Din țaitungul de altădată

Share Button

Fotbal la Lugoj în anul 1912

„Vinerea trecută, în ziua sărbătorii Sf. Petru și Pavel, o modestă ceată de tineri români lugojeni a inaugurat aerodromul pe care va zbura duminică Vlaicu, prin un început de viață sportivă. Pentru prima oară s-a jucat în Lugoj, din partea societății noastre, fotbal, jocul de minge care la popoarele mai avansate în mentalitate sportivă este obiectul celei mai intensive preocupări. Acum tocmai își măsoară capacitățile istețimii și ale forței la Olimpiada de la Stockholm toate gintele lumii și bate la ochi că acolo, unde până și negrii de la Ecuator, precum și indienii preriilor bat la recorduri și trec învingători către țintă, acolo românimea nu a putut fi nici măcar reprezentată. În situația aceasta, ne place a vedea că amintitul început pe terenul acesta, eminamente modern și sănătos, este baza unei mentalități sportive ce stăpânește astăzi toate popoarele mai avansate din Apus” („Drapelul”, Lugoj, XII, 76, 1912, 3).

Concert

Societatea Filarmonică a orașului nostru – care a fost reorganizată numai de câteva săptămâni – a dat, sâmbătă, 19 aprilie a.c., în sala Teatrului Comunal, un concert, care a reușit foarte bine atât moralicește, cât și materialicește. În prima parte a programului au fost executate Uvertura „Egmont” de Beethoven, Simfonia „Jupiter” de Mozart și Serenada (numai pentru instrumente de arcuș) de Volkmann, dirijate strălucit de maestrul dr. Iosif Willer, noul director muzical al Societății, care, după 20 de ani, a luat iarăși în mână bagheta sa de dirijor. Dr. Willer este recunoscut ca unul din cei mai buni muzikus nu numai în orașul nostru, ci și în tot Banatul și Ardealul. În partea a doua a programului, dirijat de ambițiosul dirijor, cu mare temperament, maior Gh. Dimitriu, au fost executate Capriciu italian de Ceaikovski, Povestiri din pădurea vieneză de Johann Strauss și uvertura la opera Freischütz de Weber. Meritul acestui bine reușit concert este, pe lângă dirijori și orchestră, și al conducerii Societății, în frunte cu președinții ei, dl avocat Aurel Lascu, primarul orașului, și dr. A. C. Vasilie, secretarul general al Primăriei. („Răsunetul”, XXVI, 17, 1947, 3)

*

O tempora! Ce repertorii, ce dirijori la pupitrul Filarmonicii lugojene! Își va asuma cineva, în viitorul apropiat, reînființarea la Lugoj a Societății Filarmonice, care, pe vremuri, se străduia să țină pasul cu Orchestra Societății „Amicii Muzicii” din Timișoara, precursoarea actualei Filarmonici? Dar nu oricum, după ureche, ci consultându-se cu pricepuții în domeniu, într-o tardivă încercare de a promova cultural, cu profesionalism, urbea noastră.

21 iulie 1912: zborul lui Aurel Vlaicu la Lugoj

Vlaicu mai rotește o dată ochii peste toate încheieturile mașinii și se așază apoi liniștit în nacelă. Ion desface drapelul tricolor din capul aparatului, învârte de două ori elicea de dinainte, în pocnete benzina se aprinde, elicele pornesc a se învârti nebune, Vlaicu rostește comanda, flăcăii dau drumul bălaurului, care pornește apoi, într-o clipă, ușor, fără nicio întârziere sau zvâcnire, aleargă pe roțile sale subțirele ca picioarele păsărilor abia vreo 15 m și deodată se ridică de la pământ sub un unghi de 30 de grade, înălțându-se lin, sigur și ușor, ca o pasăre, însoțit de privirile scăldate în lacrimi și de uralele privitorilor extaziați. Dincolo de hangar, o cotește la spatele publicului, spre biserica grofului din Dealul Viilor, ocolind-o pe aceasta ca să-l vadă și cei adunați acolo fără să fi plătit taxă de intrare. De acolo se avântă spre oraș la publicul îngrămădit pe drumul Tapiei, ia linia Timișului și iese de-a lungul lui de cealaltă parte a orașului, spre Coștei. Ocolește în numeroase cercuri, cu întoarceri îndrăznețe, câmpul liber din fața publicului. Țâșnește sus la 400 m, și de acolo, în mișcare șerpie, își pleacă de trei ori mașina înainte în semn de salutare a publicului, care izbucnește în urale vijelioase. Ajuns în apropierea Timișului, trece peste turnul bisericii din Lugojel, spre Cliciova. Acum abia se mai vede în depărtarea zării. Luând ca direcție creasta dealului, înaintează de-a lungul ei, țâșnește apoi la vale spre public, care-l primește cu urale fără sfârșit. Vlaicu salută, execută iarăși câteva viraje, al căror maestru neîntrecut este, zboară când în plină viteză, când încet de tot, aici se înalță, aici se coboară, se întoarce roată, zboară culcat pe o lature, o ia apoi peste hangar spre Hezeriș, ca să treacă peste șirul vilelor frumoase de la poarta Dealului Viilor, se pierde departe peste Sâlha și Coștei, întoarce peste barăcile militare, se coboară tot mai jos, până ce ajunge la fața pământului și aterizează lin, frumos, fără nicio zvâcnire și accident, pe locul ce singur și-l alesese înainte de ascensiune, după un zbor de 41 de minute, atingând 400 de metri înălțime și parcurgând o cale de 75 de km.

În mijlocul entuziasmului general, fetița drăgălașă a advocatului dr. G. Dobrin, Eleunuța, îmbrăcată într-un mândru costum național, predă celebrului aviator o cunună de lauri de argint, purtând inscripția: „Lui Vlaicu, cuceritorul văzduhului, Femeile Române din Lugoj. 1912”. („Drapelul”, XII, 79, 10/23 iulie 1912, p. 2)

Curcubeul și ideea de stat maghiar

Vineri, la orele 7 seara, muzica militară a concertat înaintea Primăriei din Arad. Ieșise multă lume să ia puțin aer. Deodată, începu să cearnă o ploiță fină, și nu mult după aceea apăru pe bolta cerească un curcubeu de o rară frumusețe. Un grup de români îl zări, și unul dintre ei vorbea de asemănarea curcubeului cu tricolorul românesc. Câțiva unguri îl aud și răspund că, dimpotrivă, ochiul ager poate observa o asemănare mare cu drapelul unguresc. Pe tema aceasta se iscă o ceartă care luă proporții îngrijorătoare, când apăru apărătorul „ideii” în persoana unui polițist și întrebă care-i pricina certei. Aflând cauza, privi și el în sus, și acum parcă strălucirea coloraturii curcubeului era mai puternică și mai intensivă, reliefând mai puternic culorile românești, atât de drăguțe porodițelor șoviniste. Polițistul era cam miop și, înfuriat, se grăbi după o scară ca să urce acoperișul, să vadă dacă n-au aranjat cumva vreo demonstrație împotriva „ideii”. Dar când ajunse sărmanul sus, rupt, ostenit și de abia mai răsuflând, un nor negru împânzi bolta cerească și salvă statul maghiar de primejdie. Norului, din partea compatrioților noștri, mare mulțumită! („Drapelul”, XII, 65, 1912, 3)

A consemnat: Constantin-T. STAN

Be the first to comment

Lasă un răspuns