii cu alții prin moarte. Noi însă, frați de sânge și de lege, am izgonit sentimentul înfrățirii dintre noi, și în locul lui am întronat ura fără margini.

Pilda celor morți, noi nu o mai vedem, nu o mai înțelegem, parcă nu-i mai putem pătrunde adânca ei însemnătate. Jertfa lor, noi cei rămași în viață,  o desconsiderăm. Glasul celor ce s-au sacrificat de mult nu-l mai ascultăm. Deși eroii ne vorbesc, faptele lor ne sunt îndreptar, dar nu auzim și nu vedem nimic. Crucile de la căpătâiul lor ne arată drumul de urmat, dar refuzăm cu îndărătnicie să ne îndreptăm spre el. Și așa, în fiecare an, ne încolonăm spre cimitirul eroilor, suferim aspra lor mustrare, ce ne-o fac nouă, nevrednicilor, pentru viața ce ei, prin moartea lor, ne-au lăsat-o.

Uităm însă degrabă mustrările de conștiință ce le-am simțit, stând cu toată nevrednicia noastră în fața mormintelor care îi adăpostesc pe cei ce, în numele unui glorios trecut, judecă faptele noastre. De judecata lor noi fugim și, pentru a-i șterge orice urmă din conștiință, ne aruncăm din nou în vălmășagul vieții zilnice, plină de egoism și lipsită cu totul de ideal. Deși noi, care avem norocul să trăim azi în țară liberă, suntem beneficiarii acelora care, pentru un ideal prea înalt au murit pe Dealul Muncelului, la Mărășești, la Oituz, la Răchitaș, Cocoșila, Varnița, Cocargea, Amzasca, Porumbac, Șinca și Perșani.

Peste sângele vărsat de ei se întinde zgura vieții noastre. Peste idealul lor se ridică, la mari înălțimi, vițelul de aur, căruia noi ne închinăm. Peste iubirea lor de țară și de neam se țese pânza murdară a calculelor noastre meschine, urmărind căpătuială și trai bun pe spinarea unei țări sărăcite și pe corpul unui neam jupuit de atâția ani. Peste atitudinea lor neșovăitoare, în clipele de grea încercare, iată că se lățește pata urâtă a compromisurilor noastre în clipe așa de hotărâtoare astăzi pentru nația noastră.

Aceia au fost eroii, cu faptele lor ne mândrim, cu numele lor împodobim paginile istoriei noastre. Din țărâna corpurilor lor trăim noi astăzi. Dar, ca mulțumire pentru tot ce au știut ei să facă, noi am scris cu faptele noastre niște pagini triste din istoria neamului, care vor vorbi multor generații de urmași despre nedemnitatea unei clase conducătoare care, timp de 15 ani, s-a bălăcit într-o viață plină de cel mai netrebnic materialism.

Dar nu cumva se apropie ceasul când, scârbiți se această atmosferă a prezentului, vom porni la crucile din cimitir, să ne dea ele binecuvântarea, ca apoi să măturăm odată zdravăn la poarta celor vii? Despre apropierea acestui ceas ne vorbesc eroii, și noi credem în vorba lor. (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, I, 2, 1934, 1)

(8)
Trecut și Prezent

„Braniște, Vidu, Aurel Popovici, Popovici-Bănățeanul, Brediceanu, Dobrin:
toți aceștia au lucrat dezinteresat pentru realizarea unui ideal înalt.
La persoana lor niciodată nu s-au gândit acești oameni iluștri”
„Așa și-au înțeles rostul lor de conducători cei care azi nu mai sunt,
dar care formează generația eroică a Lugojului”
„De patru ori, în patru alegeri, făcute nu sub baionetele ungurești, ci în România liberă,
Braniște a fost socotit nevrednic de a intra în Sfatul țării. Iată vremurile în care trăim”

Citim în broșura Anale politice a dlui profesor universitar Simion Mehedinți următoarele: „Cine va fi putut trece prin Lugoj fără să-și simtă sufletul înălțat, văzând admirabila solidaritate a celor care conduceau acolo lupta națională? Din ziua întâi și chiar în ceasul dintâi, băga de seamă că acolo e o cetate a sufletului românesc, peste care adversarii neamului «nu vor trece». Postul de comandă era redacția sărăcuță a «Drapelului». Dar alături se simțea falanga Braniște, Brediceanu, Dobrin…, iar mai la o parte era fortul întărit al episcopiei, unde priveghea înțeleptul și bunul episcop Hossu. Și nu se isprăvea nici cu atâta. Cine zăbovea mai multe zile, să-i vadă pe toți fruntașii românilor, nu se putea să nu-i nimerească și într-o căsuță smerită, unde da ochii cu bătrâna mamă a lui Aurel Popovici, atât de deosebită la chip, dar atât de asemănătoare la suflet cu inimosul ei fiu – un alt luptător, dintre cei care își încordau puterile pe mai multe poziții de luptă”. Așa a văzut Lugojul în trecut acest învățat, distins membru al Academiei Române. Așa ni l-am imaginat și noi, cei care auzeam de Lugoj. Dar la un asemenea renume l-au ridicat conducătorii de atunci ai acestui oraș.

Datorită lui Braniște, ziarul lugojean „Drapelul” este la locul de onoare în istoria ziaristicii române. Datorită lui Brediceanu, numele Lugojului figurează și în istoria politică a Transilvaniei și Banatului. Cei care vizitați Muzeul Național din Alba Iulia îi veți vedea pe marii lugojeni alături de Avram Iancu și de ceilalți eroi și martiri ai luptelor noastre din trecut. Prin Aurel Popovici – fiu al Lugojului –, lumea întreagă a luat cunoștință de suferințele noastre din timpul ungurilor. Și tot el este aproape cel mai de seamă scriitor politic al nostru. Prin Ion Popovici-Bănățeanu, viața meseriașilor lugojeni a fost cunoscută de toată lumea românească. Și cel mai mare critic român, Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare”, despre acest fiu al Lugojului a scris prin anul 1895. Lugojana lui Vidu, iarăși le-a făcut fală lugojenilor în 1906, dar și în viitor. Iată care au fost reprezentanții acestui oraș în trecut. Lor trebuie să le mulțumească multe generații de urmași că orașul Lugoj este cunoscut nu numai citindu-se harta țării noastre. Toți aceștia au lucrat dezinteresat pentru realizarea unui ideal înalt. La persoana lor niciodată nu s-au gândit acești oameni iluștri. Braniște a știut ce-l așteaptă când scria cu sângele inimii lui la „Drapelul”, Aurel Popovici, când a redactat Replica, știa că va fi condamnat la închisoare, cum s-a și întâmplat. Așa și-au înțeles rostul lor de conducători cei care azi nu mai sunt, dar care formează generația eroică a Lugojului.

Cât despre generația de azi, amintim doar felul cum a știut ea să-l răsplătească pe unul din acei care pentru ea s-a jertfit și a înfundat temnițele. Cităm după același S. Mehedinți: „De patru ori, în patru alegeri, făcute nu sub baionetele ungurești, ci în România liberă, Braniște a fost socotit nevrednic de a intra în Sfatul țării”. Iată vremurile în care trăim. Amărât, ostașul cel îmbătrânit în lupte nu s-a înjosit nici măcar să se plângă. Dar cel înmormântat la Lugoj ne întreabă pe noi cei rămași: „Asta e învățătura pe care ați cules-o din viața noastră? Dacă e asta, eu, Braniște, și cei de un fel cu mine nu ne plângem. Am făcut ceea ce era potrivit cu sufletul nostru, și dacă ne-am mai întoarce încă o dată între cei vii, noi tot așa am face…”

Și generația de astăzi tot potrivit sufletului ei lucrează… Sic transit… (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, I, 5, 1934, 1)

(9)
Greșeala bănățenilor

„Examinați-le activitatea depusă în calitate de «șefi» ai bănățenilor.
Veți vedea că sunt oameni prea ușori, cu activitate publică lipsită de roade.”
Au avut și au la spate partidul politic, care îi azvârle la posturile grele,
pentru care ei nu au fost nici făcuți și nici nu sunt pregătiți.
Singurul lor «merit» este că nu s-au rușinat a sta acolo unde nu au meritat.”
„Acum începe o luptă aprigă între cel ce voiește și știe, și poate să lucreze, și între leneși,
iubitori de parveniri ușoare, neputincioși și răutăcioși.”
„Doamne, câtor secături politice nu le acordăm noi credit nelimitat!
Oamenilor de bine însă le aruncăm numai piedici în cale.”

A fost odată Banatul „fruncea”. Dar asta era pe vremuri, când era condus de oameni de frunte. Fruntașii de pe timpuri ai Banatului au dispărut încetul cu încetul, iar locurile ocupate și consfințite de ei au fost și sunt râvnite și ocupate de codași.

Gândiți-vă numai la toți acei care, de la Unire încoace, s-au crezut unși pentru a fi exponenții Banatului. Cântăriți-i bine. Examinați-le activitatea depusă în calitate de „șefi” ai bănățenilor. Veți vedea că sunt oameni prea ușori, cu activitate publică lipsită de roade. Ei, dar ce vreți, au simțit și simt d-lor vocația de a sta în fruntea destinelor Banatului nostru. Și hotărât, le-a reușit și le mai reușește să ajungă acolo unde nimic nu-i îndreptățește. Au avut și au la spate partidul politic, care îi azvârle la posturile grele, pentru care ei nu au fost nici făcuți și nici nu sunt pregătiți. Singurul lor „merit” este că nu s-au rușinat a sta acolo unde nu au meritat. Dar în atari împrejurări, ce vă mai mirați că Banatul, azi, a ajuns la coadă?

Sunt însă în Banat și destui anonimi care, în tăcere, fără reclamă, cu sinceritate, lucrează pentru ridicarea Banatului la locul pe care-l merită. Unora din acești muncitori anonimi le-a reușit, prin hărnicia, prin pregătirea, prin talentul, prin personalitatea și prin creațiile lor, să iasă la suprafață, să se distingă dintre ceilalți.

Acum însă, toate invidiile, toate neputințele, toate răutățile, toate egoismele se coalizează, pentru doborârea celui ce s-a ridicat ceva mai sus decât alții în opera de reală creație. Acum încep intrigile, sabotările, sforăriile, punerile la cale. Acum începe o luptă aprigă între cel ce voiește și știe, și poate să lucreze, și între leneși, iubitori de parveniri ușoare, neputincioși și răutăcioși.

Nu-și dau aceștia seama cât rău fac nu numai oamenilor care lucrează cinstit și dezinteresat pentru Banat și neamul întreg, ci chiar provinciei noastre. Câte avânturi nobile nu înăbușesc ei! Câte activități nu împiedică ei să-și dea întregul rod!

Iată greșeala mare a bănățenilor. În loc să-i ridicăm, să-i sprijinim pe toți acei care sunt capabili a înscrie numele Banatului în istoria culturală a țării, noi căutăm să-i împiedicăm, să-i discredităm în fața noastră și a tuturor. Și Doamne, câtor secături politice nu le acordăm noi credit nelimitat! Oamenilor de bine însă le aruncăm numai piedici în cale. Nu-i bun, nu-i sănătos procedeul nostru. Este un simptom de boală generală. Oare Banatul e bolnav? Satul bănățean e tare bolnav. Orașele bănățene nu sunt românești, iar românii din orașe se sfâșie unii pe alții.

Eu cred, cititorilor, că sufletul bănățean e bolnav. Am însă convingerea că sunt leacuri de vindecare. Încercați și voi și căutați-le. Până atunci însă, mai multă unire și frăție între bănățeni! (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, III, 9, 1936, 1)

(10)
Aurel C. Popovici: „Pentru încălțăminte se cer maeștri cu brevet, afacerile statului însă sunt date mereu și cu seninătate pe mâna tuturor cârpacilor”

„Cei mai mulți sunt dispuși, poate, să creadă că a face politică înseamnă a se înfunda cu amândouă mâinile în bugetul statului, a avea mașină la dispoziție, a te plimba pe cheltuiala statului, a fi temut de toți, a face diferite operațiuni bănoase, a-ți putea bate joc de toți și de toate instituțiile țării fără a fi sancționat”

„Pentru încălțăminte se cer maeștri cu brevet, afacerile statului însă sunt date mereu și cu seninătate pe mâna tuturor cârpacilor”

„La noi, politica este înțeleasă a fi cea mai ușoară și bine răsplătită activitate. Înseamnă căpătuială pentru toți leneșii, toți netrebnicii. Înseamnă înălțare pentru toate gunoaiele societății”

Fiind cetățenii acestui stat, participăm la conducerea lui conform prevederilor Constituției și ale Legii electorale. Având dreptul de vot, suntem îndreptățiți să facem politică. Cum trebuie înțeles însă cuvântul politică, pare-mi-se prea puțini știu. Cei mai mulți sunt dispuși, poate, să creadă că a face politică înseamnă a se înfunda cu amândouă mâinile în bugetul statului, a avea mașină la dispoziție, a te plimba pe cheltuiala statului, a fi temut de toți, a face diferite operațiuni bănoase, a-ți putea bate joc de toți și de toate instituțiile țării fără a fi sancționat. Altul este însă înțelesul politicii. Un filozof grec, Platon, pretindea că politica este o filozofie […]. Într-un dicționar universal, de pildă, politica este înțeleasă a fi „arta de a guverna un stat”, „afacere care interesează statul”. Iar a face politică înseamnă „a cugeta asupra afacerilor publice și a milita în acest sens, căutând a realiza maximum de bine general”. Din definițiile de mai sus reiese că politica este o îndeletnicire frumoasă și folositoare. Dacă mai ținem seama și de faptul că „politica adevărată trebuie să se caracterizeze prin a fi cinstită”, acei care au asemenea preocupări ar trebui, într-adevăr, să se bucure de toată considerațiunea obștii.

Politica mai înseamnă și luptă, pentru a ajunge la puterea de a guverna. În vederea acestei lupte, s-au format partidele politice, cu șefi, subșefi, state majore, comisiuni, agenți și soldați, care au doar valoare numerică. Ca să vedeți cum ar trebui să fie partidele politice, dăm o definiție a lor. „Ele sunt asociații libere de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune de caracter general, asociații care urmăresc, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna, pentru realizarea unui bine etic social”. Acum, după ce cunoaștem definițiile teoretice ale noțiunilor politică, a face politică, partid politic, să vedem cum sunt respectate aceste definiții în viața politică românească. Mai întâi, în democrația noastră „oamenilor politici și administratorilor publici nu li se cere nimic ce ar face o dovadă mai serioasă despre aptitudinile lor de oameni de stat și administratori”. Cum bine a zis lugojeanul Aurel Popovici – prea repede uitat –, „pentru încălțăminte se cer maeștri cu brevet, afacerile statului însă sunt date mereu și cu seninătate pe mâna tuturor cârpacilor”. Mai gândiți-vă că politicianul, reflectând asupra afacerilor de stat, ar trebui să realizeze maximum de bine comun. Cât reflectează politicienii români asupra treburilor publice puteți constata din măsurile care de care mai nebunești care se iau în viața economică, politică, culturală a statului nostru. Principiul că politica adevărată trebuie să fie cinstită este prea puțin respectat de guvernele noastre. Care guvern, trecut pe la cârmă, se poate lăuda că la temelia actelor sale a fost așezată numai cinstea? Niciunul! Toate sunt acuzate de afaceri murdare! […] În politică, partidele, în primul rând, au în vedere interesul de partid. Dovadă, atâtea legi care se votează în interesul partizanilor sau chiar al partizanului. Dar câți, oare, din cei care fac parte din conducerea organizațiilor centrale și locale ale partidelor au bine lămurite noțiunile de stat, organ al statului, interes public? Mai ales „interesul public” nu este deloc înțeles în sensul lui adevărat de oamenii noștri politici. Cei mai mulți îl confundă cu interesul de partid și privat și, în tot cazul, aceste două din urmă trebuie să primeze. Să mai pretindem că respectul legii ar fi trebuit să intre în sângele oamenilor politici? Ar fi prea mult. Ei sunt doar acei care își bat joc în modul cel mai ticălos de legile votate de ei înșiși.

La noi, politica este înțeleasă a fi cea mai ușoară activitate și mai bine răsplătită. Înseamnă căpătuială pentru toți leneșii, toți netrebnicii. Înseamnă înălțare pentru toate gunoaiele societății. Politica, filozofie a timpului, arta de a guverna, ideal etic social, bine general, afaceri de stat, toate aceste sensuri ale politicii, pentru a fi înțelese, presupun un asemenea nivel cultural la care marea majoritate, zdrobitoare, a politicienilor noștri nu au ajuns. De aici, toate relele politicii și desconsiderarea noastră pentru cei mai mulți politicieni. (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, II, 9, 1935, 1)

(11)
Acțiunea partidelor se raportează la răsturnarea partidului de la putere, cu scopul de a-i lua locul

„Oricare partid venit la conducerea țării, lucrul dintâi îl are ca să-și plaseze aderenții în funcțiunile cele mai alese ale Statului.
Cei de alt partid trebuie să plece și să-și ia lumea în cap.
De aceea, fiecare caută ca, până ce partidul său stă la putere, să se asigure materialmente pentru zilele când partidul său va trebui să plece.
De aici, apoi, urmarea că toți fură sau fac afaceri permise și nepermise,
iar orânduielile statului merg greoi.
Dar pe lângă această pacoste a țării, mai vine și alta,
adusă de analfabeții și îmbulzitorii partidelor.”

Este un neadevăr când se susține că fără partide opoziționale nu se poate guverna o țară. Experiența din toate țările ne arată că cu cât într-o țară sunt mai multe partide politice, cu atât haosul în respectiva țară este mai mare. Nu se discută însă asupra chestiei, pentru că fiecare dintre cei chemați să discute este angajat la câte un partid și, prin urmare, interesat ca să nu se discute; iar cuvântul celor care îndrăznesc ca să discute nu se prea aude.

Fiecare partid politic își ia de bază binele țării. Această bază morală trebuiește respectată de fiecare cetățean cinstit. Dar experiența ne dovedește rezultate contrare. Să analizăm, pentru ce?

Pentru că: fiecare partid politic mai întâi se îngrijește de interesele sale, și numai în al doilea rând de ale țării. Omul partidului se nizuiește din toate puterile ca partidul său să fie cât mai tare, pe motivul că numai cu partid puternic poate duce la îndeplinire ceea ce voiește. Fiind în partid mulți, multe doresc. Între cei mulți însă sunt totdeauna mai mulți răi, care rele doresc nu pentru ei, ci pentru biata țară… Dorința și faptele lor le motivează astfel: a) noi suntem cetățeni ai acestei țări, noi suntem țara; b) în țara aceasta totul merge bine, deci c) țara este fericită. Bineînțeles, acestea le susține partidul la putere, căci partidele din opoziție strigă contrariul până ce sunt osândite a fi în opoziție. În momentul când unul dintre ele ajunge la guvernare, părerea și-o schimbă, căci țara a devenit deodată fericită.

Dacă rațiunea ne-ar impune să fim de bună-credință, atunci ar trebui să susținem că fiecare partid politic are la baza sa mai întâi de toate interesele Patriei; dar fiindcă rațiunea, în urma experiențelor, ne spune altcum, constatăm că partidele au la bază mai întâi interesele lor, iar ale Patriei numai indirect. Rădăcina acestor interese derivă de la statele vechi sau chiar și a unora moderne, ai căror cetățeni se diferențiază după regiuni, rase ori credințe. Într-un stat național, nu poate să existe decât numai un interes: interesul Patriei […].

Ca și în trecut, astfel și astăzi, partidele politice sunt împărțite în două tabere: tabăra guvernamentală și tabăra opozițională. Cea dintâi se consideră pe sine ca expresia voinței majoritare a țării; cea de-a doua, formată din mai multe partide, reprezintă diferitele interese, […] pe care aderenții le consideră mai salutare decât cele ale partidului guvernamental. Ființa partidelor opoziționale se motivează prin credința moștenită că: „opoziția face pe Cerberul Parlamentului”, supraveghind acțiunile partidului de la putere, și deci: fără opoziție nici nu se poate închipui un Parlament. În fond, așa ar trebui să fie, căci și partidele sunt ca și oamenii: cad în păcate, cu sau fără voia lor, și deci bine este să fie de pază un control, o critică în toate acțiunile guvernului. Partidele politice de azi însă nu acționează în acest sens, sau dacă acționează o fac numai indirect. Toată acțiunea lor se raportează la răsturnarea partidului de la putere, cu scopul de a-i lua locul. Toate mijloacele se folosesc numai spre acest scop. Calomnii, înjurături și discreditări reciproce curg cu duiumul, iar rezultatul este coruperea maselor. Această activitate dăunătoare pentru țară se face în Parlament, în presă și pe străzi fără de nicio considerațiune față de bunul-simț. În Parlament se petrec lucruri scandaloase, care ne discreditează țara în fața străinătății; se fac discursuri kilometrice pe lucruri bagatele care nu aduc niciun folos țării, ci numai răpesc timpul scump, pe care l-ar putea folosi spre salutea Patriei. Nu spre acest scop sunt trimiși domnii deputați în Parlament. Nu pentru aceasta se dau din cassa Statului diurnele deputaților! N-avem legi perfecționate; guvernăm cu legi învechite, și în loc să ne îngrijim a le moderniza, se pierde vremea cu fleacuri și chestii personale. „Țara tace și plătește, dar nimic nu isprăvește.”[…]

Oricare partid venit la conducerea țării, lucrul dintâi îl are ca să-și plaseze aderenții în funcțiunile cele mai alese ale Statului. Cei de alt partid trebuie să plece și să-și ia lumea în cap. De aceea, fiecare caută ca, până ce partidul său stă la putere, să se asigure materialmente pentru zilele când partidul său va trebui să plece. De aici, apoi, urmarea că toți fură sau fac afaceri permise și nepermise, iar orânduielile statului merg greoi. Dar pe lângă această pacoste a țării mai vine și alta, adusă de analfabeții și îmbulzitorii partidelor.

Un domn ministru din guvernele anterioare, interpelat fiind pentru abuzuri de felul acestora, bazat pe puterea majorității parlamentare, în plină ședință, a răspuns: „Și în alte țări se fură!…” Logic este deci că dacă se fură în alte țări, trebuie să furăm și noi, cu alte cuvinte: avem dreptul să furăm.

Ioan Vidu (Partidele politice, ms., Muzeul de Istorie și Etnografie Lugoj, inv. 53/1, 5.306)

(12)
Candidaţii partidelor și cum se alege brânza din zăr

Candidaţii partidelor politice fierb ca şi apa din oală când e pusă pe un foc puternic şi cutreieră satele ca şi caii lui Sânʼ Toader. Un candidat din partidul doctorului Lupu – cel din capul listei – se prezintă în comuna cutare cu o haită de agenţi după el. După ce ţine vorbirea, în mijlocul oamenilor strânşi cu furca, îl întreabă pe un ţăran ce se dusese să-i asculte: „Şi dumneata eşti cu noi?” „Sigur, domnule deputat, sunt lupist de la înfiinţarea acestui partid!” „Pot conta pe dumneata?” „Şi pe întreg satul. O jur pe sfânta cruce!”

După trei zile sosesc liberalii în comună. Câţiva samsari aleargă după oameni. Sunt prezenți vreo cincisprezece, pentru ca mâine-zi să se scrie în ziarele liberale că au participat peste cinci mii, şi candidaţii îşi ţin cuvântarea splendidă, în care nu se aminteşte nici de furtul urnelor, nici de hoțiile Dâmboviţei şi nici de furturile de la Monitor. Primul candidat termină şi-l întreabă pe ţăranul ce, de altfel, a ascultat şi poveştile lupiştilor şi care, acum, în timpul iernii, neavând niciun lucru, a venit din curiozitate să asculte: „Dumneata eşti de-ai noştri?” „Liberali mi-au fost şi părinţii!”

Peste alte câteva zile, candidaţii lui Averescu-Iorga îşi arată capetele. Sunt doar cinci-şase ascultători, între care şi ţăranul cu pricina. „Dumneata ai datoria să ne votezi, îi strigă candidatul.” „Am fost şi rămân cu dumneavoastră până la moarte, pentru respectul bărbii domnului profesor.”

Ieri au apărut naţional-țărăniştii, şi candidatul mai în vârstă îi şopteşte ţăranului care a ascultat vorbirea tuturor partidelor: „Dumneata iubeşti dreptatea?” „Şi viu, şi mort! Sunt pentru dumneavoastră cu trup şi suflet!”

Cuziştii sunt cei mai în urmă veniţi. Probabil, fiindcă au la vot semnul liniei drepte, şi cum drumurile noastre de la ţară sunt mai cârne, nu le-au putut străbate până în satul nostru. Unul, om înalt, cu ochelari pe nas, expune programul lor şi arată răutăţile ce se fac în ţară, numai din cauza lăcustelor de [străini]. După ce-şi termină vorbirea, ţăranul nostru strigă: „Trăiască Cuza, şeful nostru!” Domnul elegant se dă jos şi, întinzând mâna ţăranului, îi spune: „Dumneata eşti de-al nostru. Grijeşte, semnul nostru este linia dreaptă. Câştigă-i şi pe alţii, și întreg satul va fi cu noi.” Şi aşa, ţăranul nostru trage chiulul tuturor partidelor care vin să-i cerșească votul. Ieri l-am întâlnit pe acest om pe stradă şi l-am întrebat de ce face jocul ăsta. Mi-a răspuns: „Ţăranul este cuminte, ştie ce face. Făgăduiește, făgăduiește, și-n curând brânza se va alege din zăr”. (Ioan Lotreanu, în „Graiul Banatului”, Timișoara, I, 2, 1928, 3)

(13)
Criza democrației

Se cuvine să recunoaștem că, azi, criza prin care trece democrația a atins punctul culminant. Cu cât ești mai sincer atașat de o ideologie, cu atât mai mult ești obligat să recunoști cu entuziasm clipele de victorie și, bărbătește, momentele de înfrângere.

Nu este timpul să facem procesul trecutului, să analizăm cauzele acestei crize și să enumerăm erorile pe care le-au comis partidele și conducătorii lor. În ultimii 15 ani, am notat zi cu zi aceste erori, le-am relevat cu obiectivitate, le-am combătut cu dezinteresare, urmărind un singur scop: menținerea unui regim politic în care credem cu temeinicie și pe care țara aceasta l-a dobândit cu mari și grele jertfe.

Din păcate, nimeni n-a vrut să vadă adevărul, chiar atunci când el lua forma brutală a evidenței. S-au făcut concesiuni și tranzacțiuni în dauna principiilor. Mărunte chestiuni personale au întunecat idealul care trebuia urmărit. Partidele s-au divizat. Prin toate aceste spărturi s-au infiltrat la început, a năvălit tumultuoasă pe urmă propaganda extremei drepte și, în special, a celei mai extremiste dintre grupările de dreapta. Rezultatul alegerilor a fost clopotul de alarmă.

Ca să se ajungă la acest trist rezultat, a fost nevoie ca să se acumuleze multe și mari erori. Dacă o bună parte din opinia publică este azi în rătăcire și repudiază ideea de libertate, ca să îmbrățișeze principiul dictaturii, nu este vina opiniei publice, ci a celor ce au contribuit la rătăcirea ei. Să nu se uite că, ani de zile, democrații sinceri, moderații au fost etichetați „bolșevici”, deși chiar cei care le aplicau eticheta știau foarte bine că au în fața lor oameni profund atașați ideii de libertate și legalitate în cadrul actualului regim monarhic constituțional.

În felul acesta, s-a căutat compromiterea și înăbușirea oricărei inițiative de reală și chibzuită democrație. În felul acesta, a rămas terenul liber pentru propaganda adversă. Procesul de captare a opiniei publice este în plină desfășurare. În acest ultim ceas, partidele și oamenii ponderați pot încă să se reculeagă. Dar vor folosi oare ceasul acesta, care este cu adevărat ultimul? (Tudor Teodorescu-Braniște, în „Adevărul”, București, 51, 16.539, 1937, 1)

(14)
Guvern la cârma țării cu deviza: Dumnezeu, Rege, Națiune!

„Numai atunci când toți își vor dărui inimile unii altora,
ca fiecare să se roage, să lucreze și să sufere pentru altul, și toți pentru fiecare,
vom ajunge la această fericită viață națională și creștină”

În ultimele zile ale lunii decembrie, un guvern nou a luat conducerea țării, sub președinția dlui Octavian Goga. Ceea ce trebuie să amintim aci sunt cuvintele care i-au fost indicate ca program de însuși MS Regele acestui guvern: „Baza care s-a găsit acestui guvern cu această lozincă superioară, Dumnezeu, Rege, Națiune, întrunește aceste două credințe ale zilei de astăzi – puterea naționalismului bazată pe talpa țării, care este țăranul. Acestea sunt simbolurile de unire în acest guvern, și sunt convins ca toți, din oricare latură ați venit, veți ști să îndepliniți cu credință și dragoste această înaltă misiune și aceste lozinci cârmuitoare ale Neamului”; iar în cuvântul adresat țării de dl Octavian Goga, primul sfetnic al MS Regelui, acesta a spus: „Credem mai întâi în renașterea spirituală a românismului, prin tainele și luminile bisericii creștine. Credem în regalitate, care, după străvechi datini de domnie, simbolizând formula de esență divină a destinelor românești, e în același timp punctul arhimedic al așezării noastre de Stat. Credem în prerogativele națiunii alcătuitoare de Stat, din care devine izvorul de forțe al vieții colective în acest colț al continentului. E o datorie sfântă să impregnăm pecetea dominațiunii noastre etnice în vasta ramificațiune a vieții publice, de sus până jos”.

Asemenea cuvinte, care s-au spus la înscăunarea unui guvern, arată că viața poporului nostru a intrat pe un nou făgaș. Nu-i destul însă ca guvernele țării să aibă asemenea cuvinte ca program. Nu-i destul nici curentul de naționalism și creștinism care stăpânește masele populare. Mai e nevoie de altceva: ca aceste cuvinte să fie un program de realizat de fiecare în parte, cu aceeași conștiință cu care vor Suveranul și guvernul să fie realizat. Aci începe opera stăruitoare a Bisericii, care să facă să fie întipărite și adevărat lucrătoare aceste cuvinte, pentru o operă mântuitoare și trainică, în inimile tuturor credincioșilor ei. Numai atunci când toți își vor dărui inimile unii altora, ca fiecare să se roage, să lucreze și să sufere pentru altul, și toți pentru fiecare, vom ajunge la această fericită viață națională și creștină. (Pr. Victor N. Popescu, în „Biserica Ortodoxă Română”, Revista Sfântului Sinod, București, LV, 11-12, noiembrie-decembrie 1937, 749)

(15)
Să ne îndeplinim cu cinste
sarcinile încredințate de popor

Noi, alegătorii, avem datoria să cerem cu insistență deputatului să-și îndeplinească îndatoririle lui. Noi avem datoria să-l destituim și să-l înlocuim pe deputatul care nu-și îndeplinește sarcinile. Nimeni dintre noi nu are dreptul să-l învinovățească pe altul dacă la locul important de conducător al treburilor obștești se află un netrebnic. Noi avem datoria să-l luăm de ceafă și să-i facem vânt dacă a reușit să ne înșele sau, dacă nu-și îndeplinește activitatea, să observăm din vreme dacă nu este potrivit pentru locul unde a fost pus.”

Tovarăși și tovarășe!

Sfaturile Populare pe care noi le alegem au un rol important în construirea socialismului. Ele vor trebui să se ocupe îndeaproape de întreaga gospodărie a noastră, începând de la casa din cartier până la cartierul, raionul, regiunea și țara întreagă. Oamenii pe care noi îi alegem trebuie să fie cei mai potriviți pentru sarcina pe care le-o încredințăm.

Și noi, până la proba contrarie, suntem convinși că i-am propus drept candidați pe cei mai potriviți. Deputatul ales de noi trebuie să rămână în producție. El este un slujitor permanent al poporului care l-a ales. Acest slujitor trebuie să dea dovadă, la locul de muncă unde se află, că știe să fie în fruntea celor ce muncesc, cinstind în felul aceasta încrederea celor ce l-au ales în Sfatul Popular.

Deputatul ales de noi va trebui să aibă permanent urechea și inima deschise pentru nevoile alegătorilor săi. La deputatul nostru va trebui să găsim oricând sfat pentru a birui greutățile ce le întâmpinăm fie în întreprinderi, fie în învățătură, fie în viața noastră particulară.

Deputatul va trebui să știe că răspunde de activitatea sa în fața celor ce l-au ales, în fața poporului. Noi, alegătorii, avem datoria să cerem cu insistență deputatului să-și îndeplinească îndatoririle lui.

Noi avem datoria să-l destituim și să-l înlocuim pe deputatul care nu-și îndeplinește sarcinile.

Nimeni dintre noi nu are dreptul să-l învinovățească pe altul dacă la locul important de conducător al treburilor obștești se află un netrebnic.

Noi avem datoria să-l luăm de ceafă și să-i facem vânt dacă a reușit să ne înșele sau, dacă nu-și îndeplinește activitatea, să observăm din vreme dacă nu este potrivit pentru locul unde a fost pus.

Alegători, strângeți tot mai mult rândurile poporului nostru, întărind unitatea noastră de voință și de luptă! Numai astfel ne vom face datoria față de Patria noastră, față de noi și față de părinții noștri, care au suferit amar în Patria aceasta a noastră.

Numai astfel ne vom face datoria față de copiii noștri, care ne vor binecuvânta, așa cum noi cu toții, astăzi, binecuvântăm prima țară a socialismului din lume, Uniunea Sovietică, și pe tovarășul Stalin, pentru că ne-au deschis nouă, tuturor, drumul falnic, drumul slăvit spre socialism (aplauze furtunoase, urale și ovații la adresa tovarășului Stalin).

Copiii noștri ne vor binecuvânta, pentru că am știut, noi, cei de ieri, alaltăieri, ce am trăit sub capitalism, să luptăm împotriva lui, pentru că am știut să demascăm zi de zi dușmanul, pe imperialiștii americano-englezi, pe uneltele lor, cum este clica fascistă războinică a lui Tito și alții, pentru că am știut să-i demascăm, să-i urâm din toată inima. Să fim vigilenți și puternici, așa încât să nu ne lovească (aplauze puternice).

Tovarăși, vă mulțumesc pentru cinstea pe care mi-ați făcut-o, propunându-mă candidată (aplauze), și-mi iau angajamentul, așa cum m-a învățat gloriosul nostru Partid Comunist, să-mi îndeplinesc sarcina pe care poporul mi-o va încredința (aplauze prelungite).

(Ana Pauker, în „Scânteia”, seria III, anul XIX, nr. 1903, 1 decembrie 1950)

(16)
Alegerile din 28 martie 1948 și vajnicii
precursori ai republicii: Ana Pauker și Silviu Brucan

Poporul român îi răspunde feciorului cercurilor imperialiste: „Niciodată nu vom putea fi siliți să ne vârâm capul în jugul monarhiei. Porțile tinerei noastre Republici Populare rămân pe veci închise oricărui uneltitor împotriva intereselor populare, oricărui trântor regal” (Ana Pauker)

Puterea politică în mâna poporului, munca și lupta noastră pentru propășire, bună stare, democrație și pace nu este pe placul celor ce trăiesc în trândăvie, din munca altora la noi și în alte țări. Aceștia încearcă în fel și chip să ne întoarne de pe drumul pe care am pornit, să ne turbure în activitatea noastră constructivă. Cum fac ei aceasta? O fac prin minciuni și înșelăciuni, prin încercări de a-i înfricoșa pe cei slabi, prin vorbe duse din om în om, când mieroase și smerite, când amenințătoare. Agenți ai imperialismului străin, slujitori ai bisericii catolice și șefi ai unor secte religioase vor cică să ne convingă de buna calitate a jugului imperialist. Ei vor să ne convingă pe noi, oameni liberi, că jugul imperialist nu roade grumajii, nu încovoaie spinarea, nu-l istovește și nu-l umilește pe cel care-l poartă. Astfel, de pildă, jugul monarhiei. Cercurile imperialiste anglo-americane l-au luat în brațe pe Mihai de Hohenzollern. Poporul român îi răspunde feciorului cercurilor imperialiste. Suntem bucuroși că am scuturat povara monarhiei de pe umerii noștri. Niciodată nu vom putea fi siliți să ne vârâm capul în jugul monarhiei. Porțile tinerei noastre Republici Populare rămân pe veci închise oricărui uneltitor împotriva intereselor populare, oricărui trântor regal.

Muncitori, țărani, cărturari, mici meseriași și comercianți!

Scuturați-i bine pe cei ce vin să vă anunțe speranța lor că se va întoarce vlăstarul Hohenzollernilor, pe cei ce vă anunță fericirea pe pământ printr-un singur guvern al lumii, și anume guvernul lui Truman și Marshall. Să participăm cu toții la alegerile de duminică, 28 martie, alegând pe cei mai buni fii și fiice ale poporului, ca reprezentanți ai noștri în Marea Adunare Națională, să întărim regimul de democrație populară al tinerei noastre Republici, muncind cu râvnă pentru înflorirea gospodăriei naționale, luptând împotriva celor ce încearcă să turbure sfânta noastră dragoste de libertate, independență, propășire și pace.

Silviu Brucan: „Cetățenii Republicii Populare Române văd băltoaca murdară în care se scaldă politicianismul putred din țările occidentale și sunt conștienți de indiscutabila superioritate politico-morală a regimului pe care l-au făurit în țara noastră prin luptă plină de jertfe și muncă îndârjită. Ei privesc cu dezgust la gangsterismul electoral din Statele Unite, din Anglia, Franța și sunt mândri de a se fi scuturat pe vecie de regimul burghezo-moșieresc, croit după asemănarea acestora. Drumul nostru însorit este larg deschis. Niciun obstacol, nicio potrivnicie dușmană nu pot opri marșul triumfător al poporului român spre marea și strălucita victorie de la 28 martie”. („Scânteia”, seria III, XVII, 1.083, 1948)

(17)
Promotorii gargarei politice în preajma alegerilor dintotdeauna

Despre canalie

„Viața este un izvor de fericire; dar de câte ori vine să se adape la el canalia, toate apele se otrăvesc. Mulți s-au întors din calea vieții grație canaliei, fiindcă n-au voit să-și împartă pâinea, fructul și focul cu spurcații conducători de cămile.” (Un om întreg de ieri, de azi și de totdeauna)

Un omuleț delicat, construit parcă din fire lungi de borangic, cu pielea albă ca zăpada, cu reflexe roze și vineții la încheieturi, cu mușchii moi ca puful de rață, se prelinge sfios în amurguri sumbre, în dimineți rouate și răcoritoare pentru sensibilitățile aprinse de insomnie și, uneori, în amiaza mare, spre văzul tuturor celor ce-l privesc cu scârbă. Nu interesează sexul. Este plin de amabilitate. Nici nu merge, nici nu stă locului, mai mult plutește peste oameni și peste lucruri, zâmbind ironic la auzul predicilor care umplu piața publică, urlate de masculi viguroși pentru urechile măgarilor de ascultători. Tot ce face el e natural și-l prinde. Știe să tacă și să vorbească, deși limba lui pare a fi resorbită în bună parte în organism, rămânând doar un mic rest decorativ și fin. Își linge discret, cu o imperceptibilă dâră de plăcere, buzele subțiri și-aproape întrepătrunse. Capul mic, lins și foarte îngrijit, gâtul subțire, corpul deșirat și picioarele lungi. Și această gânganie generoasă este drapată cu o adevărată artă, ascunzându-și goliciunea în cutele multicolore ale hainelor sale de mătase. De la distanță, ai fi în stare să-l sfărâmi în bucăți și să-l arunci la câini, dar când te apropii de el te vrăjește și-ai merge alături o sută de mile, sorbindu-i cu voluptate palavrele. Nu-i trebuie mult să te convingă, că puritatea morală este o entitate puerilă, bună pentru exercițiile spirituale ale călugărilor tineri și-ale pustnicilor fanatici, pradă beatitudinii unor reverii parfumate, hrana nevinovaților din toate vremurile, care se târăsc ca niște râme, alături de zvâcnirile impetuoase ale vieții. Talentul lui înflorește ca un mac, când îți descifrează taina nepătrunsă a instinctelor. Trăiește minunat pentru el însuși.

Un instinct de adaptare, filtrat în alambicul nerușinării, îl umple de bucurie, râzând sonor de impaciența arțăgoasă a bunelor credințe înșelate. O ciudată creație a firii, un joc capricios și dezmetic al forțelor oarbe, care se declanșează mereu în ucigătoare contradicții! Nu-și disprețuiește trupul străveziu. Îl odihnește cu grijă pe perna catifelată a turpitudinilor de tot soiul, sorbind cu gura-i înveninată și împuțită nectarul bucuriilor pământului.

Nici nu doarme ca toată lumea, visează cu ochii deschiși. Întins molatic, pare un simbol al liniștii lucide. Din când în când, tresare mulțumit de propria-i fericire! Nu se poticnește niciodată. Ți se pare numai. Este pretutindeni. În cetate și-n afară de zidurile ei, în locurile alese anume unde se revarsă în valuri veșnica rugă obștească, sub cupolele aspre și solemne de catedrală gotică, ascultând cu atenție cucernică cântecul trist și monoton de orgă, pretutindeni, pretutindeni își poartă simțurile acoperite cu un strat fin de vată, răsfrângând în ecouri mate sunetele produse de mișcarea lumii stridente din afară. Violența îl doare fizic și-l plictisește. Când este singur, scuipă pe amvonurile virtuții, destramă cu degetele-i fine creațiile copilărești ale omului, urzește încet și savant plasa de păianjen în care se prind muștele spirituale, cu al căror sânge îmbelșugat se hrănește și desfată. Alungă din închipuire pâcla deasă a dreptății și iubește frenetic murmurul incert al mulțimilor somnoroase. Are un cult pentru oameni mari întinși pe catafalc. Prima jerbă este jerba lui, împletită frumos din flori sălbatice de câmp sau din delicate flori de seră. Nu poate trăi în atmosfera senină și salubră. Îi priește mediul în care virtuțile evenghelice ațipesc revoltele sălbatice, legând cu funii nevăzute și grele ca de plumb trupurile vibrante croite din mușchi vânjoși, tocind vârfurile ascuțite ca niște sulițe ale minții ce străbat văzduhul! Nutrește o credință nestrămutată în perfecțiunea artei sale.

Cu vicleșuguri meșteșugite spulberă pornirile vijelioase ale credințelor răscolitoare de pasiuni creatoare, sfărâmă încet și migălos ființa adevărurilor, înveninează judecățile limpezi desprinse din mințile setoase de cunoaștere, întortochează cărările drepte ce duc spre scopuri ideale, ucide liniștea fecundă a singurătății.

Nu se scuză niciodată, ci se agață ca o iederă de slăbiciunile tovarășilor credincioși, smulgând pe căi piezișe iertarea. Când se vede surprins de reflectoarele înțelepciunii, se bâlbâie, mârâie și clipește din genele-i lungi și rare. Lumea-i acoperă cu anateme pasiunile josnice și numai el le consideră virtuți, miezul acțiunilor rodnice. De câte ori nu se interpune canalia – căci această ființă se cheamă canalie – între omul adevărat și idealul lui, de câte ori nu transformă curajul în frică, răzbunarea dreaptă și omenească în iertare vinovată, iubirea în ură, credința în necredință, mila în dispreț, generozitatea marilor avânturi în zgârcenia unui egoism meschin.

Necunoscând păcatul, nu înțelege dorința morții purificatoare! Canalia parodiază parabola fericirii nietzscheene: „De neexprimat ori fărʼ de nume e ceea ce face zbuciumul și dulceața sufletului meu și care e și foamea măruntaielor mele”.

Dacă i-ai zdrobi sub călcâi capul mic și îngrijit, ar țâșni un lichid incolor și scabros de larvă inutilă. (Petre Țuțea, în „Ardealul tânăr”, Cluj, II, 1, ianuarie 1931, 11-13)

(18)
Dictatură?

Procesul de rodnică ascensiune democratică a României este tulburat din când în când de arătări sinistre. Lupta cu duhurile spurcate ale miopiilor politice și strigoii disperați ai trecutului. Trupurile lor desfigurate, răstignite în repetate încleștări electorale, mai scot, din răstimp în răstimp, câte-un suspin vag.

Procesul de rodnică ascensiune democratică a României este tulburat din când în când de arătări sinistre. În perioada în care acest prețios fruct al evoluției noastre istorice se găsește angajat într-o aprigă luptă învăluitoare cu duhurile spurcate ale tuturor miopiilor politice și într-o epică încăierare cu tristețea împrejurărilor noastre economice, strigoii trecutului apropiat reapar mai disperați și mai fatidici decât oricând. Înșfăcați de gât, de atâtea ori, în flagrant delict anticonstituțional, striviți literalmente de voința atotcotropitoare a mulțimilor românești, aceste lihnite fantome ale trecutului dureros par a nu se potoli cu una cu două. Trupurile lor desfigurate, răstignite în repetate încleștări electorale, mai scot, din răstimp în răstimp, câte-un suspin vag, răspândind în public, odată cu duhoarea descompunerii care le-a încins, misterioase zvonuri dictatoriale. Nu mai departe decât de sfintele sărbători, aceste lepădături ale vieții noastre publice – simple hoituri legendare aruncate în șanțul disprețului unanim al cetățenilor – își frecau mâinile călduros, se congratulau reciproc pentru grandoarea fanariotă a unei „lovituri” care urma să aibă loc, pentru măiastra surpriză constituțională urzită în smârcurile cele mai puturoase ale politicianismului ocult. Am putut surprinde, la colțuri de viață publică, priviri care se încrucișau semnificativ, gesturi animate de perfida speranță în scadența apropiată a democrației, tainice convorbiri criminale. Se dădea chiar ca sigură o „iminentă schimbare de regim”, iar șoaptele discrete ale unei „reveniri la putere” stăruiau cu încăpățânarea ce li s-a decretat, desigur, în atmosfera îmbâcsită a unor conciliabule de gașcă. Am trăit, cu un cuvânt, câteva clipe în care nădejdea imbecilă a dictaturii înflorea, naiv și ridicol, pe buzele învinețite ale unor amărâți răzleți.

Nu cunoaștem precis nici proporțiile primejdiei ce ne păștea, nici gradul de îndrăzneală a autorilor morali. O sfântă cruce a tinerei noastre democrații a fost suficientă, pe cât se pare, ca toate aceste duhuri necurate, răscolite exclusiv de morbidul neastâmpăr al unor degenerați, să dispară în pământ, să fie dezarmate fără o cetanie mai lungă, fără maslu și fără molitve. Reținem însă faptul golaș, amenințarea brută. Încrestăm în paginile revistei noastre instinctele satrapice ale unor hăznari ai ideii naționale, fatale pentru fiecare popor și pentru fiecare epocă. […].

Se găsește neamul nostru, în clipa de față, într-unul din aceste momente de criză reală? O astfel de afirmație ar constitui cel puțin o absurditate. La hotare e liniște. Nu ne găsim în război nici cu apostolii raiului bolșevic de dincolo de Nistru, nici cu maniacii cultivatori de zarzavaturi ai regelui Boris și nici chiar cu temperamentele de paprică ale în veci neconsolaților revizioniști maghiari. Și chiar dacă destinul ne-ar rezerva, pentru viitor, o astfel de încercare, încărcarea unui singur individ cu toate responsabilitățile în fața posterității nu poate, nu trebuie să aibă loc decât atunci când supremul factor constituțional a epuizat, fără folosul dorit, toate celelalte soluții raționale. (N. Buta, în „Ardealul tânăr”, Cluj, I, 15 ianuarie 1930, p. 37-39)

(19)
Ce vrem!

„Va sosi în curând timpul când bogățiile materiale și spirituale ale acestui neam vor putea fi puse în valoare. Vrem război contra acelora care țin în stârpiciune, prin opera lor nefastă, țara și neamul. Război contra acelora care, prin însăși existența lor la locuri de comandă, paralizează ascensiunea neamului, constituind un balast și un mijloc de cangrenare a organismului social. Vrem economie productivă, pusă la dispoziția națiunii, iar nu atotputernicia individului.”

Cei care am trecut de vârsta mijlocie, știm, din experiență, cum era tratat altădată acela care își permitea să creadă în spiritualitatea vieții. Cel ce combătea materialismul, care constituia, cum am putea spune, unicul aspect al vieții, era, prin definiție, exclus dintre beneficiarii vieții.

Astăzi, timpurile tind a se schimba. Un vânt de înviorare bate asupra țării. Tineri și bătrâni încep să-și dea seama că existența individului nu are un scop în sine. Că frumusețea vieții nu stă în satisfacerea năzuințelor materiale sau de parvenire. Că scopul existenței omului e dincolo de viața sa proprie. Se înmulțește și se organizează armata acelora care văd scopul vieții, mai presus de viața individuală, în muncă productivă, în sacrificiu, în jertfirea de sine pe altarul binelui comun. Această trezire de conștiință este un fapt extrem de important. El dovedește că virtuți eminente zac în adâncuri, care nu cer decât să străbată prin corupția materiei, care plutește la suprafață. Că va sosi în curând timpul când bogățiile materiale și spirituale ale acestui neam vor putea fi puse în valoare.

Am trăit să vedem punerea temeliilor renașterii poporului nostru, renaștere care înseamnă cucerirea locului său sub soare, dovada capacităților sale, dreptul lui la viață, începutul de unire a celor vii pentru dărâmarea operei întunericului, care l-a ținut până acum în stârpiciune. Gândul nostru se îndreaptă spre aceia care, în decursul timpurilor și până astăzi, în diferite ramuri de activitate, au înțeles să trăiască și să moară pentru idealul lor, pentru făurirea viitorului neamului acestuia, spre eroii și martirii din toate timpurile, mari ctitori ai neamului lor. Omagiu și recunoștință veșnică! Jertfa lor nu a rămas fără roade: elementele optime ale națiunilor încep să iese la suprafață, și, cu ele, să se pună în valoare calitățile genuine ale maselor de pretutindeni, chemate la lumină, la căldură, la binefacerile culturii universale.

Ce vrem noi!
Vrem să înmulțim armata luptătorilor pentru sacrificiu și eroism.
Vrem să constituim un izvor care să alimenteze curentul de regenerare, care pătrunde ca apa prin nisip și transformă, pe nesimțite, totul în jurul nostru.
Vrem război contra materialismului, contra acelora care-l cultivă și-l alimentează, ținând în stârpiciune, prin opera lor nefastă, țara și neamul.
Punerea în valoare a bogățiilor materiale și morale, eliberarea puterilor creatoare și trezirea la viață a neamului nostru.
Război contra acelora care, prin însăși existența lor la locuri de comandă, paralizează ascensiunea neamului, constituind un balast și un mijloc de cangrenare a organis-mului social.
Ridicarea la suprafață și punerea în valoare a energiilor vii ale neamului.
Război în contra cauzelor de disoluție interne și externe.
Economie productivă, pusă la dispoziția națiunii alcătuitoare de stat, iar nu atotputernicia indi-vidului anarhic sau dizolvant. […].

În ce privește mijloacele, acestea trebuie să fie la înălțimea idealului ce urmărim. Noi credem că timpul presei de șantaj, de ponegrire, de defăimare a trecut. Noi nu înțelegem a batjocori sau a preamări personalitățile proeminente, pentru a distruge pe altele și pentru a ridica pe altele. [s. red.] Pentru noi, individul în carne și oase nu contează. Contează numai idealurile care îi animă.

Pentru noi, orice român, câștigat sau recâștigat, întrucât este o celulă vie, animatoare, este o comoară care trebuie cultivată, purificată și pusă în valoare în complexul vieții naționale, căci în ultima analiză, în înmulțirea și în existența vie a indivizilor stă adevărata putere și bogăție a țării. Noi nu înțelegem să dăm foc casei ca să moară șoarecii, a căuta, în trecutul și prezentul indivizilor, slăbiciunile eventuale, pentru a le torpila existența. […].

Iubire și entuziasm, curățenie de suflet, solidaritate și sinceritate, voința de a face binele, elan irezistibil de înfăptuire, spiritul de sacrificiu și dispariția în opera înfăptuită, iată în rezumat armele cu care trebuie să pornim, fiecare la locul nostru, oricât de umil, la marea luptă de regenerare. („România eroică”, Cluj, I, 1, 1937, 1-3)

(20)

O temă pentru campaniile electorale prezente și viitoare

Lipsa clasei de mijloc românești este un adevărat dezastru!

„Țara e a aceluia care posedă pământul și bogățiile ei. Ne lipsește spiritul creator, izvorul tuturor bogățiilor, secătuit și îngropat în adâncuri de pleava care se agită la suprafață. Grație ignoranței și totalei lipse de conștiință națională, am ajuns în situațiunea de națiune robită economicește în propria sa țară.

Problema clasei de mijloc românești e ceva despre care nu s-a vorbit, nu s-a scris și nu s-a discutat în public. Trăim într-o narcoză perpetuă, avem un fel de orbul găinilor de nu simțim și nu vedem marele pericol ce pândește din umbră edificiul nostru social la cea mai mică zguduire. În timp ce toate ziarele noastre, chiar și cele cu pronunțată direcție naționalistă, sunt pline de reportaje, știri sportive, politice, culturale, uneori semnalări de abuzuri și împilări ale elementului românesc, nu se vede din partea guvernului sau a presei o unitate de acțiune, o îndrumare serioasă, metodic lucrată și stăruitor susținută, în interesul clasei de mijloc românești. Ne lipsește spiritul creator, izvorul tuturor bogățiilor, secătuit și îngropat în adâncuri de pleava care se agită la suprafață. Despre clasa de mijloc – de limba și legea românească – se vorbește și se scrie foarte puțin sau chiar deloc.

Grație ignoranței și totalei lipse de conștiință națională, am ajuns în situațiunea de națiune robită economicește în propria sa țară! Ce altceva decât robie economică însemnează a fi deținute până la 95 la sută de către străini industria, comerțul, meseriile și munca? Se poate numi a românilor țara noastră dacă 95 la sută din bogățiile ei sunt deținute, chivernisite sau puse în circulație de către străini? Care poate fi situația țării noastre într-un eventual război, când deținătorii industriei, ai comerțului, ai finanțelor și ai muncii își vor vinde serviciile inamicului?

Pentru ce nu își pun aceste ipoteze bărbații noștri de stat? Le este teamă că își pierd tantiemele [comisioanele] cu care s-au îngrijit să-i lege la ochi străinii atotputernici! Chiar dacă ar pierde aceste tantieme, bunii români trebuie să-și dea seama de crudul adevăr: că lipsa clasei de mijloc românești este pentru țară un adevărat dezastru. Țara, care s-a făurit cu seria nesfârșitelor suferințe ale românilor, nu este numai a noastră, a beneficiarilor de azi. Țara este a generațiilor viitoare, iar noi, stăpânitorii vremelnici, avem imperioasa datorie s-o întărim și s-o consolidăm nu numai politicește, culturalicește și militaricește, ci și economicește! Trebuie să consolidăm și să sporim clasa de mijloc – de limba și glia românească – până când va reprezenta cel puțin 80 la sută din totalul breslașilor din țară. Iar problema clasei de mijloc românești trebuie îmbrățișată, cultivată și susținută de fiecare român cu aceeași căldură ca și problema apărării naționale, a culturii naționale sau a sănătății publice. Să nu se uite adevărul. Dacă armata ne garantează echilibrul politic, clasa de mijloc – de limba și legea românească – ne garantează echilibrul economic. (Ștefan Peneș, în „România eroică”, Cluj-Napoca, I, 3, august 1937, p. 51-52)

(21)

România, sub blestemul exodului tinerilor

Copiii Neamului

„Adevărata avuție a unui neam, a noastră, a tuturor, sunt copiii.
În puterea, în destoinicia lor ne stă viitorul.
Poporul care nu-și cultivă progeniturile este menit pieirii.
Cât timp vom avea o puternică natalitate, viitorul neamului va fi asigurat,
oricât de grele ar fi încercările la care ar fi supus.”

S-a produs, la Sibiu, un eveniment menit să aibă, dacă va găsi imitatori, mari repercusiuni asupra dezvoltării viitoare a neamului. Se dovedește încă o dată că leagănul nostru fizic și spiritual e Transilvania. De aici ne-a venit, în trecut, marea reînviere a acestei provincii de baștină a românismului, ei îi aparțin azi marile inițiative. „Telegraful român”, nr. 33 din 22 august 1942, ne aduce vestea înființării, în jud. Sibiu, a Cooperativei „Sănătatea neamului”. Inspirația a venit de la Î.P.S. Nicolae, arhiepiscop și mitropolit al Ardealului, iar inițiativa a aparținut dlor dr. Dumitru Stăniloaie, rectorul Academiei Teologice Andreiene, dr. Ion N. Ciolan, inspector general sanitar, și P. Apolzan, inspector general al învățământului primar. Î.P.S. Nicolae, în cuvântarea ce a ținut la adunarea de constituire,  a pus în evidență problema capitală ce se pune acestei noi cooperative: înfrățirea oamenilor mai înstăriți cu cei lipsiți, în spiritul Sf. Evanghelii, o grijă deosebită și o atenție mai mare ocrotirii mamelor și copiilor. Și ne spune textual: „Înlăturarea cauzelor care produc bolile și moartea copiilor mici trebuie să fie scopul de căpetenie al cooperativei noastre”. Iată, aici e marea problemă la ordinea zilei: copiii neamului.

Adevărata avuție a unui neam, a noastră, a tuturor, sunt copiii. În puterea, în destoinicia lor ne stă viitorul. Fiecare generație nu e decât un inel, care leagă trecutul cu viitorul. Valoarea fiecăreia stă în facultatea de a transmite generației care o urmează patrimoniul pe care ea însăși l-a moștenit de la generațiile scurse, cu menirea de a-l cultiva, mări și perpetua. Poporul care nu-și cultivă progeniturile este menit pieirii, la fel ca indivizii de ambele sexe care se lasă pradă plăcerilor trecătoare și trec prin viață fără a și-o transmite urmașilor, fără spirit de sacrificiu, pe altarul binelui comun, fără fapte eroice.

Î.P.S. Nicolae dă pildă vie de ceea ce poate realiza omul care e pus la locul ce i se potrivește. Marii animatori produc bogății neprețuite prin însăși prezența lor la locul pentru care au fost pregătiți. Animatorul este totul în viața popoarelor, ca și a instituțiilor. Î.P.S. Nicolae calcă solid pe urmele celor mai mari ierarhi pe care i-au avut vreodată românii. Remarcabilul său dinamism i-a asigurat selecțiunea unei echipe de energii creatoare, atât în sânul clerului pe care-l diriguiește, cât și în lumea laică, în care personalitatea sa i-a asigurat un rol determinant. Grație acestei spiritualități animatoare, la Sibiu s-a înfiripat cel mai puternic centru al noii concepții de viață, care va trebui să pună stăpânire, mâine, pe întregul popor român: să-ți stabilești centrul de greutate al vieții în sânul comunității din care faci parte, să trăiești și să mori după principiile eterne ale Evangheliei, să te naști a doua oară pentru Patria și Neamul tău.

Din această spiritualitate s-a născut cooperativa „Sănătatea neamului”. Problema sănătății fizice și morale a țăranului va trebuie să devină problema de căpetenie pentru întreaga țară. Și problema nașterilor și a salvării vieții noilor-născuți va trebui să primeze orice altă preocupare. Problema e prea gravă pentru a fi lăsată pe mâna guvernelor întâmplătoare. Această problemă trebuie să fie înfiptă în adâncuri, trebuie să intre în moravuri, în orice familie, în toate straturile societății, la sate și la orașe, pretutindeni. Cât timp vom avea o puternică natalitate, viitorul neamului va fi asigurat, oricât de grele ar fi încercările la care ar fi supus. Dar această natalitate nu poate fi lăsată la voia întâmplării, nu poate fi considerată ca o simplă funcție fiziologică.

Grija mamei și a copilului trebuie să intre în preocupările noastre de fiecare moment. O puternică legislație trebuie pregătită în acest scop. Actul creațiunii omului de mâine este cel mai mare din viața noastră. Curățenia trupească și sufletească a mamei, păstrarea și cultivarea operei ei creatoare va trebui să ne intre în sânge și să facă obiectul preocupărilor permanente ale tuturor organelor de conducere și răspundere. Nicio femeie să nu treacă prin viață fără a-și îndeplini rolul integral de mamă, și nici un nou-născut să nu fie lipsit de protecția caldă și salvatoare a comunității, a neamului întreg. Femeia care se risipește comite o crimă față de neamul său. Bărbatul care uită că nu trăiește pentru el, ci pentru urmașii săi, pentru neamul din care face parte, alunecă pe aceeași pantă. Generațiile care vin de dincolo de existență și bat puternic prin noi la porțile vieții trebuie să le găsească larg deschise. De înălțimea morală la care ne găsim depinde buna lor primire. Evanghelia lui Christos, spiritul eroic, devotamentul neprecupețit față de aproapele, iubirea adâncă de Neam și Patrie sunt puterile nemuritoare care trebuie să prezideze la apariția lor pe pământ. […].

Geniul patriei de baștină a românilor, Ardealul, are din nou cuvântul. Noua renaștere pornește tot de pe plaiurile însorite din care au ieșit, în trecut, purtătorii de cuvânt ai redeșteptării noastre naționale de altădată. EVANGHELIA, CRUCEA, PATRIA, NEAMUL, MAMA, COPILUL: iată puterile dătătoare de viață care apar la orizont. […] Ardealul a ridicat un nou stindard. Să ne înșiruim cu toții cu entuziasm sub faldurile lui. („România eroică”, Cluj, VII, 5, septembrie 1943, p. 137-140)

(22)

Temă de dezbatere electorală
Sentimentul patriotic și naţional (1)

„Limba, legea şi ţara noastră sunt moaşte sfinte, încredinţate nouă sub jurământ de a le păzi cu preţul sângelui nostru. Această datorie mare cade în mare parte în sarcina şcolilor.”

Nu avem intenţii ca în acest articol să ne ameţim de fraze bombastice şi să delirăm în căldura entuziasmului, cum ar face unii, nici să ne văităm că inimile noastre nu mai sunt în stare să tresalte nici măcar la zile mari ale neamului nostru, cum ar zice alţii. Voim să spunem câteva cuvinte asupra modului cum se face şi cum ar trebui să se facă educaţia sentimentului patriotic şi naţional la sate. Fiecare popor are în viaţa lui momente înălţătoare, care hotărăsc de soarta lui. Fiecare neam are oamenii lui însemnaţi, ce i-a adus servicii mari şi l-au înălţat în faţa lumii. Aceste fapte, aceşti oameni străbat prin negura veacurilor, constituind piedestalul, pe care se ridică demnitatea şi gloria unei naţiuni.

Noi, românii, suntem mândri că strămoşii noştri, romanii, erau stăpânitorii lumii; că poporul dac, pe al cărui trunchi viguros s-a altoit caracterul şi cultura romană, a fost pildă de vitejie şi dragoste de patrie. Suntem mândri că Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul şi-au înscris prin războinica lor spadă o pagină glorioasă în istoria lumii, tresărim de bucurie când vedem isprăvile măreţe ce au încununat luptele eroice ale neadormiţilor luptători din ʼ48, ʼ59 ori din timpul Războiului pentru Independenţă. În sfârşit, tresărim de bucurie că ne-am realizat visul nostru de secole întregi, prin unirea tuturor românilor într-un singur trup, formând România Mare şi puternică. Amorul nostru naţional se simte măgulit de demnitatea noastră de popor mărit. Şi nu e numai o mândrie pentru noi că suntem urmaşii atâtor eroi, atâtor martiri, dar simţim şi datoria, ce ne-au transmis-o strămoşii odată cu gloria lor: limba, legea şi ţara noastră sunt moaşte sfinte, încredinţate nouă sub jurământ de a le păzi şi noi cu preţul sângelui nostru.

Istoria cu paginile ei, aici înroşite în sânge, aici încununate de lauri, insuflă generaţiilor prezente conştiinţa naţională, le dezvoltă iubirea patriei şi-i pregăteşte pentru sacrificiile ce i s-ar cere mâine. E importantul factor care, dezvoltând sentimentul naţional şi patriotic, întăreşte puterea de rezistenţă a unei naţiuni, asigurându-i un loc trainic în dezvoltarea popoarelor. Şi dacă acesta este adevărul, cât de tristă este constatarea că nu avem o puternică educaţie naţională. Credem însă că a venit momentul să întărim şi mai mult sufletul poporului român în credinţa şi dragostea pentru ţara lui, sădindu-i în inimă sentimentul sfânt naţional. Şi dacă ar fi greu să-i întoarcem la calea adevărată pe cei răi, să nu uităm însă generaţiile ce se ridică. Pe ele avem datoria şi în mare parte şi putinţa de a le educa, în acest sens, şi această datorie mare cade în mare parte în sarcina şcolilor. Cei ce au vizitat şcolile din Franţa după război ne istorisesc următorul dialog instructiv:

– Ce eşti tu, copilaşule?
– Sunt francez!
– Şi ce vrei să te faci tu?
– Vreau să mă fac soldat.
– Pentru ce ?
– Ca să pot mânca carne de prusac.

În timp ce alte popoare fac din copiii de şcoală patrioţi fanatici, la noi nu se vorbeşte nici măcar de însemnătatea Revoluţiei din 1848. (Grigore Tomida, în „Revista Națională Română”, Piatra Neamț, III, 110, 1922, 3-5)

(23)

Temă de dezbatere electorală
Sentimentul patriotic și naţional (2)

„Școala, în prima linie, e chemată să educe sentimentul patriotic şi naţional. Istoria trebuie predată în aşa chip ca, din studiul ei, elevii să se aleagă cu o încălzire sufletească, cu o înălţare folositoare a spiritului. Pentru aceasta ne trebuie numai bunăvoinţă şi stăruinţă, ordonate nu de şefi şi ministere, ci de patriotismul nostru însuşi.”

În timp ce în alte state fiecare localitate îşi serbează nu numai zilele mari naţionale, dar şi evenimentele cu oamenii ce aparţin acelei localităţi, la noi, la ţară mai ales, nu se serbează nici Unirea Principatelor. La sate, afară de învăţător şi de preot, ce îndeobşte sunt singurii care înţeleg rostul educaţiei naţionale, niciun alt factor nu se gândeşte să se mişte cu ocazia unui serbări naţionale decât în puterea unui ordin. Din aceste fapte mici reiese o învăţătură mare, şi anume că în satele noastre nu există manifestaţii patriotice şi naţionale, nici măcar în cele mai mari şi mai sfinte zile ale neamului nostru decât în puterea unui ordin venit de sus. Această lâncezeală, această dormitare a sentimentului patriotic şi naţional în păturile adânci ale poporului românesc trebuie să pună pe gânduri pe orice român luminat. Şi ne gândim, atunci, care ar fi mijloacele de îndreptare a acestei triste stări de lucruri? Ne permitem să le schiţăm aici, în marginile puterilor noastre şi a împrejurărilor în care ne găsim.

Ca în orişice parte, şcoala, în prima linie, e chemată ca, pe lângă instrucţie, să educe şi sentimentul patriotic şi naţional în şcoală, cât şi în afară. Istoria trebuie predată în aşa chip ca, din studiul ei, elevii să nu se aleagă cu o buchereală de nume şi ani, ci cu o încălzire sufletească, cu o înălţare folositoare a spiritului. Geografia poate dezvolta dragostea de pământul mănos şi bogat al patriei, căci ţara noastră e una din cele mai bogate şi mai frumoase din câte a semănat Domnul pe pământ. Religia e inspirată iarăşi de dragostea cea mai curată pentru neam, lege şi moşie. Limba e cea mai mlădioasă, mai armonioasă „şi pe buze aduce miere când o cuvântăm”. Dar şi în afară de şcoală elevul poate fi sub influenţa binefăcătoare a învăţătorului. Soseşte o zi naţională. A venit momentul ca şcoala, biserica şi administraţia să-şi de e mâna pentru reuşita morală a serbării. Administraţia să caute a strânge la Te Deum cât mai mulţi săteni, şi după serviciul devin, care va fi ajutat de corul şcolii, preotul va începe seria cuvântărilor, primarul o va continua, iar învăţătorul o va termina. Printre aceste cuvântări, entuziasmul s-ar putea mări prin recitări de poezii patriotice, spuse de elevii şcolii. Şi aceste serbări trebuiesc organizate la orişice ocazie, neuitându-se oamenii ridicaţi din acea localitate şi care s-au distins într-o direcţiune sau în alta. Aşa, Humuleştii ar trebui să-şi serbeze pe Ioan Creangă, Bolintinul pe Bolintineanu, Rusavăţul [Buzău] pe Iorgu Cozma etc.

Tinerele generaţii, crescute în cunoaşterea şi slăvirea trecutului, în respectul şi dragostea celor ce şi-au închinat munca şi viaţa pentru apărarea şi înălţarea patriei şi neamului, ne-ar da cetăţeni înţelepţi, integri, pentru care respectul n-ar fi un moft, patria o vorbă şi religia strămoşească o poveste răsuflată. Pentru aceasta ne trebuie numai bunăvoinţă şi stăruinţă, ordonate nu de şefi şi ministere, ci de patriotismul nostru însuşi. Toţi bunii români, conştienţi de mândria şi demnitatea lor naţională, să-şi facă datoria. (Grigore Tomida, în „Revista Națională Română”, Piatra Neamț, III, 110, 1922, 3-5)

(24)
Strigare!

„Neîncredere, hoție peste tot.
Jos, sărăcie și deznădejde; sus, la cei bogați, desfrâu și risipă.
Jaf și-n visteria țării sub toate guvernele partidelor politice.
Stricăciunea și hoția au venit mereu de sus, de la conducătorii politici ai țării.
Străinii, ca niște corbi, au ciupit și ciupesc mereu din trupul bogat și răbdător al țării noastre.
«Țara boului»! Până când această poreclă de rușine?
Îți strigăm ție, popor slăbănog: «Scoală-te și umblă! Mergi pe picioarele tale!»”

Peste tot, sărăcia obștească a norodului, mai ale țărănesc. Oasele țăranului, oase trudite și fără folos. Neîncredere, hoție peste tot. Jos, sărăcie și deznădejde; sus, la cei bogați, desfrâu și risipă; jaf și-n visteria țării sub toate guvernele partidelor politice. Se zice că guvernul de azi, dacă n-a putut face altceva, cel puțin s-a muncit și se muncește ca să stingă risipa și hoția în visteria țării. Ispitind poporul ce mare, afli din oftatul lui că „hoția vine de sus”. Stricăciunea și hoția au venit mereu de sus, de la conducătorii politici ai țării. Iar dacă observi mai bine, vezi la spatele lor aurul și argintul străinilor, care nu ne-au iubit țara din inimă, ci numai pentru a o mulge. Ei au jumătate din bani în țară și jumătate în alte țări. Ei stau cu un picior în țară și cu altul în străinătate. Străinismul este buba cea mare a țării. Ei ne-au furat țara, ei ne-au batjocorit țara. Străinii, ca niște corbi, au ciupit și ciupesc mereu din trupul bogat și răbdător al țării noastre. „Țara boului”! Până când această poreclă de rușine? Și boul a dejugat!

Partidele politice de până azi, s-o știți bine voi, frați români și creștini, sunt în slujba intereselor corbilor, în lanțurile robiei aurului drăcesc care ne-a sărăcit țara, îmbogățindu-se numai pe ei, cei puțini, și care ne-au stricat și sufletul și bunele moravuri ale poporului. Până când? Dar până când mai putem răbda această stare de jale ce ne urmărește și ne îndobitocește? Frați români și creștini! Liga Apărării Naționale Creștine vă strigă prin noi un glas de strigare înaltă. Ca și când apostolii lui Christos care, văzând un slăbănog la ușa bisericii, i-au zis: „Aur și argint n-avem, dar în numele lui Iisus Christos, zic ție: „Scoală-te și umblă!”, și s-a sculat îndată slăbănogul. Și noi îți strigăm ție, popor slăbănog: „Scoală-te și umblă! Mergi pe picioarele tale!”

De unde îndrăzneala aceasta la noi? Din credință și din duh. Și din acestea a venit, în toate vremurile, orice izbăvire. E un duh de izbăvire ce trăiește în noi. E un duh care vine de sus, de la Christos, prin credință, și ne unește pe pământ cu duhul părinților noștri, cu duhul lui Mihai, al lui Ștefan de la Putna, al lui Mihai Vodă de la Ruginoasa, al lui Tudor de pe Jiu, al lui Avram Iancu de la Țebea. E duh de izbăvire. Nu vă chemăm, ci vă strigăm, cu buciumul arcașilor lui Ștefan, din vârf de munte, muntele credinței și nădejdii noastre: iubiți-vă, români! înfrățiți-vă! deșteptați-vă din somnul cel de moarte! Nisipuri rătăcitoare ale neamului românesc, lipiți-vă unul de altul și întăriți blocul de granit în care în zadar să izbească vrăjmașii noștri văzuți și nevăzuți.

Prin Christos și pentru Christos! Prin Patrie și pentru Patrie. Prin rege și pentru rege! (preot Ioachim C. Stănescu, Găvănești-Buzău, în „Înfrățirea românească”, Cluj, VIII, 1, 1 noiembrie 1931, p. 11)

(25)
Pericolul roșu (1)

„Conducătorii muncitorimii marxiste, exploatând cu multă dibăcie ideile marxiste, care promit muncitorimii o viață și un viitor mai bun, au câștigat averi colosale pe spinarea muncitorimii. Conducătorii marxiști niciodată n-au fost mai îndepărtați de socialism decât astăzi. Sub diferite denumiri, ei comit cele mai mari escrocherii cu ideile marxiste. Scopul este cucerirea puterii în Stat și prădarea tuturor cetățenilor pentru îmbogățirea proprie.”

După ororile războiului mondial, popoarele Europei, epuizate în cele morale și materiale, au început să curețe ruinele războiului și au șters lacrămile pricinuite de pierderile suferite, și cu credința nestrămutată în viitor au început clădirea unei lumi noi și mai fericite. Dar puteri ascunse și-au ridicat capul, pentru ca să distrugă tot ce marele război a mai cruțat. Marxismul, ca un monstru cu o sută de capete, gata de asalt, ca să instaureze stăpânirea sângeroasă, cum nu s-a mai pomenit în istoria omenirii.

Karl Marx a fost un învățat idealist, de cameră, al cărui scop era emanciparea muncitorimii de sub stăpânirea economică a capitaliștilor. Ca cei mai mulți idealiști, n-a cunoscut îndeajuns considerațiunile practice, fără de care reforme de o astfel de importanță nu pot fi realizate, cel puțin nu pot fi realizate în măsura dorită de fericirea omenirii. […] Acum 60 de ani și-a scris cartea, în care a cerut ca și muncitorii să participe la beneficiile patronilor. Social-democrații au adoptat teoria aceasta și au întrebuințat-o ca un mijloc eficace de propagandă. Conducătorii muncitorimii marxiste, în ultimii zece ani, exploatând cu multă dibăcie ideile marxiste, care promit muncitorimii o viață și un viitor mai bun, au câștigat averi colosale pe spinarea muncitorimii. Conducătorii marxiști niciodată n-au fost mai îndepărtați de socialism decât astăzi. Sub diferite denumiri, ei comit cele mai mari escrocherii, cunoscute de istoria universală, cu ideile marxiste. Comunism, bolșevism, spartachism etc. au același înțeles și scop.

Scopul este cucerirea puterii în Stat și prădarea tuturor cetățenilor pentru îmbogățirea proprie. Niciun mijloc nu este atât de josnic, încât să nu fie întrebuințat pentru satisfacerea nesațului lor. Pentru ca să-și atingă scopul, nu se sfiesc ca să calce peste cadavrele mulțimii chiar. Aceasta este marxismul astăzi: jaf și omor. Cuibul marxiștilor a fost la Moscova. De aici au vrut să prepare muncitorimea pentru revoluția mondială. Statele balcanice, Austria, Ungaria și China au fost acelea în care au aruncat sămânța revoluției. În Ungaria și München au organizat o baie de sânge, iar în bazinul Ruhr au pus la cale manifestațiuni sângeroase. În Senatul din București au atentat cu bombe, în Sofia au aruncat în aer o catedrală și în China au provocat războiul civil.

În 1919 au reușit să proclame în Ungaria republica sovietică. Prin aceasta, au înființat și în Europa primul stat marxist, și planul lor a făcut un pas înainte spre realizarea scopului urmărit. Dar după o teroare de 137 de  zile, intervenția promptă și energică a armatei române a curmat cruzimile bandelor roșii și a respins de la porțile Europei, înapoi în leagănul său, în Rusia, primejdia bolșevică. Prin aceasta, România și-a câștigat merite nepieritoare față de Europa și față de civilizație. Generalii Mărdărescu, Moșoiu, Holban etc. n-au binemeritat numai recunoștința Patriei lor, ci sunt vrednici ca numele lor să fie trecute în rândul marilor bărbați ai omenirii și ai civilizației. Fiindcă ar fi putut avea consecințe neprevăzute dacă și Ungaria ar fi ajuns soarta Rusiei.

Cât a fost vrednică de recunoștință atitudinea României față de Republica Sovietică Ungară, atât de condamnabilă a fost ținuta Austriei. Nu numai că a permis intrarea conducătorilor bolșevismului din Ungaria pe teritoriul ei, ci le-a asigurat și dreptul de ospitalitate, înlesnind prin aceasta ca, în loc de Moscova, Viena să devină centrul mișcării comuniste din Europa. („Ordinea”, București, III, 1 mai 1929, 1-3)

(26)
Pericolul roșu (2)

„Activitatea agitatorilor comuniști se extinde în toate direcțiunile, în proporție crescândă, ca și valurile provocate de o pietricică aruncată într-un lac liniștit. Datoria noastră, a tuturora, este ca să facem tot ce este potrivit pentru asigurarea ordinii sociale în Stat. Guvernului îi cerem ca să se îngrijească ca tineretul să fie crescut și pregătit, pentru ca să poată forma o societate care să poată întâmpina cu succes primejdia bolșevică. Școlile să crească caractere cinstite, drepte, spiritul patriotic să fie îndreptat în direcție sănătoasă și să deștepte interesul pentru studiile sociale, fiindcă viitorul depinde de un prezent sănătos.”

Tactica bolșevicilor este ca, prin mișcări muncitorești și ciocniri, să provoace neliniște și să creeze, cu încetul, situații turburi și haotice. Așa au procedat în Steyer și Viena, în speranța că, prin mișcări continue, vor putea intimida populațiunea și să provoace revoluții, în același timp bolșevizând armata, pentru că numai așa pot spera realizarea scopului final: cu ajutorul armatei bolșevizate, cucerirea țării revoluționate, răsturnarea guvernului, schimbarea regimului de guvernământ și asigurarea stăpânirii bolșevice.

Din acest punct de vedere trebuie privit orice eveniment provocat de comuniști, fie el cât de neînsemnat. Totul, absolut totul este numai o verigă în lanțul nesfârșit al uneltirilor lor. Activitatea agitatorilor comuniști se extinde în toate direcțiunile, în proporție crescândă, ca și valurile provocate de o pietricică aruncată într-un lac liniștit. Extinderea valurilor și răspândirea ideilor este înlesnită de situația economică precară, de luptele dintre partide, care paralizează energiile vitale, de complicarea și degenerarea în multe privințe a vieții sociale de după război.

Și incidentul petrecut la Timișoara este o astfel de verigă, o pietricică aruncată în lac. Nu se poate trece la ordinea de zi asupra seriozității lui. Cine-și iubește familia, copiii, religia, ordinea economică și socială, fără considerare la situația socială, confesiune, principii politice, să privească cu seriozitate situația și să înțeleagă că datoria noastră, a tuturora, este ca să facem tot ce este potrivit pentru asigurarea ordinii sociale în Stat.

În Viena, acum câteva luni, comuniștii au pus copiii de 6-12 ani să demonstreze și să ceară scoaterea religiei din școli. La Timișoara, comuniștii, ascunși după paravanul compus din femei și copii, au tras asupra poliției și armatei, care-și făcea datoria. În Valea Jiului, un copil de 14 ani a cutreierat satele, făcând propagandă comunistă. Iar societatea burgheză se poartă foarte indiferent față de toate acestea. Cu toate că fiecare ar avea de făcut câte ceva pentru apărarea societății. Preotul, învățătorul, comandantul, patronul, funcționarul, studentul, părinții etc., cu toții au ocaziunea, în timpul împlinirii îndeletnicirii lor zilnice, ca să depună o cărămidă pentru zidirea redutei, care să apere familia, morala și ordinea.

Iar guvernului îi cerem ca să se îngrijească ca tineretul să fie crescut și pregătit, pentru ca să poată forma o societate care să poată întâmpina cu succes primejdia bolșevică, ca acum 10 ani armata română. Să se intensifice propunerea religiei în școli față de ideile ateiste ale comuniștilor, școlile să crească caractere cinstite, drepte, spiritul patriotic să fie îndreptat în direcție sănătoasă și să deștepte interesul pentru studiile sociale, fiindcă viitorul depinde de un prezent sănătos.

Convingerea religioasă, credința în Dumnezeu și viața de apoi a maselor este stânca de care, izbindu-se, monstrul bolșevic se nimicește. Conștiința muncitorilor protestează cu indignare în contra ordinelor infame ale conducătorilor comuniști. Un om evlavios nu fură și nu ucide. De aceea au declarat bolșevicii război religiei, de aceea au început revoluționizarea sufletelor. Distrugerea bisericilor în Rusia, asasinarea preoților în timpul comunismului în Ungaria, expansiunea liberilor cugetători serveau un singur scop: degenerarea morală a maselor, nimicirea sufletelor cu otrava ateismului. Într-o țară atee numai ateii sunt primiți în servicii. Ei sunt apărătorii revoluției și execută toate poruncile infame ale comandanților lor. („Ordinea”, București, III, 1 mai 1929)

(27)
„Golanii” și trandafirul

Într-o democrație, oricum am cârmi, e bine să fie cineva care te contrazice, adică o opoziție. Comunismul a dus la mutilarea individului și a societății. Fără credință și echilibru, viitorul e mort.

Opțiunea politică azi, aici și acum, ține nu numai de bunul-simț sau de comoditatea tradițională, ci de credința oamenilor într-un viitor. Democrația, prin natura ei intimă, cere și nu cerșește existența unei opoziții. Democrația este „dictatorială” în felul ei – are nevoie de libertate de opțiune. Și libertatea nu înseamnă să faci ceea ce ți se năzare, ci un lucru mult mai important: să construiești în realitatea curentă. Nu să dai cu mistria. Poți da și cu vorba, dar tot mai bine e să dai cu mintea. Deci, într-o democrație, oricum am cârmi, e bine să fie cineva care te contrazice, adică o opoziție. Nu spun că e bine să ții seama de ea, dar, oricum, acest lucru e fundamental.

Sâmbătă, la ora 14, atunci când domnul Iliescu ieșea din Universitate, un grup de tineri au scandat lozinci anti-Front, anti-Iliescu, anticomunism, dar mai ales pro-Timișoara. Mai târziu, la mitingul electoral ținut la Sala Sporturilor, grupul opozant era prezent, dar dincolo de apa Someșului. Poate e un simbol, dar pe acești oameni nu-i despărțea o gârlă. Îi separa o lume. Un trecut, poate un viitor. După miting, opozanții s-au deplasat spre Piața Libertății, apoi spre CPUN. Domnul Iliescu plecase, dar numărul tinerilor ce manifestau crescuse de dimineață, ajungând la aproape 1.000. Printre opozanți erau nu numai studenți, semnul era însă vârsta. Mai apoi, în zilele următoare, „comandamentul general” al opozanților s-a mutat în Piața Libertății, începând de duminică s-au ținut numeroase mitinguri. Se pare că tinerii apără, de fapt, un principiu moral. Mutilarea individului și a societății ține de verticalitatea umană, și nu de politică. Și comunismul, pe care ei îl suprapun acum FSN-ului, a dus în mod efectiv la acest act barbar.

În ziua de 2 mai, la mitingul din Piață, a vorbit și doamna Doina Cornea, simbol al dizidenței. Golanii, cum le-a spus domnul Iliescu, dăruindu-le o emblemă și un simbol, au aclamat-o. La Timișoara, București și alte orașe, manifestații anticomuniste au avut loc încă înainte de declanșarea evenimentelor din Cluj. E bine de știut că toți acești manifestanți, indiferent de oraș, au cerut respectarea aliniatului 8 din Proclamația de la Timișoara, deci debarcarea persoanelor cuprinse în vechea nomenclatură comunistă. Și apoi, după formarea unei alianțe puternice a opoziției anticomuniste, tot la Timișoara, și continuarea manifestațiilor de la București, constituirea unui grup de dialog, format din intelectuali dizidenți. La București, situația electorală devine gravă. Adică nu ne mai putem fandosi, pe ici, pe acolo. Trebuie să știm ce facem. Dar asta, cu adevărat, fără tras și împins, dacă vrem să construim o nouă civilizație și mai ales… fără violență. Vă amintiți că acestea au fost cuvintele revoluționarilor din 22 Decembrie? Ei au murit, noi am rămas. Ei au crezut, noi trebuie să credem. Fără credință și echilibru, viitorul e mort. (Dorin Serghie, în „Adevărul în libertate”, Cluj-Napoca, II, 108, 1990, 1)

(28)
Pericolul roșu (3)

„Socialismul este negarea lui Dumnezeu.” „Omul nu este altceva decât un animal foarte dezvoltat.” „Nu ne trebuie Cerul, ne pare bine dacă vom vedea chinurile de moarte ale preoților.” „Deviza noastră este negarea lui Dumnezeu, vrem desființarea religiei.”

În Ungaria a fost conducătorul ateilor un anume Faber Oszkar, preot caterisit. Din ordinul lui, preoții au fost prinși pe stradă ca câinii și bătuți până la sânge. A arestat 11 preoți romano-catolici, i-a pus la zid și a tras asupra lor ca ținte vii, murind cu toții ciuruiți de gloanțe.

Pe doi preoți i-a legat și, condamnându-i la moarte, i-a închis într-o pivniță. În fața mânăstirii „Surorile engleze” din Budapesta, s-a întâmplat că femei, muncitoare, vânzătoare de piață și zilieri, primejduindu-și viața, au baricadat pătrunderea în mânăstire a soldaților comuniști.

O muncitoare și-a luat în brațe copilul de 7 ani și s-a aruncat în fața soldaților, țipând: „Iată, ucideți-l, apoi pe mine și numai după aceea pe călugărițe, fiindcă de ani de zile ele ne dau mâncare și ne îmbracă”. Cu această ocazie, a spus următoarele în fața mulțimii: „Douăzeci de ani am așteptat pentru ca să-mi realizez planurile. Acum, blestemarea lui Dumnezeu și ura lui Hristos sunt libere”.

50 de comuniști au atacat odată o procesiune religioasă, au maltratat preoții și au trântit la pământ sfintele daruri. Sub pretextul menținerii ordinii, a intervenit Armata Roșie, a tras asupra mulțimii și a ucis trei fete. Adoptarea unei atitudini hotărâte a muncitorimii cu bun-simț a pus capăt măcelului. Sunt evenimente de acum 10 ani, care s-au petrecut în imediata noastră apropiere, nu pot fi contestate.

Dar să aruncăm o privire mai departe. În 1881, Bebel a declarat fățiș în Reichsrat: „Socialismul este negarea lui Dumnezeu. Omul nu este altceva decât un animal foarte dezvoltat”. La Congresul Internațional din 1877 din Geneva, un orator a declarat: „Nu ne trebuie Cerul, ne pare bine dacă vom vedea chinurile de moarte ale preoților”.

La Congresul din Halle, Liebknecht a spus: „Partidul nostru neagă atât autoritatea cerească, cât și pe cea pământească”. Bakunin, protagonistul sovietelor ruse, a declarat: „Deviza noastră este negarea lui Dumnezeu, vrem desființarea religiei”. După acestea, să nu ne mire că, la Timișoara, agenții Moscovei au întrebuințat un cadavru, femei și copii pentru demonstrații anarhice.

Criza economică de după război, mizeria, șomajul, complicarea vieții sociale și degenerarea ei în multe privințe au provocat în sufletul omenesc o stare bolnăvicioasă, care îl face foarte accesibil pentru orice idei subversive și îl face capabil ca să atace, din cadrul nemulțumirilor, ordinea socială și economică existentă, chiar și în cazul în care acțiunea începută nu-i garantează ameliorarea situației sale. Prin aceasta se explică că comuniștii au reușit să pună în prima linie de bătaie a propagandei femei și copii.

(29)
Bălăceala partidelor

„Această «bleagă țară» de cațavenci luați din drum pentru a fi puși unde nu trebuie.”
„Partidele, clocitoarele tuturor mârșăviilor, hoțiilor și matrapazlâcurilor de Stat”

Partidele politice sunt în agonie. În speranța de a se salva, se atârnă ca înecatul de bietul pai plutitor! Toate, dar absolut toate, se zbat, se bălăcesc. Băltoaca politică, murdară la fund, a început de mult să se tulbure.

Matadorii cluburilor, așa-zișii ași și corifei ai minciunii electorale, au dat faliment, însă nu cu șanse de reabilitare, căci masca diferitelor nume ce și-au împrumutat a fost dată jos. Destrăbălarea politică mascată nu mai are mască, și urâțenia, goliciunea, imoralitatea practicată la adăpostul unor firme aurite, precum și nepermisele mijloace ce le poate întrebuința cineva pentru atingerea scopului au fost descoperite; precum și însuși scopul: căpătuirea.

În fața acestei situații, partidele au început a da din mâini, dar totul e zadarnic!

Băltoaca e prea murdară ca să se mai poată pescui și în apă tulbure! Peștele vizat se ferește de undița partidelor. Venirea Majestății Sale Regelui e punct pus imoralității și neorânduielii demagogice practicate în această „bleagă țară” de cațavenci luați din drum pentru a fi puși unde nu trebuie.

Organizațiile politice de ieri – partidele –, clocitoarele tuturor mârșăviilor, hoțiilor și matrapazlâcurilor de Stat, azi sunt în agonie. (A. S. Angelescu, în „Înfrățirea românească”, Cluj, VII, 22, 1931, 212)

(30)
Guvernați, domnilor!

„Guvernul să stea la locu-i de conducere și răspundere până ce, prin felul cum ne cârmuiește, își va fi consumat toată drojdia popularității. Pentru ca nepricepuți, lipsiți de simț românesc, dar căptușiți de ipocrizie, răsturnați înainte de a-și fi măcinat popularitatea, să nu se poată plânge că nu au fost lăsați să lucreze. Se va vedea dacă nația, care a făcut experiența cu toate partidele de guvernământ, își va îndrepta din nou gândul și încrederea către vreunul din vechile partide, care au amăgit-o cu minciuni, îngreunându-i tot mai mult traiul, pentru a-și căpătui partizanii.”

O parte din lumea românească, prin presă și închegări de noi organizații, cere tot mai insistent guvern de concentrare sau dictatură. Deocamdată, spre a se desăvârși experiența încercată, nu ne trebuie nici guvern de concentrare, nici dictatură. Național-țărăniștii au venit la putere în virtutea unei popularități covârșitoare. Acesta e un fapt. Al doilea fapt: încrederea Înaltei Regențe în actualul guvern. Al treilea fapt: guvernul are sprijinul unei anumite prese, împănată cu evrei, care tot mai zăpăcesc grosul opiniei publice. Cum i-a obținut sprijinul, cu toții cunoaștem metoda: miluindu-i pe simbriașii condeiului cu mandate de deputați sau alte foloase.

Așadar, ministerul Maniu–Mihalache întrunește formal toate condițiile constituționale de a guverna: are de partea sa masele populare, reprezentate în Parlament, are încrederea Înaltei Regențe, are încă, în largă măsură, și opinia publică. Se mai poate lăuda că a ieșit din alegeri mai libere decât cele pătate de viciul inițial al furtului de urne ori al brutalității, cum au păcătuit liberalii și averescanii. Nu analizez aici activitatea legiuitoare, nici înrâurirea guvernării actuale asupra vieții economice. Cum au fost apreciate, se desprinde din scrisul gazetelor și atitudinea partidelor de opoziție.

O singură idee combat cu hotărâre: aceea ca guvernul Maniu–Mihalache să plece imediat, pe motivul că periclitează interesele superioare ale țării. Nu! Guvernul să stea la locu-i de conducere și răspundere până ce, prin felul cum ne cârmuiește, își va fi consumat toată drojdia popularității. Țara până atunci suferă. Este adevărat. Dar această suferință e un rău necesar. Numai prin suferință se va dezmetici nația și va înțelege greșeala de a se fi încrezut în partidul condus de Maniu–Mihalache. Guvernul acestor ambițioși, căptușiți cu ipocrizie, trebuie să rămână la putere până în ziua în care biata națiune, înșelată și disperată de mizerie, va cere tot așa de stăruitor și imperios izgonirea lui, cum cerea, în noiembrie 1928, fericirea prin el.

Deocamdată, nici guvern de concentrare, nici dictatură: pentru ca nepricepuți, lipsiți de simț românesc, dar căptușiți de ipocrizie, răsturnați înainte de a-și fi măcinat popularitatea, să nu se poată plânge că nu au fost lăsați să lucreze. Trebuie împiedicat ca asemenea minciună să mai poată prinde rădăcini, ca atunci când i-a dat afară din guvern, ca pe niște netrebnici, regele Ferdinand, la începutul anului 1920. Ar fi o greșeală a li se da prilejul să pozeze în victime. Guvernați, domnilor, până ce poporul, care v-a ales, se va dezmetici. Ce va fi atunci? Se va vedea dacă nația, care a făcut experiența cu toate partidele de guvernământ, își va îndrepta din nou gândul și încrederea către vreunul din vechile partide, care au amăgit-o cu minciuni, îngreunându-i tot mai mult traiul, pentru a-și căpătui partizanii. Sau dacă, luminată prin experiența suferinței, va impune soluții care vor însemna moartea partidelor. Până atunci, firma cu „roata” să-și continue gheșeftul. (I. C. Cătuneanu, în „Înfrățirea românească”, Cluj, V, 21, 1929, 243-244)

 

(31)
Alegerile prezidențiale și fericirea…

„Să o poftiți, vă rog frumos, la masa mea, să-mi toarne doar o picătură de nectar în cupa plină de amar…”

Alegerile prezidențiale bat la ușa românului, iar unii dintre destoinicii candidați, care luptă pentru propășirea nației, s-au gândit că n-ar fi rău să ofere cetățenilor, triști și obidiți, rătăciți în „meandrele concretului”, un fel de pilulă-minune, ceva imaterial, nepalpabil. Astfel, unul ce se dorește alesul neamului nu mai promite locuri de muncă, salarii și pensii mari, scutiri de taxe și impozite, ci, pur și simplu, un dram de fericire în casa fiecărui român, fără a fi însă limpede ce semnifică termenul: o stare sufletească euforică, de natură metafizică, sau o fericire trupească ce, în cazul electorului mioritic, trece cel mai adesea prin banalul stomac. Cu zeci de ani în urmă, Corina Chiriac, neprețuita interpretă, se întreba dilematic dacă va sosi, cândva, fericirea și în apartamentul său („Vine sau nu vine, dați-mi un răspuns,/ nu cred chiar de mine să se fi ascuns!”). Corina, în angoasa așteptării sale, s-ar fi mulțumit să știe doar că existența fericirii e certă („Unde umblă, unde este?/ De mi-ar da măcar o veste…/ Să știu că există.”). Cu o sfântă naivitate, artista îi ruga pe cei predestinați s-o întâlnească să-i amintească banala sa adresă, în speranța că va poposi cândva în „Casa cu plopi, str. Speranței, la parter”.

Nu știm dacă fericirea a bătut, în cele din urmă, la poarta Corinei Chiriac. Cert este că cel care a lansat oferta-minune s-a împotmolit în proza vieții, trezindu-se cu un dosar penal, scos de la naftalină, atunci când trebuia, în plină campanie electorală, de cei care au puterea de a-i șantaja pe politicienii ajunși într-o poziție prea înaltă și deveniți, din oculte motive, nefezabili. Până la sosirea fericirii, viața ne este umbrită de o biblică molimă, rezultat al îndoielnicei noastre credințe în cele sfinte: așa-numita „ciumă roșie”, sintagmă preluată de adepții ofertantului fericirii, inspirată din tenebrele istoriei – laboratoarele propagandistice naziste. Încurajați de vajnici teoreticieni (Mihai Șora – fost membru al Partidului Comunist Francez în junie, apoi colaborator în cabinetul ministerial al sinistrei Ana Pauker), sloganul a fost preluat de mase, transformat în simbol al „generoasei” aspirații promovate de noua avangardă revoluționară. Adevărul, relevat de istoria medicinei, ne învață însă că ciuma nu poate fi decât neagră (sau bubonică), cauzată de bacteria Yersinia pestis, sau galbenă (Yellow jack sau pesta americană), răspândită prin înțepătura unui țânțar din specia Aedes aegypti.

Și totuși, dornic de cât mai multă fericire, mă întreb și eu, aidoma Corinei Chiriac: „Vine sau nu vine?” (fericirea, nu ciuma), „Unde umblă/ Unde este?/ […] Să o poftiți, vă rog frumos, la masa mea/ […] Să-mi toarne doar o picătură de nectar/ În cupa plină de amar…” Iar dacă va veni, poate sta, așa cum spun stihurile cântului (zămislite de Corina Chiriac), o zi, până la răsărit de lună (să ne spună noapte bună), sau chiar o viață. În acest caz, fericirea fiind instaurată definitiv, alegerile ar fi superflue, iar tot românul ar pupa Piața Independenței și ar încinge o horă a prieteniei.

(32)
Imperative pentru cel ce va fi alesul neamului

– Să creeze solidaritatea națională, de sus până jos, prin toate mijloacele: politice, morale, sociale.

– Să știe că spațiul nostru vital se întinde până acolo unde se aude slovă românească și palpitări de inimi geto-daco-romane.

– Să știe că puterea și prestigiul unei țări și a unei națiuni nu constă numai în vitejia ostașului, ci într-o perfectă, integrală și strânsă concordanță sufletească.

– Să curețe grădina neamului de neghina elementelor inadaptabile la noua spiritualitate a eroismului creator de valori morale și spirituale.

– Să știe că dragostea pentru tineret trebuie manifestată și dovedită prin fapte de înțelegere și iubire reală, părintească, iar nu prin vorbe și subterfugii.

– Să încurajeze tinerii cu viziune ideală în sufletul lor și să-i determine să nu se situeze în opoziție cu cei în etate, încărunțiți în cinste și muncă. Să-i conștientizeze că meritele, caracterul și valoarea se verifică abia cu vârsta.

– Să fie alături de vârstnici, pilduitori în toate manifestările vieții lor.

– Să elimine din viața sa invidia, orgoliul și egoismul, cei mai răi călăuzitori în viață, care duc, de obicei, la prăbușire.

– Să-și consulte conștiința, în clipele de singurătate și reculegere, știind că ea este vocea sacră prin care ținem contactul cu Dumnezeu.

– Să se roage, în solitudine, pentru biruința ostașului nostru, pentru eroi și martiri și pentru toți cei aflați în suferință.

– Să combată cu tărie și în permanență puterile iadului, întruchipate în ateism și bolșevism.

– Să știe că, azi, lupta e pe viață și pe moarte între ateism și bolșevism, pe de o parte, și între Europa creștină și națională. („România eroică”, București, VII, 5, septembrie 1943, 141, text adaptat)

(33)
Manifest către români!

„România a dat îndărăt. Unitatea nației a dat naștere vrajbei. Partidele sunt un monstru, o asociație de exploatatori ai puterii, care trăiesc din încălcarea legilor, din abuzuri, din afaceri în paguba nației.”

De la Marele Război au trecut zece ani. În timpul acesta, toate țările care au luat parte la uriașa luptă – chiar și cele învinse, ca Bulgaria și Turcia – s-au refăcut. România, singură, nu numai că nu s-a putut reface, dar a dat îndărăt. La noi, tot avântul biruinței – bucuria nespusă a unirii tuturor românilor – s-a prefăcut în descurajare. Unitatea nației a dat naștere vrajbei. Ieri, frații noștri de sub stăpânirile străine, priveau cu speranță la românii din Regat, voind să fie români. Astăzi, sub stăpânirea românească, ne privesc cu decepție și ne zic, amărâți, regățenii, cerând să fie ardeleni sau basarabeni. E un dezastru unic în analele istoriei. E o pervertire monstruoasă a lucrurilor, care ne pune trei întrebări, cerând răspuns imediat de la noi: care este cauza acestei stări de suferință și de dezbinare a nației? cine are răspunderea ei? cum o vom înlătura?

Tradiția a fost ca țara să fie guvernată de un Domn – cum i se și zicea, gospodar – cu puteri absolute și răspunzător, ajutat de sfatul boierilor și meritele lor pentru țară, din tată în fiu, răspunzători față de Domn. Dar Constituția pe care noi am luat-o de la celelalte nații cu altă dezvoltare socială, cu altă fire și cu alte tradiții, se reazemă pe „alegere”. Nu pe realitatea noastră, ci pe o închipuire, pe ficțiunea străină, care zice, cum și este, aiurea. La noi, fiindcă națiunea nu este îndeajuns de pregătită ca să emane de la dânsa toate puterile Statului, am ajuns la sistemul contrar: toate puterile nației emană de la Stat. Statul este totul. Națiunea, nimic. Statul însuși, în care Domnul nu are nicio putere, se rezumă în partide. Vasăzică, partidele sunt totul. Statul, nimic. Partidele, la rândul lor, în mod fatal, se reduc la politicienii care le alcătuiesc – fără nimic mai presus –, ei rămânând de-a dreptul stăpâni pe puterile Statului. Așadar, politicienii sunt totul, partidele, nimic. Căci Statul partidelor nu este Stat – nu este lege, nu este ordine, nu este cinste, nu este administrație publică – ci este nelegiuire, este anarhie, este prădăciune, este exploatare particulară, fără control.

Sistemul parlamentar, cum i se zice, după care națiunea alege deputați și senatori, ca să controleze guvernul și să facă legile, la noi este o parodie, o mare minciună, o înșelăciune. Căci pe deputați și senatori nu îi alege națiunea, ci îi numește guvernul. Astfel constituite, Corpurile legiuitoare nu pot să exercite nici un control asupra guvernului. Deputații și senatorii sunt numai niște paraziți, care nu îndeplinesc nici o funcțiune utilă în Stat. Chiar dacă partidele își stăpânesc partizanii, înlăturând orice control al guvernului, la rândul lor partizanii stăpânesc partidele, făcând ca această guvernare să satisfacă pururi numai interesele lor personale în paguba țării. Că doar partidele nu se pot sinucide, nemulțumindu-și partizanii.

Statul partidelor este, astfel, un monstru, o asociație de exploatatori ai puterii, care trăiesc din încălcarea legilor, din abuzuri, din afaceri în paguba nației. La această cauză de perturbare generală și de sărăcire obștească se mai adaugă risipa de bani, nedespărțită de acest sistem de guvernare vicios. Cheltuielile alegerilor pentru Cameră și Senat, cu diurnele deputaților și senatorilor și cu întreținerea cancelariile Camerei și Senatului au costat sute de milioane pe an, din banii cu greu munciți de contribuabili, fără ca să răsplătească cu nimic sacrificiile acestora, ci din contră. („Înfrățirea românească”, 24, 1929)

(34)
Despre ce nu s-a suflat o vorbă în campania prezidențială!
Salvați Basarabia!

„Din stepele îndepărtate suflă o vijelie groaznică! Pe când soldații noștri stau de strajă și apără nu numai liniștea noastră, dar și siguranța Europei, mulți dintre politicieni, uitând datoriile lor de cetățeni, varsă ura în sufletele fraților de același sânge și compromit cu o criminală inconștiență încrederea pe care trebuie s-o aibă poporul în conducătorii acestei țări.”

În regiunea dintre Nistru și Prut, după 12 ani de la unirea ei cu vechiul regat, a prins consistență și progresează, într-un ritm alarmant, o stare de spirit potrivnică ordinii de stat, în cadrul Ideii Naționale. Datoria fiecărui cetățean al României este ca, pe toate căile și prin orice mijloace, compatibile cu însăși această ordine, să lupte, fie individual, fie colectiv, din tot sufletul, pentru potolirea stării de spirit mai sus relevată, până la completa ei dispariție. Se impune să strângem rândurile tuturor bunilor români în jurul ideii de combatere a tuturor tendințelor de surpare a românismului în actuala ordine de Stat, adoptând deocamdată ca mijloace: lămurirea opiniei publice din toată țara, mai ales din vechiul regat, și cu deosebire din Capitală, atât pe calea scrisului, cât și pe calea cuvântului, asupra primejdiei ce-și arată spectrul și asupra înlăturării ei cât mai curând și pentru totdeauna. În scopul de mai sus, s-a constituit zilele trecute Liga pentru Apărarea Românismului din Basarabia. Semnalul luptei pentru salvarea românismului amenințat de comunismul cotropitor îl dă Liga de curând înființată prin manifestul de mai jos:

Frați români!

Sufletul neamului nostru din Basarabia sângerează. De ani de zile, cu o diabolică stăruință, bolșevicii, cu orice preț, caută să tulbure închegarea noastră desăvârșită în granițele regatului întregit. Basarabeni, voi știți prea bine cine sunt dușmanii noștri și la ce încercare pun ei sufletul vostru blând. Cu nici un chip, ei nu pot să se împace cu marele adevăr: Basarabia lui Ștefan Voievod și-a regăsit, după un lung calvar, drumul în istorie. Din stepele îndepărtate suflă o vijelie groaznică. Nu e zi ca să nu fim vestiți că o nouă ispravă, una mai ticăloasă ca cealaltă, s-a abătut peste capetele noastre. De unde vin acei care atacă trenurile, vor să arunce în aer șantierele și să nimicească depozitele de muniție? Cine a înarmat brațul aceluia care a azvârlit în aer o parte din Senatul României și cine-i plătește pe spionii care mereu sunt aduși spre judecată în fața consiliilor noastre de război? Români, voi nu trebuie să uitați că Basarabia e inundată de mii de manifeste, că prin sate se face o propagandă al cărei scop e bolșevizarea ei, alipirea la Rusia sovietică. Nu sunteți străini de veștile purtate prin gazete că, în toate orașele basarabene, comuniștii, în frunte cu steaguri roșii, strigă cu un curaj neînchipuit: „Jos România! Vrem alipirea la Rusia!” În Chișinăul românesc apar patru gazete, zilnic, în rusește și toate cer același lucru: „Basarabia, a basarabenilor, afară românii din vechiul regat!”

Pe când soldații noștri stau de strajă la Nistru și apără nu numai liniștea noastră, dar și siguranța Europei, mulți dintre politicieni, uitând datoriile lor de cetățeni, varsă ura în sufletele fraților de același sânge și compromit cu o criminală inconștiență încrederea pe care trebuie s-o aibă poporul în conducătorii acestei țări. Batjocura aceasta trebuie să se isprăvească. Noi ne adresăm tuturor cetățenilor care trăiesc pe pământul României, indiferent de religie și naționalitate, și rugăm ca, alături de3 noi, să ceară guvernului să ia cele mai riguroase măsuri față de cei ce seamănă anarhia într-o țară așa de bună și îngăduitoare. Nu zadarnic au luptat strămoșii noștri pentru înfăptuirea României Mari, ca astăzi, după ce gândul lor s-a înfăptuit, să lăsăm această țară pe mâinile acelora ce prin toate mijloacele caută pierirea noastră. Cerem cu energie lupta pentru apărarea românismului în Basarabia! Cerem guvernelor, oricare ar fi ele, să vegheze cu toată hotărârea și să aplice sancțiunile cele mai riguroase contra celor ce cred că România a ajuns o țară unde se poate tolera la nesfârșit orice acțiuni contra ordinii de Stat în cadrul Ideii Naționale. („Basarabia”, București, V, 4-5, 1930, 6)

Grupaj realizat de Constantin T. STAN

Despre admin 6555 de articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.