Cât de actuală este Unirea…

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Se pare că tema reunificării cu Basarabia (în urma raptului teritorial petrecut în iunie 1940) este încă un subiect tabu pentru instituțiile de toate profilurile, politicieni (aflați la putere sau în opoziție), societatea civilă, în general.

Îmi amintesc că, prin anii ʼ80, participând la o banală ședință de partid, dezinhibat (în urma lecturii unui volum, recent apărut, dedicat tocmai acestui subiect, dar și a radicalizării unor cercuri iredentiste – în contextul în care relațiile cu Uniunea Sovietică, după glasnost și perestroika, începuseră să se răcească), am îndrăznit să exprim câteva gânduri unioniste privitoare la teritoriul de dincolo de Prut.

Dându-mi, ulterior, seama că abordasem o temă inoportună, indezirabilă regimului, am trăit, preț de câteva zile, un sentiment indefinit de teamă, imaginându-mi că cineva de la prezidiu (sau poate din sală) consemnase într-un catastif „iresponsabilele” mele aprecieri.

Doar într-un târziu, am realizat că mă înșelasem în privința acestor nejustificate temeri. Se pare că niciun eventual colaborator sau informator de serviciu al Securității, prezent la întrunirea cu pricina, nu se temea, ideologic, de subiectele cu iz unionist clamate în mod public, poate în urma unei directive.

În prezent, trăiesc straniul și, totodată, dezolantul sentiment că cineva, deasupra puterii noastre de înțelegere, nu agreează abordarea instituțională a acestei teme de importanță capitală pentru spiritualitatea românească.

Probabil că există interese și (sau) jocuri de putere care transcend fireștile, legitimele noastre aspirații. Tema reunificării ar fi trebuit să constituie temă de meditație, dezbatere politică și istorică, reflecție asupra modalităților de persuasiune diplomatică, proiect de țară chiar din prima zi de după victoria Revoluției din Decembrie.

În aceste zile, incidentul prin care câțiva participanți la un modest miting prounionist au fost ciomăgiți de „organe”, în numele democrației dâmbovițene, ridică semne de întrebare asupra intențiilor celor ce au acces la comenzile de la vârful puterii politice.

Prezentăm cititorilor, în cele ce urmează, un text memorialistic, transmis de pianistul-compozitor lugojean Liviu Tempea (1870-1946), care rememorează, fiind martor, entuziasmul românilor bănățeni, în 1896, cu prilejul afilierii Banatului la providențiala instituție a ASTREI.

Au răsunat, atunci, din piepturile însuflețite a peste opt sute de români bănățeni, armoniile și versurile mobilizatoare ale lui Deșteaptă-te, române!, un explicit îndemn la Unire cu frații de „Preste deal”.

Niciun jandarm ungur nu a cutezat să reprime, sub nicio formă, fascinanta expresie a moderatului spirit naționalist al românilor bănățeni. „Alături era cazarma jandarmilor unguri, tot proprietatea bisericii, iar jandarmii dormeau liniştiţi. Un fulger a cutremurat atunci văzduhul românesc…” La București, în anul de grație 2016, jandarmii nu dormeau…

Constantin-T. STAN

*

În primăvara anului 1896 am plecat de la Viena la Lugoj, în luna mai. Ştiam că ASTRA era invitată, pentru anul 1896, să treacă peste graniţele Ardealului şi să ţină Adunarea Generală la Lugoj, oraşul cu cea mai mare mişcare socială şi culturală pe vremea aceea, nu numai a Banatului, ci şi a Crişanei până în Maramureş.

Capitala marelui judeţ Caraş-Severin, cu covârşitoare majoritate românească de 90 la sută a populaţiunii, avea, pe lângă importanţa social-culturală, şi importanţă politică. Era firesc ca, atunci când încearcă ASTRA să-şi lărgească cercul de activitate, să fie invitată la Lugoj de lugojeni şi bănăţeni care au participat la Adunarea Generală din 1895, şi această invitaţie să fie primită de Adunare.

Erau însă piedici. Asociaţiunea transilvană, ASTRA, a fost înfiinţată la 1861, pentru cultura poporului român din Ardeal, şi statutele erau făcute şi aprobate de guvernul ungar pentru Ardeal, cu toate că participau la adunările generale români din toate părţile, dar fără drept de vot şi deliberare.

Imediat după sosirea mea la Lugoj, m-am pus în fruntea studenţilor care erau la Lugoj şi ne-am dus la advocatul Titu Haţeg, care era preşedintele Comitetului Central pentru organizarea serbărilor, pentru a-l întreba supra stării lucrurilor.

Acestea stagnau din cauza dezbinării ce s-a produs în societatea intelectualilor, împărţiţi în două tabere, pe tema construirii unui pavilion pentru serbări în grădina hotelului „Concordia”, pe cheltuiala Bisericii Ortodoxe Române, proprietara hotelului.

Protopopul dr. Gh. Popovici şi comitetul parohial n-au aprobat cheltuielile cerute de grupul condus de advocaţii Cor. Brediceanu, dr. Şt. Petrovici, dr. Gh. Dobrin, dr. D. Florescu şi alţii, şi aşa s-a produs o tensiune, care paraliza orice iniţiativă.

De fapt, amândouă tabere erau de acord că Adunarea Generală trebuie să se ţină la Lugoj, şi ASTRA să-şi lărgească terenul de activitate. Advocatul Titu Haţeg, care era din partidul protopopului, ne-a dat toate lămuririle şi că trebuie să intervină la Sibiu la secretariatul general al ASTREI – dr. Corneliu Diaconovici –, bănăţean şi el, să ceară cât mai urgent de la guvernul ungar aprobarea schimbării statutelor, în sensul întinderii activităţii culturale a ASTREI asupra tuturor românilor din Ungaria.

Aşa s-a transformat Asociaţiunea Transilvană – ASTRA – în Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Până să vină statutele schimbate, ne-am adunat amândouă tabere şi am organizat laolaltă diferitele comitete şi activitatea lor: comitetul pentru primirea oaspeţilor, încartiruirea, programul concertelor, şedinţelor, balului, banchetului şi plecarea.

Preocuparea centrală fiind mişcarea culturală în păturile largi ale poporului, era natural să se rezerve corurilor săteşti un rol deosebit în cadrul serbărilor – corurile luându-şi un avânt deosebit în tot cuprinsul Banatului.

Au fost invitate să participe la serbări şi s-a aranjat o emulare pentru trei premii, la care au participat 23-24 coruri. Bătrânele coruri de la Lugoj şi Chizătău au cântat afară de concurs.

Premiile au fost instituite de Al. Mocsonyi, care, muzicant excelent, a prezidat juriul, compus din I. Vidu, Tim. Popovici, lipsă fiind G. Musicescu şi Ed. Wachmann, fostul director al Conservatorului din Bucureşti, care, invitaţi la serbări, nu s-au prezentat.

Pentru organizarea concursului corurilor, s-a format o comisiune, compusă din Virgil Tomici, Ion Vidu şi subsemnatul. Întruniţi în grădina casei lui Virgil Tomici – mai târziu proprietatea lui Val. Branişte, directorul ziarului „Drapelul” –, am lansat un apel către toate corurile din Banat pentru participarea la serbări şi concurs.

Am hotărât încheierea concursului cu un cor în masă, şi pentru acest cor în masă au fost trei propuneri. V.T. a propus E ziua Domnului de Conr. Kreutzer, I.V., Dulce soare-al ţării mele de Al. Flechtenmacher, iar subsemnatul, Deşteaptă‑te, române! de G. Musicescu.

La propunerea mea, s-a iscat mare discuţie, întrucât s-au invocat dificultăţile din partea autorităţii ungare şi altă încurcătură. Dar în faţa argumentului că dacă s-a cântat liber de masele poporului adunat pe Câmpia Libertăţii în 1848, când s-a plămădit cântecul; dacă s-a cântat pe străzile Sibiului la conferinţa naţională din 1881 şi la Cluj, în 1894, pe vremea procesului Memorandului, când le era frică ungurilor că românii vor da foc Clujului, trebuie să se poată cânta şi la Lugoj, disciplinat, compus în formă corală, de coruri formate şi instruite, în cadrul unor serbări culturale, când se adună mai multe coruri.

Şi-a biruit instinctul naţional asupra celorlalte consideraţiuni şi s-a primit ce era natural să se primească. S-a recomandat tuturor cea mai desăvârşită discreţie, repetiţiile să fie ţinute cu precauţiunile necesare, iar repetiţia generală la Lugoj a fost ţinută între Dealurile Viilor.

Poliţia ungară a primit o traducere apocrifă a Răsunetului, iar preşedintele comitetului central şi-a retras demisia, când i s-a spus că se cântă un răsunet. Nu ştia că poezia lui Andrei Mureşanu se cheamă Un răsunet.

Aşa s-a întâmplat că în ziua de 15 august 1896 st.v., sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul Bisericii Ortodoxe Române, când protopopul, după vecernie, condus în alai, începe ruga în sunetele Lugojanei, cântate de renumitul Nica Iancovici, cu o fată din popor aleasă de comitetul parohial, şi când era oraşul plin de oaspeţi români, veniţi din toate părţile la serbările Asociaţiunii, şi care au fost primiţi şi ospătaţi cu dragoste şi fală la casele de români, s-a cântat după concursul corurilor, spre miezul nopţii, Deşteaptă-te, române! de peste 800 de cântăreţi, în curtea bisericii înspre uliţa Olari, sub conducerea lui I. Vidu.

Deasupra lor îşi tremurau uriaşii paltini frunza la pâlpâirea luminii de păcură ce ardea în oale de lut pe stâlpi de lemn şi juca pe pereţii albi ai bisericii. Alături, în grădina „Concordiei”, pe aleea de tei, erau dr. Şt. Petrovici, dr. Gh. Dobrin şi subsemnatul, cu poliţaiul oraşului, Kral, care, auzind accentele unisone puternice de la începutul cântecului, consternat, a exclamat: „Nu se poate, am să-i opresc!”, iar dr. Şt. Petrovici, foarte calm: „Opreşte-i!”

Alături era cazarma jandarmilor unguri, tot proprietatea bisericii, iar jandarmii dormeau liniştiţi. Un fulger a cutremurat atunci văzduhul românesc…

Despre admin 6555 de articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.