Despre cartea-controversă de la Gaudeamus 2018: Igor Bergler: „6 povestiri cu draci”

George Motroc: Domnule Igor Bergler, în primul rând, felicitări pentru noua carte -,,6 povestiri cu draci”, dar şi pentru premiul obţinut la Târgul Gaudeamus 2018! De fapt, dacă nu greşesc, la fel au stat lucrurile şi în cazul celorlalte două cărţi ale dvs.?

Igor Bergler: Mulţumesc! Intr-adevăr, am cam confiscat cel mai important premiu al celui mai important eveniment editorial din România. E premiul publicului, iar asta e şi mai încântător. Nu există mulţumire mai mare decât să vezi o mare de oameni îmbulzindu-se să îţi cumpere cărţile.

G. M.: Cartea dvs. a stârnit şi controverse atât prin titlul neobişnuit, copertă, dar şi prin tema aleasă… Din aceste motive poate fi considerată şi chiar merită titlul de cartea-controversă a anului 2018? Sunteţi de acord cu un asemenea punct de vedere?

Igor Bergler: Controverse? Nu prea văd de ce! Dacă vă referiţi la cei care îşi fac cruce şi scuipă în sân când văd titlul şi dracul de pe copertă (cineva a zis că seamănă cu Messi), atunci ăia sunt în Evul Mediu şi cartea nu li se adresează. Doar o chestiune de ordin biologic ne face contemporani cu ei. Mental suntem la sute de ani distanţă. În rest nu văd ce controverse să se fi stârnit. Cartea nu e nici măcar blasfemică.

G. M.: La lansare, dl. Pavel Şuşară mărturisea, dacă nu greşesc, că această carte este diferită de celelalte ale dvs… Privind lucrurile dintr-un alt unghi, al scriitorului, aţi avut şi dvs. senzaţia, în timpul realizării ei, că scriitura dvs. s-a schimbat în raport cu celelate două cărţi?

Igor Bergler: Nu cred că a zis Pavel aşa ceva. Ba din contră. A spus că cele şase poveşti sunt construite din şpanul celor două romane şi, ca să îl citez exact, a spus că am reuşit „să fac în proza scurtă exact ce mi-a ieşit şi în epopee”. Cele 6 poveşti cu draci nu numai că au mare legătură cu romanele, dar oferă şi chei de lectură pentru acestea. Atât pentru BIBLIA PIERDUTĂ, cât şi pentru TESTAMENTUL LUI ABRAHAM, dar mai ales pentru MINCIUNA LUI MICHELANGELO, a treia carte din seria Charles Baker, care urmează să apară în această toamnă. Cum ziceam, aveam lucruri nespuse, care au mare legătură cu romanele, dar care, cumva nu şi-au găsit exact locul în acestea. Mai ales pentru trăsăturile lor vădit fantastice, care există în romanele mele, dar sunt pe o tonalitate foarte joasă, şi ele chei pentru înţelegerea intenţiilor autorului. Ar fi tulburat prea mult structura romanelor, aşa că am decis să le trec într-un volum separat.

G. M.: Cu voia dvs., o să vă adresez câte o întrebare legată de fiecare povestire din acest volum, dar fără a avea pretenţia că voi epuiza toate misterele legate de decodarea textelor… Spre exemplu, în prima povestire, „Intrusul” care se poartă „ca o umbră perfectă a bunicului”, prin imitarea fiecărui gest şi conturează ipostaza unui diavol inofensiv care nu pare să vrea să se implice în viaţa oamenilor… Doar la atât să se rezume prezenţa răului în lume – asemenea unui observator tăcut, chiar total neutru…? Ar fi aceasta o situaţie ideală?

Igor Bergler: Aşa credeţi? Că Intrusul reprezintă „răul”? N-aş zice. Mai degrabă, deşi un personaj asociat cu răul, e o victimă. Asupra căruia se transferă întreaga ticăloşie şi ipocrizie a celorlalţi, care au ocazia să îşi liniştească eventualele remuşcări şi asupra cui să îşi transfere întreaga ticăloşie. E un ţap ispăşitor, care uimeşte tocmai prin faptul că nu e deloc ceea ce o cultură întreagă a urii l-a desemnat să fie. Tocmai din acest motiv cei care îl văd fără eforturi sunt copiii, inocenţi prin definiţie, iar cel care nu îl vede deloc e popa, ipocrit prin însăşi natura existenţei sale. De fapt, acest fenomen al scoaterii la iveală, al unui tip de revelaţie, e o unitate de măsură a prezenţei răului în lume, cum aţi spus.

G. M.: În cea de-a doua poveste, „Un detectiv şi nişte tablouri dintr-o expoziţie”, trataţi relaţia diavolului cu arta… Ea conţine o imagine tulburătoare – dracii care fug din tablouri şi care invadează lumea… Este acesta semnul clar al sfârşitului lumii, aşa cum crede unul dintre personaje? Citez: „Femeia, habotnică peste măsură, era convinsă că Sfântul Scaun fusese luat cu asalt de diavoli şi se panicase absolut la ideea că Necuratul se strecurase în catedrală şi că avea să pună stăpânire pe ea, că diavolul însuşi câştigase lupta cu bunul Dumnezeu şi că sfârşitul lumii se apropia.”

Igor Bergler: Da. Sunt foarte interesante observaţiile dumneavoastră. Şi felul în care îmi percepeţi poveştile. Cum zicea o dată Andre Gide, cred, din momentul în care a ajuns la public, cartea nu îi mai aparţine autorului. Iar publicul va descoperi în ea lucruri care, probabil sunt în text, dar de care autorul nici măcar nu e conştient că există. Că scrii ceva, ai ceva destul de precis în cap. Nu e numai expresie, ci şi conţinut (asta e o poveste lungă, împărţirea ţine de o estetică marxistă în care eu nu cred, convingerea mea e că expresia conţine conţinutul, care, ca să zic aşa, se conţine şi pe sine). Dar, să zicem, convenţional, că cele două noţiuni pot fi despărţite. În acest caz, părerea mea despre ce am scris sau am vrut să spun diferă mult de ceea ce înţeleg o parte dintre cititori. Mulţi dintre ei îmi revelează lucruri foarte interesante care reies din cărţile mele şi la care, mărturisesc, nu m-am gândit niciodată. Dar care, de multe ori, sunt într-adevăr acolo. Sau ar putea fi. În felul acesta, cititorul participă la rescrierea cărtii pe care o citeşte. Ceea ce e minunat. În fine, după paranteza aşa lungă şi neclară, să încerc să vă răspund la întrebare. Nu am intenţionat să vorbesc în niciun fel despre relaţia dintre artă şi diavol. Aici e vorba despre prejudecăţi. Povestea e, aşa cum fac adeseori, în marea mea de referinţe culturale, un rapel la „6 personaje în căutarea unui autor” a lui Pirandello. Dracii sunt acolo doar pentru coloratura lor. E vorba mai mult despre altceva. Intenţia mea a fost un fel de polemică estetică – talent versus lipsa lui, est versus vest, arta modernă versus academism. Şi mă opresc aici, penntru că nu e în ordine să îmi explic cărţile. Cititorii trebuie să înţeleagă ce vor şi ce pot. Am încercat întotdeauna să scriu pentru mai multe tipuri de public, foarte diferite.

G. M.: „Dracopatia”, o povestire în ramă, aminteşte de metamorfoza kafkiană, dar nu în plan animalier, ci într-un plan extrem, malefic… Omul însuşi devine diavol, preluând semnele fizice ale acestuia – coarne şi coadă, iar personajul însuşi se întreabă: „ce fac dracii, care e principala lor preocupare. Singurul răspuns satisfăcător pe care mintea lui reuşi să îl găsească era că îi împiedică pe oameni să ajungă în Rai. Adică îi îndepărtează de calea cea dreaptă şi îi aţâţă la prostii. Le întind provocări, le presară drumul prin viaţă cu tentaţii, îi împing la acţiuni nesăbuite. Pe cale de consecinţă, probabil că şi el trebuia să facă acelaşi lucru.” Altfel spus, Sartre avea dreptate când spunea că „iadul sunt ceilalţi”?

Igor Bergler: Sartre însuşi era iadul. Un porc şi un mare ticălos. Era tot timpul îmbibat cu absinth şi era mai mereu nespălat. Odată, o curvă la care se dusese l-a rugat să se spele măcar acolo jos. Simone de Beauvoire îi aducea fete de la şcoala la care preda. Omul a îmbrăţişat, rând pe rând, toate totalitarismele. Eu nu cred că arta poate fi despărţită de autor. Dar oricum n-ar fi cazul la Sartre, care a fost un filozof de doi bani şi un autor aşijderea. Doar delirul ăsta foarte specific francez al intelectualului implicat l-a împins în faţă. Nu cred că se salvează nimic din ce a scris. Nici măcar „Greaţa”. Cât despre povestea mea, ea e o parodie la întreaga operă a lui Kafka (veţi găsi în întreaga poveste referiri la Castelul, Procesul, America şi la toate povestirile sale, inclusiv la relaţia cu Max Brod, prietenul său idiot, care i-a salvat cărţile, dar n-a înţeles nimic din ele), nu doar la „Metamorfoza”, povestea în care funcţionarul K se trezeste într-o dimineaţă transformat în gândac. Ca să fac o precizare importantă: mă enervează toţi constipaţii care cred despre Kafka că e un autor de parabole penibile, aşa a la Dan Piţa. Toţi ăştia care folosesc ad nauseam expresiile „univers kafkian”, „o lume kafkiană” etc., în sensul pe care îl ştim, fie (cel mai probabil majoritatea) nu i-au citit cărțile, fie n-au organ pentru el. Kafka e un scriitor imens, printre cei mai mari care au existat vreodată. Dar e eminamente un scriitor comic, de un umor nebun. Nu e personajul constipat pe care îl citează sfertodocţii, nici vreun critic al totalitarismului aşa cum il vede Orson Welles în ecranizarea jenantă a Procesului. Dintre regizori, Soderbergh a înţeles exact cine e Kafka, iar Kundera, praghez şi el, îl explicitează foarte exact în „Testamentele trădate”. Cred că v-am răspuns la întrebare, fără să vă răspund direct. În orice caz, întrebarea pe care o citaţi şi pe care şi-o pune personajul meu e în aceeaşi zonă cu povestea cu intrusul. Omul habar nu are de ce se transformă şi de ce lumea se sperie de el doar pentru că i-au crescut coarne şi coadă, ceea ce echivalează cu a se întreba de ce naiba a fost inventat? Râsul de la final îl retransformă în ce era înainte de dracomorfoză. Râsul e singurul lucru care ne salvează de prostie şi de ridicol.

G. M.: Nu o să vă întreb nimic despre textul propriu-zis din cealalaltă metamorfoză, una închipuită şi care are loc doar în ochii celorlalţi piraţi din „A doua moarte a piratului Francis Dracul, Sir, cavaler şi pungaş”… O să mă refer, totuşi, la Nota autorului de la final şi în care sunt amintiţi Borges şi Camus… Aceşti scriitori dintre care, paradoxal, doar ultimul a primit premiul Nobel, sunt, de fapt, câteva dintre modelele dvs. literare în ceea ce priveşte literatura sec. XX sau, mai mult decât atât, consideraţi că aceste două nume reprezintă nişte modelele indispensabile oricui doreşte să devină scriitor?

Igor Bergler: Păcat că nu o să mă întrebaţi (râde). Aceasta e, dacă îmi pot permite să spun aşa ceva, povestirea mea favorită. Mă refer la cea cu piratul. Notele de la final dau seama despre cât de parodic este textul. Camus mi-a plăcut foarte mult în tinereţe. Borges îmi place acum. Iar motivul dublului, foarte prezent în literatura secolului al XIX-lea, m-a obsedat o bună perioadă de timp. Aşa că am vrut să am şi eu dublul meu, care moare de ruşine la vestea că celălalt „eu” al său, pe care o stranie întâmplare l-a făcut să şi-l asume, a sfârşit cam ruşinos, lăsând în urmă un munte de rahat. N-am modele literare. Am, însă, modele intelectuale. Umberto Eco e primul dintre acestea. În afară de citit, nimic nu e indispensabil pentru un autor. E nevoie să încarci mult soba pentru ca aceasta să producă căldură. Nu cred în autorii care nu citesc „ca să nu se lase influenţaţi”. Asta e o enormitate. Dupa ce a citit tot ce e important, un autor trebuie să îşi găsească propria voce şi asta nu e niciodată uşor.

 G. M.: Chiar dacă, probabil, nu veţi fi de acord, rămân la părerea că penultima poveste, „Cele trei Magdalene”, este cel mai controversat text al volumu-lui dvs.! De aceea vă întreb… A aduce în discuţie o posibilă relaţie cu incubi sau sucubi, chiar şi sub forma indirectă a unui manuscris găsit întâmplător, nu reprezintă şi un act de curaj al scriitorului Igor Bergler? În definitiv, un scriitor ce trebuie să facă mai mult: să rămână fidel unui anumit orizont de aşteptare, specific pentru tipul de cititor care îl citeşte ori să reuşească să îl şocheze şi să îi schimbe acestuia radical modul de gândire sau măcar să îl pună pe gânduri?

Igor Bergler: Cititorii mei au spus că povestirea la care vă referiţi e cea mai asemănătoare cu romanele mele, că aici se vede că e aceeaşi voce, acelaşi autor, acelaşi idiolect estetic. Eu zic că e destul de clar şi pentru celelalte. Faţă de ororile cu care suntem obişnuiţi, sucubii sunt glume, farse, personaje aproape angelice! Şi povestea cu Magdalenele e tot o parodie, deşi povestea e cât se poate de reală. Cel puţin o parte din ea. Aşa cum se întâmplă în toate cărţile mele (poate de asta e considerată în siajul romanelor). Cu draci nedumeriţi şi perplecşi, care umblă în doi precum cuplurile comice de la începuturile cinematografului, ca Stan şi Bran, încercând să corecteze o eroare veche de câteva secole. În rest, habar n-am ce trebuie să facă „scriitorul” ăsta generic la care vă referiţi. Nu cred în vocatia mesianică a artistului. În ceea ce priveşte schimbarea radicală a modului de gândire a cuiva, Doamne fereşte. Asta e imposibil oricum. Devine posibil doar în dictaturi obsedate să îţi invadeze spaţiul interior pentru că nu se mulţumesc doar cu adeziunea exterioară, publică. Unii autori şochează, alţii din contră. Unii îl pun pe cititor pe gânduri, alţii îi dau confortul roz al lucrurilor cunoscute şi aşteptate. În ceea ce mă priveşte, încerc să le ofer cititoriilor mei momente de plăcere, mă joc cu ei, îi iau complice peste picior, le întind capcane de toate felurile, la tot pasul. De la coduri ascunse, la capcane metatextuale. Şi mă încântă atunci când îmi scriu că s-au prins de unele sau de altele. Mulţi nu sunt interesaţi de jocurile astea narative care mie mi se par destul de sofisticate. Dar fiecare găseşte în cărţile mele ceva ce să-i placă. Unii, de exemplu, îmi sunt recunoscători pentru felul în care prezint, ca într-un sinopsis extins, lucruri istorice pentru care, ca să le ştii, trebuie să citeşti sute de cărţi, manuscrise, să cutreieri arhive şi biblioteci. Îi atrage enciclopedismul lor. Şi asta e iarăşi bine!

G. M.: Chiar dacă lucrurile în lumea în care trăim par să meargă din rău în mai rău de câteva secole, în ultima poveste, spre final, mai exact pe ultima pagină, până şi dracul se gândeşte şi vorbeşte despre fericire…! Este acesta un semn bun pentru lumea noastră post-postmodernă tot mai confuză, dominată de internet şi de televiziunea de divertisment ieftin sau, chiar mai rău, un indiciu că bucuriile simple ale vieţii, includ aici şi lectura cărţilor tipărite, devin pe cale de dispariţie într-un viitor nu foarte îndepărtat…?

Igor Bergler: Cum adică lucrurile merg din rău în mai rău? Din contră, lumea e mai civilizată şi mai bună. Informaţia nu mai este privilegiul unei elite scăpătate şi corupte. Mă refer la Occident acum. Sigur, dacă vă referiţi la sinistrul secol douăzeci (aşa în  primii săi cinzeci de ani), am avut parte de monstruozităţi de neimaginat, mai ales prin întinderea lor şi prin inventarea ideologiei (deşi asta începe cu romanticii germani şi cu inventarea naţiunilor), care până atunci era avatarul exclusiv al religiei. Dar de atunci, în treimea de lume civilizată, oamenii trăiesc mai bine decât au trăit vreodată. Studenţii mei se miră când le spun că trăim în treimea bună a lumii. Da, lumea e confuză, pentru că accesul la media s-a democratizat. Nu ştim cum o să evolueze asta, dar trebuie să ne amintim că divertismentul ieftin a existat întotdeauna. Nu era atât de vizibil, dar nici kitschul, nici prostul gust, care e altceva, nu sunt invenţii moderne. Atâta că până acum, prostul satului, cum îi zicea Eco, nu avea antenă şi îşi trăia prostia şi lipsa de educaţie şi de gust în lumea lui, fără să agreseze pe toata lumea cu stridenţele sale. Asta e reversul monedei. Cam neplăcut. Dar merită, dacă faţa ei e atât de frumoasă. Ştiţi că dacă o televiziune importantă din lume dă „Hamlet” într-o seară, îl vede într-o singură zi mai multă lume decât în ultimii 400 de ani la un loc? Mie asta mi se pare grozav. Tot aşa cum mi se pare grozav că mandarinii nu ne mai pot impune nici ce să gândim, nici ce să simţim, nici ce să ne placă. Revoluţia franceză, cu sângele ei cu tot, cu episoadele sale sinistre, a schimbat lumea în bine. Nu există faţă, fără revers, tot aşa cum nu există alb, fără negru. Nostalgicii vor crede întotdeauna că lumea merge într-o direcţie greşită. Poate că ăsta e preţul evoluţiei, dar mie îmi place! Societăţile medievale, cum e a noastră în imensa ei majoritate, favorizează elitele ticăloase şi corupte, dar asta ţine mai degrabă de absenţa modernităţii decât de prezenţa ei. Nu dispar cărţile tipărite. Până acum trei ani a fost consemnată o creştere spectaculoasă a cărţilor în format electronic, care, trebuie spus, nu au atins niciodată volumele la care ajung cărţile tipărite. De trei ani, trendul s-a inversat şi se constată o creştere serioasă şi constantă a cărţilor tipărite în raport cu cele electronice. Dar chiar şi dacă ar fi cum ziceţi, nu văd în ce măsură e atât de important suportul, atâta timp când  acum se citeşte mai mult în întreaga lume decât s-a citit în întreaga istorie a omenirii la un loc. Cel mai mult mă enervează postările alea pe net văicăricioase ale celor care căinează lumea prezentă, în detrimentul unui trecut idealizat al tinereţii lor care n-a existat, de fapt… „Vai nu s-e mai citeşte azi ca pe vremea mea”, zice una scriind aşa cum vedeţi aici. Acest „s-e” e paradigmatic pentru ipocrizia acestui fel de bocitori.

G. M.: În loc de orice altă concluzie, pe lângă mulţumiri pentru toate aceste sugestii de lectură adecvată şi decodări ale textelor, vă rog să acceptaţi să ne dezvăluiţi câte ceva despre următorul dvs. proiect literar – „Minciuna lui Michelangelo”, dar şi despre viitorul extern al volumului „6 povestiri cu draci”, mai exact în ce măsură va fi inclus în acel program de traducere în limbile lumii, fără ajutorul statului, aşa cum tot aşteaptă mulţi scriitori români contemporani, dar care a reuşit să vă propulseze, dacă nu greşesc, cu ajutorul celor două cărţi ale dvs. – „Biblia pierdută” şi „Testamentul lui Abraham”, drept cel mai de succes scriitor român de după 1989…

Igor Bergler: Nu pot da fragmente din motive de copyright, dar pot spune că „Minciuna lui Michelangelo” va fi o surpriză imensă. Este, fără îndoială, cea mai bună carte a mea. Şi va fi şi cea mai controversată. Este o carte despre cea mai mare conspiraţie care a existat vreodată în istorie şi care, cu mai puţin suflu, e adevărat, ne domină vieţile şi astăzi… Una reală, nu vreo invenţie, nu vreo ficţiune. Povestită în stilul meu, sub forma unui thriller (şi mai thriller decât precedentele) cu multă istorie.

În ceea ce priveşte viitorul internaţional al cărţilor mele, vom vedea. Deocamdată BIBLIA PIERDUTĂ se vinde în 31 de ţări, în întreaga lume. Fiecare variantă a fost achiziţionată de edituri de primă mână. Versiunea în spaniolă, de exemplu, a fost cumpărată de cel mai mare grup editorial din lume, Penguin Random House, iar cea în franceză de cel de-al doilea, Grupo Planeta. E deja bestseller în Spania, Italia, Columbia şi alte ţări din America Latină, în statele fostei Yugoslavii şi în fostele Republici Sovietice. Cariera internaţională a „Testamentul lui Abraham” se va decide, cel mai probabil, în toamna asta la Târgul de la Frankfurt. Despre „6 povesti cu draci”  încă nu s-a discutat.

Închei cu un lucru pe care l-aţi punctat foarte bine. Cărţile mele sunt traduse pe banii editurilor străine, fără nicio contribuţie a statului român. E important să se înţeleagă asta, pentru că, de multe ori, cititorii de bună credinţă sunt induşi intenţionat în eroare de către unii autori care se laudă cu variantele în alte limbi ale cărţilor lor. În cele mai multe dintre aceste cazuri, nu în toate, e adevărat, acele cărţi sunt traduse pe banii contribuabilului român, pe care nu îl întreabă nimeni, şi sunt publicate la fel, la edituri marginale, în ediţii mai mult decât confidenţiale. În covârşitoarea majoritate, aceste cărţi plătite din taxele noastre, a căror alegere este făcută de o minicomisie – formată din oameni de care, în afara găştii din care fac parte, n-a auzit nimeni vreodată -, pe criterii politice şi de gaşcă, nu ajung în nicio librărie, nu pot fi cumpărate de niciunde. Nu interesează pe nimeni. Practic nu există. Singura lor utilitate este ca autorul să se laude că e publicat afară. E important să precizăm cum funcţionează acest tip de impostură. Pentru că ea duce, în formele ei, cele mai comice, la momente din acelea în care un politician român, plângăcios, scriitor şi membru al uneia dintre găşti, a umplut ziarele cu fake news-uri despre el, cum că ar fi favorit la Premiul Nobel. Obsesia asta a medaliilor, a premiilor care să compenseze lipsa de interes a cititorilor e identică cu disperarea politicienilor analfabeţi de a părea altceva decât sunt de fapt, acoperindu-se cu titluri şi doctorate. Cărţile nu se scriu nici pentru autor, nici pentru a fi ţinute în sertar. Ele sunt scrise pentru public. Eu sper că înţeleg ce vor cititorii de la cărţile mele şi încerc să satisfac exigenţele unei categorii cât mai largi de cititori. Şi o fac distrându-mă!

Interviu realizat de George MOTROC