Câteva „poveşti” postmoderne (postrevoluţionare)

Share Button

De mult mi-am promis – mie şi cititorului – acest articol, dar am tot amânat. Relatarea acestor fapte reale va determina poate vreun cititor să mă considere nostalgic… Şi, da, în aceste privinţe – ale întâmplărilor dureroase relatate mai jos – mă declar, în mod susţinut, un nostalgic.

Povestea unui frigider bătrân

Într-o iarnă ca asta, geroasă şi cu zăpadă, prin anii 80 – am stat o noapte întreagă, împreună cu un coleg la rând la magazinul de Electrice să-mi cumpăr frigider. Mai mergeam noi să luăm o porţie de căldură (colegul stă pe Banatului), ne mai întorceam în front, să nu pierdem rândul… În cele din urmă am pus mâna pe-un Arctic de 4000 de lei, micuţ dar eficient (dacă vă aduceţi aminte, cele de 5000 aveau un „etaj” în plus, fiind aşadar puţin mai înalte). Dar povestea acestui frigider e una deosebit de interesantă, fiindcă în vreun sfert de veac cât l-am avut nu s-a stricat niciodată! A rugint, se închidea greu, astfel încât am fost nevoit să-i fac (ca şi aragazului vechi, de altfel) o închizătoare de fier, un foraibăr.

Prin 1998, plictisindu-mă de el l-am dat unuia mai sărac ca mine, un ţigănuş din sat şi mi-am luat – mi-am tras! – unul nou. Un Indesit clasa A (339/214/92/40 – sunt cifrele de pe hârtia lipită de el). Dar, spre marea mea dezamăgire vizavi de ERŞTE KLASS, după vreo doi-trei ani au început reparaţiile; nu mai ştiu exact, dar cred că tocmai ieşise din garanţie. Iar de atunci frigiderul meu s-a transformat în combină frigorifică: adică, pus pe minim îngheaţă – aproape – la fel de bine şi în partea de sus, ca în lădiţele de jos. Cu alte cuvinte mănânc supă şi ciorbă (transformate în) îngheţate, fructele şi legumele se fac ciont… Tot ce conţine mai multă apă îngheaţă aproape instantaneu. Iar în situaţia asta, m-am gândit să-mi aduc înapoi acel Arctic antediluvian – dacă nu l-aş fi dat – , fiindcă mo(nu)mental nu am bani să-mi cumpăr altul.

Ar mai fi de povestit despre alte daravere şi angarale, păţite tot de subsemnatul cu numele Stan Păţitul: aragazul comandat pe Internet are un ochi stricat, patul dublu – veni tot aşa – a apărut fără şuruburi de încheiat… Ş.a.m.d. Mi-am tras şi eu ca tot omul Internet, am cont pe Facebook şi alte alea – dar credeţi că sunt mai fericit înainte? (De televizor nu mă plâng, fiindcă nu-l prea frecventez, decât sporadic şi mai mult la ştiri. Aţi mai pomenit voi un învechit-prăfuit ca mine…? Stau toată ziulica în camera mea, ascult colinde la vechea combină muzicală, citesc, scriu… Îmi văd aşadar liniştit de ale mele. Dar credeţi că sunt lăsat în pace…? Se ivesc tot soiul de probleme: ba vreo reparaţie prin casă, ba câteva teancuri de reclame şi reclamaţii pe la ziar…)

Povestea coletului „pierdut” (şi a altuia returnat)

Iată că, în atmosfera aceasta de confort stresant postrevoluţionar, mă trezesc într-o zi că se înmulţiră sesizările legate de o mare firmă de transport, Fan Curier, vestită pe plan naţional pentru isprăvile sale. Ziceam: lasă oamenii să-şi vadă de treabă, or fi având mult de lucru. Şi poate aş fi dat uitării toată treaba, dacă n-aş fi păţit-o eu însumi – şi încă de două ori! (Vă spun drept, am avut de gând iniţial să pun pe socoteala altora aceste întâmplări, dar m-am răzgândit pe drum… Zic: ia să spun despre noi ce este vorba şi discuţiile pe care le-am avut cu alţii în chestiune, colegi şi prieteni; pe unii i-am luat cu mine la sediul firmei, ca martori.) Să depun adică o mărturie personală, ca să se ştie.

Primo tempo. S-a întâmplat acum vreun an, cam aşa: Un scriitor din Bucureşti, om de vreo 85 de ani, mi-a trimis o carte – importantă şi urgentă pentru mine, fiindcă îmi era necesară la o lucrare – prin numitul Fan Curier. Fără să mă anunţe imediat, fără să aibă telefonul meu, ci doar adresa de pe plic. Peste câteva zile mă sună să vadă dacă am primit cartea. Mă duc la sediul firmei – lângă cimitir… – să văd care-i situaţia. Mi se răspunde că pachetul a stat 7 zile în depozit iar apoi a fost trimis înapoi, la Bucureşti. Că m-ar fi căutat cineva de la firmă, dar nu am fost de găsit…O domnişoară de pe-acolo chiar se răţoieşte la mine, iar „şeful”, un băieţaş cu ochelari se interesează – da! – şi mă anunţă că obiectul există! Dar se află deja în depozitul Pipera şi că, dacă vreau să-l recuperez să mă interesez eu – tot eu! – de soarta lui. Faptul că aveam cu mine un prieten care să depună mărturie că suntem trei persoane în casă (deci cam tot timpul e cineva) n-a contat defel.

Atunci, treaba fiind urgentă, m-am pus pe tren şi m-am dus, m-am tot dus… până în Capitală. Dar nu în Pipera sau Colentina, ci pe strada Mântuleasa, unde locuieşte omul meu. – Şi cum, nu ţi-au sunat măcar o dată la interfon să-ţi predea coletul?, se miră tare prietenul meu, scriitorul bucureştean – Nu, ei nu ştie să sune la interfon ci doar să vorbească la telefon… – Păi cum, şi dacă omul e mai în vârstă, n-are telefon sau nu-l aude la timp…? – În acest caz (am făcut eu pe avocatul diavolului), babalâcul destinatar nu va auzi nici interfonul, chiar dacă şi acesta e o tot invenţie grozavă, de ultimă oră! (?!?)

… (Şi-acum aş vrea să fac o paranteză: o întrebare pe care aş vrea s-o pun personalului de la Fan Curier: de cine, ce personalitate scriitoricească se leagă numele acestei faimoase străzi; nume rămas neschimbat din Interbelic până în zilele noastre? Închid paranteza.) În fine, cum spusei, mă duc acolo (la destinaţie), pic pe capul lui… Omul meu cască ochii cât cepele, după care îşi face vreo câteva cruci mari; scuipă în sân, parcă-l văzuse pe nefârtatul. Dar mă primeşte bine, mă găzduieşte şi-mi dăruieşte alt exemplar de carte. Cu dedicaţie, bineînţeles, că şi aceasta era, pentru mine, la fel de importantă.

… Va zice cineva, vreun cârcotaş de la Fan Curier, care-şi râde acum în barbă de întâmplările mele/ ale clienţilor hăbăuci: de ce n-ai cumpărat nene cartea de la vreo librărie sau de pe Internet, decât să faci un drum de Bucureşti? Dacă tot faci atâta caz   de- o biată carte… Ei, tinere domn obrăznicuţ, taina asta n-am să ţi-o mai dezleg! Am avut eu motivele mele. Să zicem că aveam chef de-o plimbare, cum făceau lugojenii pe la începutul secolului trecut, când nu erau telefoane celulare: Se puneau dimineaţa pe Orient Expres şi mergeau până la Viena; beau o cafea în Prater, sau la o cafenea vestită de pe lână Schonbrunn, întorcându-se acasă cu trenul de noapte. Dar puteau spune că au tras o fugă până în Capitala Imperiului… (O dăm pe poveşti, dar purceaua e moartă în cocină şi baş acu’, de Crăciun!)

Secondo tempo. A doua întâmplare e şi proaspătă şi cu skepsis (ar avea şi ceva haz, dacă nu s-ar lăsa cu necaz…). Ieri, 20 decembrie curent, trebuia să primesc iarăşi un colet de cărţi de la o editură din Bucureşti: Claus web print. De data asta am fost anunţat la timp, oamenii aveau telefonul meu: şi expeditorul şi transportatorul. Am vegheat toată dimineaţa cu telefonul la ureche, să nu care cumva să scap momentul. Dar pe la două-trei dumpă-masa, obosit de aşteptare încordată, mă las puţin pe pat să mă odihnesc… (Ştiţi gluma cu dispariţia subită?… Şi asta s-ar potrivi grozav – este din vremea „bancurilor seci” – , dacă acum n-am trăi perioada capetelor seci!… Şi zice aşa: un tip se întinde pe o dormeză la el acasă, după-masa pe la orele paisprezece (sic!). La un moment dat, individul dispare subit şi fără explicaţie… Ce s-a întâmplat cu dânsul?: L-a furat somnul!)

Aşa şi eu, păcatele mele, am săvârşit un imens sacrilegiu faţă de firma Fan Curier că, aţipind puţin, telefonul meu de poet a aţipit şi el: tâmpitele astea, cu cât sunt mai performante, cu atât se descarcă mai repede! Şi aşa s-a întâmlat că am ratat intercepţia: a trecut pe lângă mine în mare viteză cursa Fan Curier, cursă ultrarapidă (nu ştiu cum se face, dar eu, în vis, ziceam că-i caravana Coca-Cola…).

Seara mă trezesc că sună de la Bucureşti, disperată, doamna Editoare, cum că editura a plătit banii degeaba, ba va mai trebui să plătească şi Returul: destinatarul „a refuzat  coletul”. Acuma eu te întreb pe tine, te iau martor stimatul meu cititor (pe nesimţitul acela mic şi urât o să-l întrebe şeful lui, dacă vrea să mai rămână – şi el! – pe scaunul de şef): Cum poate un om, chiar bătrân şi tâmpit cum sunt eu…, cum poate refuza ceva în somn?

… Fiindcă a doua zi, ducându-mă eu, tot cu martori, la faimosul sediu de lângă cimitir şi întâmpinându-mă o funcţionară radioasă… Pune mâna pe telefon şi vorbeşte cu colegul ei, cine-o fi (tu trebuie să afli, şefule, fiindcă ţi-am dat date concrete). De data asta spre satisfacţia mea – dar cu ce mă ajută? – îi freacă ridichea individului, zicându-i: Vezi cum eşti, trimiţi coletele instant înapoi iar clienţii vine aci la mine, la sediu, şi  se iau de mine… Eu – de colo – daţi-mi-l şi mie puţin la telefon, să aud cu cine am onoarea… Nu poate vorbi acum – zice – e în trafic! Aaaa, vasăzică nu e doar nesimţit, mai face şi trafic! (Asta n-am zis-o eu atunci, ci o zic acum, sub pavăza legitimaţiei de ziarist: declaraţie „politică”…).

Ce să-ţi mai povestesc eu ţie, estimat Cetitoriule (care nu mai citeşti cărţi, ci doar câte-un articol pe site… Iar cartea tipărită va ajunge cât de curând un soi de muzeu literar, sit arheologic). Am vrut iniţial, cum spusei să pun pe socoteala a două personaje cele două întâmplări… întâmplate. Dar le-aş fi transformat în literatură, iar tu nu mai crezi în poveşti! De aceea te iau numai ca martor. E normal ce se întâmplă astăzi cu noi, nu doar în jurul nostru?… Fiindcă ce se întâmplă în lăuntru se reflectă şi în afară şi asta în toate aspectele, nu doar în materie de cultură literară. Ce-o fi fost în capul acelui tânăr – mă gândesc că n-are mai mult de 30 de ani – când, în loc să mai încerce o dată!, a doua zi – sau măcar să-l lase la sediu – pune coletul cu cărţi pe prima maşină care mergea înapoi spre Bucureşti. Şi cine va suporta consecinţele: preţul tur-retur, că nervii noştri şi aşa sunt pe terminatelea. (Mai are cineva nervi în România secolului XXI, după 30 de ani de „tranziţie” brucaniană?)

… Eu cred că apa va continua să curgă pe Timişul îngheţat – (la vară) păsărele vor cânta la fel de dulce în sălciile de pe malul lui, dar în interiorul nostru nimic nu se va întâmpla: bezna se va adânci tot mai mult. Mă întreb însă dacă nu cumva erau mai bune vremile acelea când, pe timpul domniei lui Vlad Ţepeş, coletele se lăsau intenţionat la marginea drumului, iar dacă dispăreau cei prinşi cu ocaua mică erau traşi în ţeapă. Trecea ţăranul de la munte pe la acea intersecţie şi îşi ridica pachetul când voiau muşchii lui, fiindcă iscoadele lui Vodă – „poliţia politică” – pândeau din tufăriş ca maşşinile-radar ale Poliţiei actuale…

Ce s-ar întâmpla dacă n-am avea telefon celular (atenţie, fete: îmbolnăveşte de celulită! Iar pe băieţi de o boală mai gravă: tâmpenitoprostienemărginită!) Ce s-ar întâmpla dacă n-am avea poşte rapide?… Am avut un şoc văzând într-o zi slalomând printre ANL-urile lugojene o maşină FedEx (Federal Express, poştă particuluară americană)… Vă spun eu ce s-ar întâmpla: am fi mai liniştiţi şi mai fericiţi (dacă n-am fi aşa grăbiţi); coletele ar sta câte 10 zile în depozitul Poştei române şi nu ne-am confrunta cu situaţii de acest gen. N-ar mai fi înţesate cutiile poştale cu reclame repetitive: ei nu-şi dau seama că gestul acesta, repetat prea des, e contraproductiv? N-am mai fi bombardaţi zi de zi pe ecran cu aceleaşi reclame tâmpite care – toate odată – te  vindecă de toate bolile posibile în 3 zile. Iar dacă le încerci şi începi să te simţi mai bine, vei constata că te vindecă odată cu viaţa…

Eu atât am avut de spus…

Dar tu…? tu vei zice ceva cititorule?…

Tu însuţi – sau însăţi – ai cumva ceva de spus?

P.S. Iar în ceea ce priveşte numita firmă (cum ziceai că-i… zice?) – treaba ta… Dar vreau să-ţi spun că eu nu mai sunt FAN! Şi nici prietenii mei. Şi nici cca jumătate din clienţii din zonă. (Haideţi să-i ajutăm cumva: dacă băieţii sunt aşa grăbiţi/ocupaţi, noi vom depune coletele la ceilalţi!)

Remus Valeriu GIORGIONI

809

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.