De la vechea Casină Română lugojeană (Reuniunea Română de Lectură) la Biblioteca Municipală

La 1848, în susţinerea financiară a demersurilor revoluţionare ale lui Eftimie Murgu, un rol major a avut Constantin Udria, primarul Lugojului, care s-a implicat şi în promovarea unor proiecte culturale de anvergură: înfiinţarea Casinei Române şi a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică (corul bisericii ortodoxe). O concludentă dovadă a interesului pe care-l manifesta C. Udria pentru susţinerea lecturii presei la Lugoj o reprezintă epistola, redactată în caractere chirilice, expediată din Viena, în 11 ianuarie 1850, „cinstitului magistrat în Lugoj”:

„Din simţul meu cel bun, dragostea şi iubirea ce o am cătră cinstiţii locuitori ai oraşului nostru Lugoj, fără deschilinire [deosebire] de naţie, pentru binele de comun şi pentru înaintarea în ştiinţă şi despre alte părţi a culturei şi pentru oamenii de clasa mai de jos a locuitorilor noştri, jertfesc din binele meu şi prenumeresc [abonez] foaia nemţească din Viena cu numele: «Lloyd» şi foaia românească cu numele: «Bucovina» şi «Gazeta de Transilvania», şi acestea toate vor veni la Cinstitul Magistrat în dar spre cetirea a tuturor locuitorilor fără deschilinire de naţie. Deci mă rog de Cinstitul Magistrat să binevoiască a face aceasta cunoscut oamenilor să binevoiască a veni să citească oricând la casa comunităţii. Rămân al Cinstitului Magistrat şi al Cinstitei Comunităţi voitor de bine, Constantin Udria, m.p., judele oraşului” („Drapelul”, XVI, 72, 1916, 3).

Astăzi, în Anno Domini 2016, urmașa Casinei Române (cunoscută și sub numele de Reuniunea Română de Lectură), Biblioteca Municipală (se va învrednici cineva, cândva, dintre cei ce ar trebui s-o păstorească cu dreaptă cumpănă, să-i atribuie numele unei personalități lugojene?), nu beneficiază nici măcar de un leu pentru achiziționarea unui banal, dar folositor sul de hârtie igienică, darmite pentru cumpărarea unor cărți și periodice!

Chiar dacă ar avea banii necesari, angajații uitatului de Dumnezeu locaș de cultură nu ar avea unde să le depoziteze. Din tavan, atunci când plouă, se prelinge insidios apa, iar meschinele rafturi, moștenite parcă din preistorie, stau gata să se prăbușească peste cititori la cea mai mică atingere. Parchetul, putred, mâncat de carii, ascuns privirilor de zdrențuite mochete din vinil, pare să nu mai fi fost schimbat de la Marea Unire.

Dar să ne întoarcem la vremile de altădată și să ne lăsăm vrăjiți și, poate, amăgiți de frumoase, romantice visuri. Reverii pentru noi, jalnicii contemporani, realități pentru bărbații adevărați din vremile apuse, care au făcut politică doar după ce s-au împlinit profesional, după o binemeritată recunoaștere, din partea alegătorilor, a meritelor lor în lupta, plină de sacrificii, pentru afirmarea conștiinței identitare, emanciparea social-politică şi confesională a populaţiei româneşti majoritare.

Eftimie Murgu (întemeietorul învățământului filozofic românesc la Academia Mihăileană din Iași, om politic, revoluționar, precursor al etnomuzicologiei românești) va fi ales să reprezinte circumscripţiile Lugoj, Oraviţa şi Făget în Dieta de la Debrețin (5 iunie 1848, prima reprezentare românească în Dietă), alături de alţi români, reprezentanţi ai altor circumscripţii. Câți dintre actualii aleși ai nației sau dintre cei care aspiră la demnități publice la apropiatele alegeri parlamentare se pot compara cu Constantin Udria sau Eftimie Murgu?

În 31 martie 1896, deputaţiunea studenţilor universitari din Bucureşti, aflată în drum spre Viena, unde urma să ia parte la sărbătorirea jubileului Societăţii „România Jună”, a poposit la Lugoj.

După ce au vizitat sediul Casinei Române, o instituție de fală a comunității românești lugojene, studenţii din capitala Regatului Român au asistat la Liturghia oficiată în Catedrala Greco-Catolică (unde au audiat Societatea Corală „Lira”), iar apoi au participat la slujba de la biserica ortodoxă, în acordurile Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, dirijată de Ion Vidu. După o vizită în satul Sâlha, unde au fost întâmpinaţi de corul local, seara, la întoarcerea în Lugoj, oaspeţii au „căutat” vestita „bandă” a vestitului Nica Iancu-Iancovici („Dreptatea”, III, 76, 1896, 3, şi III, 78, 1896, 1-2: Jubileul „României June”).

În cadrul învăţământului confesional ortodox lugojean, în anul şcolar 1904-1905 cântările de strană erau predate de învăţătorul Alexandru Onae, iar muzica vocală şi instrumentală, de Ion Vidu, examenele de la finele anului şcolar având caracter public („Drapelul”, V, 71, 1905, 3: Ordinea examenelor publice de la Şcoala Capitală Ort. Română din Lugoj, cu finea anului 1904-1905).

Iubitor de carte, de slova vechilor cazanii, Alexandru Onae frecventase cursurile Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, unde fusese remarcat de Nicolae Iorga. După prematura sa dispariţie (în 1911, la 33 de ani), marele istoric, aflând trista veste din ziarul „Drapelul”, i-a dedicat un emoţionant panegiric, elogiindu-i personalitatea şi subliniind deosebitul său profil moral:

„«Drapelul» din Lugoj aduce această veste, care-mi trezeşte în suflet o icoană de o nesfârşită melancolie dulce:

«Alexandru Onae, harnicul şi neobositul învăţător, diriginte la şcolile române gr.-or. din Lugoj, a decedat în Domnul, marţi, în 5 septembrie, într-un sanatoriu din Sibiu, în etate de 36 de ani [33 de ani, potrivit corecturii olografe făcute în text, cu cerneală albastră, de fratele său Gh. Onae]. Trista veste a umplut de jale toate rudeniile şi toţi cunoscuţii, căci toţi îl iubeau ca pe un model de om, Român şi dascăl. Răposatul întru Domnul a dezvoltat o rodnică activitate pe terenul didactic şi social. A fost membru zelos şi bibliotecar al Reuniunii Învăţătorilor Români din dieceza Caransebeşului, notar al despărţământului învăţătorilor din tractul Lugojului, bibliotecar al Casinei Române, secretar al tovărăşiei meseriaşilor români din Lugoj etc.»

L-am cunoscut pe Onae la cursurile noastre de vară, unde a fost unul din cei mai bine primiţi şi cei mai regretaţi după plecarea lor. Era un om de-o îngerească bunătate. Cu glas frumos cânta cântecele lui bănăţene şi conducea măiestru corurile. În faţa lui albă, slabă, cu mustaţa bălaie, supţire, blânzii lui ochi, visători, pare că-i arătau apropiatul sfârşit. Să-ţi fie dulce odihna, frate Onae, căci prin toată cinstea, munca şi iubirea ta ai fost vrednic de răsplătiri pe care nu le-ai avut în viaţă!” („Castitatea”, supliment la „Neamul Românesc”, III, 34-5, 11 septembrie 1911, 19: † Al. Onae; cf. „Educatorul”, nr. 2, 1912; „Drapelul”, XII, 13, 1912, 3; „Acţiunea”, III, 1, 1936, 4; Iorga 1967, I, 300-301)

P.S. trist: La câteva zeci de metri de Biblioteca Municipală străjuiește, pe o stradă intens circulată, Casa Brediceanu, transformată (o idee pe care am salutat-o la timpul potrivit) în casă memorială. Inaugurarea, făcută cu surle și trâmbițe, potrivit obiceiului locului, în pragul alegerilor locale (cu lume aleasă, politicieni, inevitabilii băgători de seamă, dar, spre onoarea lor, și câțiva artiști autentici locali și de aiurea), nu a reușit să estompeze amarul gust lăsat de dezolantul aspect interior al Bibliotecii Municipale (pe dinafară, așa cum se întâmplă, gardul e vopsit), un edificiu al unei instituții cu un trecut glorios, lăsat astăzi de izbeliște de cei ce nu prea iubesc cartea și, prin urmare, nu-i trec pragul, ferindu-se de ea ca dracul de tămâie. Într-adevăr, locul e „periculos”, fiind „bântuit” de umbrele marilor clasici ai literaturii române și universale. Ptiu, drace!

Constantin-T. STAN