Ce s-a ales de sfânta noastră Revoluţie… Ipochimenii tranziţiei postdecembriste

Share Button

De o vreme încoace, dictonul potrivit căruia dacă „ai carte, ai parte” a devenit desuet, o simplă însăilare de cuvinte, aproape fără noimă, pe care profitorii, răstălmăcindu-le, le-au adaptat măruntelor şi meschinelor lor interese şi false idealuri. Fără a fi sensibilizaţi de îndemnurile părinţilor şi ale bunicilor la învăţătură, specimenele tranziţiei postdecembriste au descoperit, cu mare uşurare, că nu e neapărat nevoie de carte pentru a răzbi în viaţă. Dorinţa de procopseală a noii specii umanoide a fost din plin satisfăcută şi împlinită prin eterna şmecherie românească. Lacomi, avari, gregari, troglodiţi, indivizii cocoţaţi pe cadavrele tinerilor căzuţi în Decembrie ’89 şi-au exersat din plin reflexele şi pornirile atavice, devalizând, demolând, ruinând, fraudând, delapidând, evazionând, falimentând. Au practicat, decenii de-a rândul, fără a fi stopaţi de nimeni şi fără a fi puşi la colţ de vreo autoritate publică, şmenăria, şpaga, ciorditul, manglitul, mânăritul, măsluitul. Au pus la cale sau au intermediat afaceri necurate, s-au asociat ilegal în găşti şi cumetrii, iar când a fost cazul, au etalat, în semn de pocăinţă, şi o diabolică smerenie, chiar sfântă şi cucernică evlavie, îngenunchind şi făcându-şi largi şi vizibile cruci. Ploconindu-se mieros ca nişte lachei, au produs servicii slugarnice, au scuturat de scame gulerele şefilor mai mari, le-au cărat servietele, elogiindu-le, cu cuvinte meşteşugite şi împăunate, pretinsa frumuseţe şi deşteptăciune.

A fost doar o etapă, intermediară, a devenirii ipochimenului, care a ratat, cândva, o posibilă împlinire profesională (tinichigiu, tâmplar, pantofar, scriitor, jurnalist, muzician, profesor, inginer, chelner sau instructor auto – profesii onorabile). Ce şi-au zis, mai apoi, vajnicii luptători, apăsaţi de complexul de inferioritate de a fi trecut prin şcoală precum gâsca prin apă? Dacă n-am devenit buni profesori, ingineri sau tinichigii, ce-ar fi să intrăm în fascinanta, tentanta, apetisanta lume a politichiei, unde mesele sunt pline de lucruri lucitoare şi îmbietoare, iar ospeţele, dese? Nu poţi avea ştaif dacă nu faci parte dintr-o organizaţie, nu iei cuvântul la tribuna unui prezidiu, nu cotizezi, nu figurezi pe o listă electorală pe care să o frunzărească cu frenezie electorii în preziua unui scrutin, nu te arăţi interesat de soarta obştii, nu te antrenezi să minţi cu blândă şi neruşinată elocvenţă, nu-ţi exersezi vocaţia oratorică de cartier de mahala, ca apoi să-ţi asumi funcţii de conducere, ca preludiu al înfruptării din alesele şi îmbietoarele bucate. Au urmat datul din coate, ploconirea, mituirea şi, în final, procopsirea în funcţii, mai mărunte sau mai căldicele, potrivit priceperii pe care şcoala vieţii i-a dat-o fiecăruia. Chiar dacă se schimbă vremurile, ipochimenul cade, ca pisica, în picioare, păstrându-şi jilţul, iar dacă cineva cutează să-l urnească din loc, îl acţionează, ofensat, în judecată. Fasolea cu ciolan la cazan şi lichidele cu damf (berea, vinul, ţuica), dar, mai nou, şi papricaşul joacă un rol tot mai important în zilele noastre în păstrarea jilţului şi menţinerea în sferele elevate ale puterii decizionale la nivel local sau central.

Pianistul şi compozitorul Ignacy Jan Paderewski, în ipostaza de prim-ministru al Poloniei, în compania lui Georges Clemenceau, jurnalist şi scriitor, primul-ministru francez (Paris, 1919)

Ipochimenii îşi aleg sfetnici sau prieteni servili, săritori, docili, obedienţi, fără spirit critic, aplaudaci la nevoie şi comandă. Părerile autorizate ale celor care s-au împlinit profesional îi deranjează şi, prin urmare, le evită, chiar dacă riscă eşecuri pe termen mediu sau lung. Ei le ştiu pe toate: se pricep la istorie, arheologie, muzică, agricultură, fotbal şi chiar literatură şi filozofie (puşcăria a devenit un loc de creaţie, de elevată inspiraţie literară şi meditaţie filozofico-religioasă pentru ipochimenii care au căzut şi vor mai cădea în plasa tot mai deasă a justiţiei). Trăiesc sentimentul trufaş al supremei împliniri personale şi-şi permit luxul de a da sfaturi şi indicaţii muritorilor de rând. Sunt convinşi că nu au ajuns întâmplător să mânuiască pâinea şi cuţitul, pronia cerească lucrând în favoarea lor, pentru a le răsplăti meritele şi calităţile. Am auzit, în ultimul timp, politicieni (e drept, mărunţi, proveniţi din plevuşca clasei politice) îndemnând tinerii, cu o sfântă naivitate şi convingere, să înveţe pentru a se împlini aidoma lor. Adică, pentru a se realiza în viaţă, să se străduiască să ajungă ipochimeni, nu ingineri, profesori, avocaţi, tâmplari sau zidari.

Marele pianist şi compozitor polonez Ignacy Jan Paderewski, devenit prim-ministru şi ministru de Externe al Poloniei după Primul Război Mondial, în urma unei întrevederi avute cu Georges Clemenceau, primul-ministru francez, la Conferinţa de Pace de la Paris, i-a provocat acestuia o replică memorabilă, intrată în legendă: „Maestre, cum de aţi decăzut ajungând politician? Eu ştiam că sunteţi pianist!”

Constantin-T. STAN

0

Be the first to comment

Lasă un răspuns