Asociațiile culturale ale bănățenilor „pribegi”

După Procesul Memorandului, o seamă de intelectuali bănăţeni şi transilvăneni îşi găsiseră refugiul la Bucureşti, capitala Regatului Român, locul de unde răsărea soarele românilor de pretutindeni. Pianistul, profesorul şi compozitorul Liviu Tempea (1870-1946) a fost una dintre personalităţile culturale bănăţene care s-a implicat plenar în viaţa culturală bucureşteană. După un scurt popas (în urma decesului fratelui său) la Cluj, unde a fondat un cor studenţesc, în toamna anului 1897 s-a îndreptat spre Viena, pentru a obţine un atestat care să confirme audierea cursurilor Facultăţii de Medicină, ceea ce i-ar fi permis accesul la examenele de doctorat. Anul următor (1898) s-a reîntors la Bucureşti, unde a continuat vechile preocupări artistice, atras însă şi de studiile medicale. Aici este posibil să fi avut contacte cu Constantin Rădulescu jr, strălucit medic chirurg la Spitalul „Eforiei” (unchiul fostului său coleg şi prieten din copilărie Victor Vlad Delamarina), colaborator al lui Corneliu Diaconovich în elaborarea Enciclopediei Române. La București pulsa o intensă viaţă culturală, întreţinută de o întreagă pleiadă de personalităţi culturale din Banat şi Ardeal: Aurel C. Popovici (profesor de limba germană şi engleză), Ioan Slavici (directorul Institutului „Oteteleşanu”), George Coşbuc (Casa Şcoalelor), Ion Bianu (Biblioteca Academiei), Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan ş.a. Liviu Tempea a continuat preocupările din Dumbrăveni (ipotetic loc al naşterii lui Mihai Eminescu, pe baza unei mărturii evocate de Tempea în memoriile sale, unde, la rugămintea prinţului Leon Ghica, înfiinţase unul din primele coruri mixte ţărăneşti bucovinene, fondând o corală bărbătească (unica, la acea dată, în Bucureşti), în care a cooptat, în exclusivitate, intelectuali bănăţeni şi ardeleni, aşa-numiţii „pribegi ai idealului naţional”.

„Pribegii” se întâlneau de două ori pe săptămână la berăria „Wilhelm” (pe strada Edgar Quinet, vizavi de Capşa, lângă farmacia „Brus”), unde repetau cu ajutorul unui armoniu închiriat. Printre corişti se aflau: Preda (viitor director al Fundaţiei „Vasiliu Bolnavu”), Petrescu-Sadea (director la Fabrica de ciocolată „Zamfirescu”), Remus Caracaş (director la o şcoală comercială), Gheorghe Demeter (interpret la Ministerul de Externe), Valeriu Teconţie (tipograf, traducător şi editor al lui Eminescu în limba germană), Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan, gazetarul Gheorghe Stoica, Petre Ciorogariu (institutor, profesor de limba germană şi muzician originar din Vărădia, jud. Caraş-Severin) ş.a. George Coşbuc asista frecvent la desfăşurarea repetiţiilor, acestea devenind un pretext pentru întâlnirea oamenilor de litere bănăţeni şi ardeleni. În 1899, de Lăsata Secului, corala lui Liviu Tempea a susţinut primul său concert, la sala „Opler”, beneficiind şi de sprijinul Ligii Culturale.

După Marea Unire s-a petrecut un fenomen inedit. O parte din intelectualii bănăţeni, după îndelungata experienţă regăţeană, reveneau în ţinutul lor de baştină, dornici de a-şi aduce aportul în spaţiul cultural bănăţean, în condiţiile noilor realităţi administrative, sociale şi politice. În această neobişnuită migraţie s-au implicat însă şi oameni de cultură originari din Vechiul Regat, cum a fost cazul lui Camil Petrescu. Marele dramaturg poposise la Lugoj în mai 1919, după o scurtă escală la Sibiu, unde îi înaintase lui Valeriu Branişte, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, o cerere în care solicita un post de profesor de limba şi literatura română la Timişoara. Receptiv la insistenţele prietenului său dr. Avram Imbroane (1880-1938), tânărul scriitor (profesor suplinitor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Capitală, proaspăt licenţiat în filozofie) era pregătit să-şi aducă contribuţia la aşezarea în rosturile sale fireşti a limbii române în marele burg cosmopolit, bulversat de atâtea confruntări militare şi politice, Lugojul reprezentând doar o etapă tranzitorie.

Scurta experienţă lugojeană, trăită în calitate de redactor-şef la ziarul „Banatul”, „ziar de luptă al pribegilor bănăţeni”, i-a prilejuit cunoaşterea realităţilor politice, culturale şi sociale ale unui oraş constituit, de-a lungul timpului, într-un adevărat epicentru al exprimării şi manifestării aspiraţiilor românilor bănăţeni. Animată de resorturile declanşate de entuziasmul Marii Uniri, redacţia şi administraţia noului ziar lugojean îşi propusese promovarea dezideratelor Ligii Bănăţene – asociaţie întemeiată în 16 mai 1919 de bănăţenii aflaţi la Sibiu –, privind culturalizarea Banatului.

În anul 1926, bănăţenii stabiliţi în Capitală se constituiseră în Asociaţia Culturală din Banat, organism care îşi desfăşura activitatea pe baza unui statut publicat în acelaşi an. În şedinţa din 6 aprilie 1929, desfăşurată în sala Serviciului Cultural al Primăriei din Timişoara, s-a decis mutarea sediului central de la Bucureşti la Timişoara şi reorganizarea Asociaţiei. Secţia Timiş-Torontal, condusă de ministrul Sever Bocu (preşedinte), secondat de dr. Cornel Grofşoreanu, avea, în 1929, 12 comisii: literară, artistică, iugoslavă, muzicală, medicală, juridică, sportivă, industrial-economică, istorico-arheologică, statistică, feminină şi bisericească. Unul din ţelurile fundamentale ale Asociaţiei îl constituia înfiinţarea unei episcopii ortodoxe române la Timişoara, edificarea unei catedrale şi fondarea unui Institut Teologic Ortodox. Alte priorităţi erau cele privind înfiinţarea unei tipografii şi a unei librării, a unui post de radio care să emită, la început, în Banatul românesc, apoi în cuprinsul întregului Banat istoric, şi a unor Case Naţionale. O preocupare importantă a secţiei literare o reprezenta editarea, în continuare, a revistei „Banatul”. În acest scop a fost redactat Regulamentul pentru Redacţia şi Administraţia Revistei şi un Proiect de lege pentru organizarea Caselor Naţionale din Banat, sub semnătura lui Cornel Grofşoreanu.

Fondarea Uniunii Bănăţene, cu sediul în Timişoara, în 7 noiembrie 1931, a determinat amplificarea diligenţelor pentru punerea în practică a programului Asociaţiei Culturale. Noile statute cuprindeau cinci articole, cu mai multe puncte, care reiterau câteva din vechile deziderate, jalonând însă şi câteva priorităţi culturale de maximă importanţă pentru spaţiul cultural bănăţean: reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române în Timişoara, cu eparhiile sufragane Arad şi Caransebeş (articolul 3, punctul 5), crearea Universităţii Banatului, care, pe lângă Şcoala Politehnică existentă, să cuprindă şi câte o Academie de Agricultură, Silvicultură, de Comerţ şi Industrie (3, 6), înfiinţarea unui Conservator de Cânt şi Muzică, sub egida Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat, care să fie sprijinit de stat (3, 8), edificarea unui Palat al Culturii şi a unui Muzeu al Banatului în Timişoara (3, 9), fondarea unei Bănci a Banatului (3, 10) (vezi „Semenicul”, Lugoj, IV, 11-12, 1931, 1-2, 25-28, 44).

După un deceniu, în 1941, bănăţenii rămaşi în Capitală au transformat vechea Asociaţie Culturală într-o nouă asociaţie, Cercul Bănăţenilor din Bucureşti. Acesta avea în componenţa sa scriitori, muzicieni şi studenţi originari din Banat, între membrii fondatori aflându-se Petre Nemoianu, Anton Golopenţia şi Constantin Topliceanu.

„Din târg de provincie, modest şi liniştit, Lugojul trebuie să devină un mare centru urban, în care să pulseze puternic şi departe, în afara zidurilor lui, forţe spirituale şi economice româneşti”

La invitaţia Cercului Bănăţenilor din Bucureşti, asociaţie prezidată de dr. Petre Nemoianu, ansambluri vocale şi instrumentale reprezentative din Lugoj şi Timişoara, scriitori şi artişti plastici au participat, între 1 şi 7 martie 1943, la festivităţile şi concertele organizate sub genericul Săptămânii Bănăţene. Manifestările cultural-artistice, specifice etosului bănăţean, au cuprins: vernisarea unei expoziţiei de artă plastică, prezentarea unor edituri, o expoziţie de artă ţărănească – cu steaguri şi trofee ale reuniunilor corale –, derularea unor activităţi cu caracter sportiv şi muncitoresc, concerte cu creaţii semnate de compozitori bănăţeni, spectacole dedicate dansurilor populare. În cadrul serviciului divin de la Biserica „Sfântul Spiridon” (slujbă radiodifuzată), oficiat în dimineaţa zilei de 7 martie, a fost interpretată Liturghia Sfântului Ioan Chrisostom de Ion Vidu (cântată în premieră în afara Lugojului), iar seara, pe scena Ateneului Român, a avut loc Concertul festiv al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică „Ion Vidu”, cu colaborarea Orchestrei Simfonice a Societăţii de Radiodifuziune, dirijate de Theodor Rogalski. Concertul, închinat creaţiei bănăţene, cu intenţia de a oferi publicului din Capitală secvenţe caleidoscopice din chintesenţa spiritualităţii muzicale plămădite într-un topos încă puţin cunoscut, cu nuanţe baroce sui generis, a fost structurat în trei părţi, între protagonişti aflându-se personalităţi care reuşiseră să pătrundă, într-o oarecare măsură, în conştiinţa unui public meloman exigent, cu o îndelungată experienţă şi un exersat spirit critic: Tiberiu Brediceanu, directorul Operei Române (Preludiu din Seara Mare), Vasile Ijac (Piesă pentru orchestră de coarde), cu o primă audiţie a Rapsodiei bănăţene, op. 4, la Radio Bucureşti, în 1932, cu Orchestra Radiodifuziunii, sub bagheta lui George Simonis, Filaret Barbu (Arie din Oratoriul „Omul”), Mircea Popa (Adagio), Sabin Drăgoi (Introducere şi Arie din opera religioasă Brâncoveanu Constantin), cu aura strălucitei premiere bucureştene, în 1928, a operei Năpasta – ambii laureaţi ai Premiului Naţional de Compoziţie „George Enescu”, Eugen Cuteanu (trei părţi din Suita românească pentru orchestră) şi Zeno Vancea, multiplu laureat al Premiului „Enescu”, unul din primii compozitori români care a preluat în creaţia sa elemente de tehnică dodecafonică (două părţi din baletul-pantomimă Priculiciul). În partea a III-a, dedicată muzicii vocale, Corul „Ion Vidu” a oferit melomanilor bucureşteni (cu imaginea încă vie a memorabilului concert din anul 1932, sub bagheta lui Filaret Barbu) lucrări de Vidu, Tempea (Spre Tine, Doamne), Tiberiu Brediceanu, Ioachim Perian, Filaret Barbu şi Sabin Drăgoi. În structura concertului dedicat literaturii corale bănăţene, desfăşurat în Studioului Teatrului Naţional, în interpretarea unui dublu cvartet al Corului Catedralei Mitropolitane din Timişoara, dirijat de Emil Grădinariu, a fost prezentat şi un opus semnat de Liviu Tempea (La arme!), alături de creaţii de Sabin Drăgoi (Sfânt), Ion Vidu (Bobocele şi inele şi Preste deal) şi Trifon Lugojan (Foaie verde de trifoi). O apreciere sintetică dedicată amplului excurs muzical bănăţean a fost inserată de Zeno Vancea în coloanele periodicului timişorean „Revista Banatului” (IX, 4-6, 1943, 37-39):

„Dar această unitate de aspiraţii muzicale a şcolii noi bănăţene nu ar fi fost posibilă fără munca uriaşă, fără realizările muzicale atât de valoroase ale antecesorilor, Vidu, Brediceanu, Tempea, care, atunci când contemporanii lor români se scăldau încă în apele muzicale apusene şi nu dădeau nicio importanţă muzicii «mocăneşti», au avut intuiţia precisă că numai o orientare după muzica noastră poporală va putea îngădui o emancipare de sub influenţele străine şi va permite crearea unei muzici culte, expresie fidelă a sufletului românesc. […] Tot sub acest aspect trebuie apreciată şi valoroasa contribuţie a dublului cvartet al Catedralei din Timişoara, care, sub conducerea rutinată şi simţită a neobositului său dirijor E. Grădinariu, a cântat atât la Radio, cât şi în cadrul şezătorii literare a scriitorilor bănăţeni, interpretând cu o fină nuanţare compoziţii de L. Tempea şi S. Drăgoi”.

Într-un articol în care-şi propusese o privire panoramică asupra reprezentanţilor Euterpei aflaţi la fruntariile de apus ale spaţiului mioritic (Muzica în Banat, în „Vestul”, Timişoara, din 5 aprilie 1942), Alma Cornea-Ionescu, după un elogiu adus lui Ion Vidu, „vestitul folclorist şi dirijor al Lugojului, [care] şi-a eternizat numele cu aranjamentele sale corale”, amintea şi numele pianistului L. Tempea, „care are la activul său un trecut artistic şi naţional foarte luminos”.

Concertul desfăşurat sub egida Săptămânii Bănăţene a constituit un prilej de panoramare a principalelor elemente constitutive ale şcolii componistice din Banat, reprezentate de o pleiadă de valoroşi compozitori. Cu prilejul recitalului său din Timişoara din 31 martie 1943, George Enescu, într-un interviu publicat în presa locală, făcea câteva aprecieri măgulitoare la adresa Banatului muzical:

„Banatul muzical se afirmă. Aveţi aici pe S. Drăgoi, Zeno Vancea este laureatul Premiului [Zeno Vancea tocmai obţinuse premiul I la Concursul de Compoziţie „George Enescu”, pentru Muzică la pomelnicul unui erou, pentru cor şi orchestră, opus dedicat generalului-erou lugojean Dimitrie Petrescu Tocineanu]. Asta contribuie la faima muzicală a Banatului. Bineînţeles, nu putem să-i uităm pe Vidu, Brediceanu şi alţii din vechea generaţie” (Constantin Jaleş, De vorbă cu maestrul Enescu, în „Dacia”, Timişoara, V, 74, 1943, 2).

Printr-o adresă transmisă lui Tiberiu Brediceanu, directorul Operei Române din Bucureşti, în 26 martie 1943 (epistola, aflată la acea dată în Biblioteca muzicală Tiberiu Brediceanu din Bucureşti, mi-a fost pusă la dispoziţie de doamna Sanda Brediceanu), reprezentanţii Cercului Bănăţenilor îşi exprimau sentimentele de gratitudine pentru sprijinul acordat în derularea amplelor manifestări:

„Domnule Director,

Odată cu terminarea Săptămânii Bănăţene, Cercul nostru, făcând un bilanţ al tuturor contribuţiunilor frumoase ce i s-au ataşat şi i-au stat în ajutor, nu poate scăpa din vedere înţelegerea pe care a avut-o din partea conducerii Operei Române şi vă roagă ca să primiţi şi pe această cale expresiunea celor mai călduroase mulţumiri”.

În anul 1945, urmând tradiţionalul spirit al patriotismului local, Comitetul de conducere al Cercului Bănăţenilor a iniţiat un amplu proiect economic destinat dezvoltării Lugojului, instituind Premiul Urbanistic „Primar Dr. Constantin Rădulescu”, în valoare de 100.000 de lei, pentru cel mai bun studiu manuscris tratând perspectivele dezvoltării Lugojului. Scopul principal îl constituia „ridicarea în rang a oraşului Lugoj, acest cuib de glorie al trecutului nostru zbuciumat. Din târg de provincie, modest şi liniştit, Lugojul trebuie să devină un mare centru urban, în care să pulseze puternic şi departe, în afara zidurilor lui, forţe spirituale şi economice româneşti”. Proiectul prevedea lucrări hidroenergetice la stăvilarul de la Coştei, amenajarea râului Timiş şi înglobarea celor aproximativ 15 sate limitrofe. Manuscrisele urmau să fie predate la sediul Cercului în perioada 1 octombrie 1945 – 1 aprilie 1946, premiul fiind decernat de o comisie mixtă, formată din reprezentanţi ai Cercului Bănăţenilor şi ai Primăriei lugojene („Răsunetul”, Lugoj, XXIV, 45, 1945, 2: De la Cercul Bănăţenilor din Bucureşti).

Cine mai este astăzi capabil, în fosta capitală culturală a românilor bănățeni, într-o epocă dominată de amatorism, suficiență și cumetrie politică, să formuleze astfel de înalte deziderate, sub semnul profesionalismului și al atașamentului pentru valorile culturale perene ale Lugojului? O tempora! O mores!

Constantin-T. STAN