Dumnezeu nu se amestecă în certurile noastre

Share Button

Suntem obosiți de acest război civil psihologic izbucnit între noi, iar oboseala ne face și mai iritabili. Cum e mai bine? Te întrebi. Să strigi în gura mare ce ai de zis, cu riscul de a supăra, eventual, pe alții? Sau să te zidești undeva, în propria-ți singurătate și să nu mai vrei să auzi nimic? În ce mă privește, trăiesc, aș zice, între tentația grotei și cea a agorei. Abia ajung în agora și, obosit, vreau să ma întorc în „grota” mea  cu cărți, pentru ca aici să mă cuprindă remușcările, să am iarăși nostalgia agorei. Această oscilare îmi arată că n-am depășit, poate, nici acum limitele unei ”morale negative”, cum o numesc  eu. Adică, știu foarte bine ce refuz și de ce refuz, cu ce nu pot să mă împac și de ce. Dar nu știu prea bine, se pare, ce aștept. Oricum, nu e simplu să vezi, cum am văzut noi, că se poate muri nu numai ușor, ci și inutil. Nu e simplu să treci prin atâtea dezamăgiri câte am cunoscut noi de la Revoluție încoace.

Observ, de altfel, că lumea se micșorează pentru mine. Acum, când, de bine de rău, se poate călători, orizonturile mele se restrâng. Îmi amintesc din ce în ce mai des de orașul copilăriei mele, revăd cerul atât de bine cunoscut de pe malurile râului Timiș și simt că mi se pune un nod în gât. Nimeni nu va trece printre crimele politice ale regimului comunist suprimarea mitologiei satului românesc, or mie de acel sat îmi e dor, care nu mai există, unde metafizica începea foarte aproape de ultima casă, dincolo de care începea câmpul. A murit o lume, de fapt,în ultima jumătate de veac. Iar speranța  mi se pare un cuvânt mult prea vag ca să umple golul rămas.

Și la urma urmei, nu mai sunt convins, ca altădată, că fără speranță nu se poate trăi. Ba se poate. Dovadă că noi vorbim azi toată ziua de iertare, dar nimeni nu iartă pe nimeni. Mai mult, primii care ar trebui să fie iertați sunt primii care se grăbesc să-și sporească vina.

Citesc undeva că o judecată adevărată nu este cu putință între doi împricinați. Mereu trebuie să fie un al treilea, un Solomon care să-i asculte și să-i judece pe cei doi. Și cine ar putea fi al treilea în cazul nostru? Evident, al treilea n-ar putea fi decât Dumnezeu. Solomon este o legendă și, la limită, un impostor. El este un judecător infailibil pentru că e împărat. Verdictele sunt fără recurs fiindcă aparțin unui autocrat, nu fiindcă ar fi cu desăvârșire drepte. El a luat locul lui Dumnezeu, precum atâția alți despoți. Dar Dumnezeu nu se amestecă în certurile noastre. Ne lasă să împărțim singuri o dreptate provizorie , până la Judecata de Apoi. Și se pare că nu suntem în stare să o facem, de vreme ce sunt atâția procurori voluntari azi și niciun vinovat. Nimeni nu-și recunoaște nicio vină, în schimb toată lumea azvârle cu pietre, de parcă am vrea să ne mântuim prin violență. Generația noastră, a celor trecuți de cincizeci, șaizeci de ani, și-a pierdut, cred, dreptul de a fi profesor de morală. Ce să învățăm și pe cine? Pe tineri? Ce să le spunem noi tinerilor? Că nu e bine să trăiască în minciună? Dar ei știu mai bine decât noi asta. Au dovedit-o! Și ar suna penibil pretenția de a-i învăța libertatea pe cei care s-au arătat capabili să moară pentru ea. Mai normal ar fi să ne uităm în oglindă o clipă, o singură clipă, după fiecare frază. Poate astfel am reuși să nu mai fugim mereu după scuze, după justificări.

Mai ales că, pe cât se pare, destrămarea ordinii totalitare a pus în libertate, deocamdată, nu atât virtuțile noastre, cât păcatele noastre. Cum se întâmplă de obicei, defectele s-au dovedit mai dinamice, mai pline de inițiativă decât calitățile. Pe aici prin București nimeni nu mai e dispus să asculte pe nimeni și am impresia că nici la Sibiu lucrurile nu stau altfel. Probabil, fiecare simte nevoia să se răzbune pentru o lungă, prea lungă tăcere resemnată. Numai că, din nefericire, lucrurile nu se opresc  aici. Parcă niciodată ceea ce e mai puțin onorabil în noi n-a fost atât de stimulat să se manifeste. Mitocănia, care îți taie calea, devine agresivă, prostul gust se răsfață, o pleavă de învârtiți de tot felul se amestecă, în grabă, cu vechiul strat de pleavă. Personaje mediocre se agită în Parlament cu o dorință irepresibilă de a se face de râs, altele, la fel de mediocre, își umflă pieptul la televizor pentru a impresiona publicul slab de înger. Suntem amenințați de o invazie a șobolanilor, ieșiți de peste tot, iar deziluziile se țin lanț, de parcă ar trebui să ajungem toți la concluzia că orice idealist care se încăpățânează azi să rămână idealist este ori imbecil, ori naiv. Pietonii se zgâiesc la vitrinele magazinelor cu produse aduse de prin mahalalele Occidentului, fără să aibă banii necesari, în vreme ce miniștrii, care administrează corupția generalizată, se străduiesc să ne convingă neapărat că sunt niște ”tehnocrați”. Cum să te aperi, în aceste condiții, de senzația că, dacă te interesezi de politică, te simți tu însuți vilgar, murdărit? Dar cum să alungi gândul că a nu face politică, azi, e un alt mod de a face politică, și anume, în favoarea ”lor”? Când noaptea coboară ca o baltă de întuneric, peste București, străzile se golesc. E periculos să te plimbi. Și cei mai mulți se grăbesc să-și ia rația de minciună pe care le-o servesc,  prompt, la oră fixă ”Actualitățile”. Puterea  exersează, în continuare, surâsul ca spray, ca dezinfectant de ”probleme”, în vreme ce exasperările cresc și ura ia proporții de coșmar. În tot acest marasm, amestec de mizerie veche și mizerie nouă, botezat ”democrație originală”, roiesc bișnițarii, lichelele, demagogii, cinicii. Unii au reușit să aibă demnități importante, în loc să dea explicații într-un tribunal. Iar șirul întrebărilor pe care le repetăm degeaba e aproape fără sfârșit acum. Cine a tras în populație  la Timișoara, la București, la Sibiu? Aceeași generali, oare, care amenință și acum că vor deschide focul dacă nu suntem cuminți? Cum au dispărut teroriștii? Sau nici n-au fost teroriști? Dar atunci cine ne-a vânat ca pe iepuri? Și câte Securități există acum? Se luptă între ele sau toate se luptă cu noi? Mai există fondurile secrete depuse de Ceaușescu în străinătate? Sau au dispărut și ele? Cine i-a chemat pe mineri? Cine a organizat trenurile? Din ordinul cui? Și cine erau civilii care îi conduceau pe mineri prin București? Cine le-a dat adresele și fotografiile opozanților regimului? Și ce dispoziții aveau? Să ucidă ori numai să maltrateze? Pe scurt, câte crime politice au fost săvârșite după Revoluție?

În zadar. Vorbim în pustiu. Iar în toată vânzoleala asta nu prea e loc pentru idealiștii ridicoli, ca mine. Îți trebuie instincte bune azi și eu nu le mai am, se pare. Uneori, mă simt ca un paralitic rătăcit într-o lume în care se aleargă din toate părțile după ”ceva”, pe care nu se poate pune mâna acum, până nu se limpezesc  apele. Aud că unii au devenit multimilionari. Chiar din guvern. Să fie sănătoți. În acest timp, prietenii se miră că încă n-am fost bătut, ca Petru Creția sau Banu Rădulescu. Mă privesc ca pe un inconștient când află că umblu singur, seara, pe străzi. E atât de întuneric după ce se înserează încât poți să fii înjunghiat fără să știe nimeni. Dar, ca să fiu sincer, nu bravez. Pur și simplu, instinctul meu de conservare s-a uzat. Sunt prea obosit ca să-mi mai fie teamă.

Pe ce se poate oare conta? Mă întreb. Pe o luptă lungă, de uzură, cu răul? Pe ”patriotismul” celor de la putere? Sau pe protestele sttrăzii? Lupta de uzură e aproape întotdeauna  în favoarea puterii. ”Strada” a fost în stare să provoace demisii acolo unde cei vizați au dovedit puțin bun simț. Cât despre ”patriotismul” celor care au acaparat puterea, obligându-ne să ratăm una din marile noastre șanse istorice,ce să mai vorbim. Așa că, n-am cum să fiu altfel decât sceptic. Iar cât privește Occidentul…lucrurile nu sunt deloc simple nici pentru cei care înțelegem că izolarea e o sinucidere. Generația mea a crescut cu convingerea că am fost vânduți la Yalta, că Occidentul și-a făcut jocurile diplomatice la sfârșitul războiului, fără să mai țină seama de nefericirea popoarelor din Est. Occidentul l-a ajutat, practic, pe Stalin să ridice cortina de fier. De aceea, ani la rând, am privit spre Occident cu un amestec  de fascinație și ranchiună. Pe de altă parte, să recunoaștem, minciunile care ni se spuneau despre ”iadul capitalist” ne-au făcut să nu mai vedem nici ceea ce este negativ în civilizația occidentală. Nu mai eram în stare să-l citim cum trebuie pe Spengler, nu mai vedeam că prosperitatea la care ajunsese Occidentul nu dezlega încurcatele probleme ale nevoii omului de fericire. Locuind pe la hoteluri ieftine, cu bani puțini, când ajungeam în Vest, ne-am format o psihologie de inși de categoria a doua. Un  individ din Est era întotdeauna ușor de recunoscut într-o metropolă occidentală după felul cum se uita la vitrinele strălucitoare și după  nenumăratele ticuri pe care le creează complexul sărăciei. Noi am căutat mereu pe cineva cunoscut, la Paris, unde să înnoptăm, am plecat, dacă am avut mașină, cu portbagajul plin de alimente și de canistre cu benzină. Ne-am plătit drumurile, câte au fost, nu numai cu privațiuni, ci și cu umilințe. Asta a adâncit mereu diferențele dintre noi și cei din Vest, iar Vestul a găsit mereu scuze frumoase pentru a-și adormi scrupulele, ceea ce găsește și azi.. Spune, de pildă, despre regimul din România: ”din moment ce a fost ales”… Și ce se poate replica dacă și Hitler a fost ales? Sigur, Iohanis nu e Hitler. Pe deasupra, ne place, nu ne place, și indiferent ce s-a ascuns în spatele scrutinului prezidențial, a fost ”ales”. Nici el, nici Cioloș, nici ceilalți nu sunt, cum pretind, emanația Revoluției, dar sunt emanația unui scrutin, fie el și bazat pe cea mai murdară campanie electorală din Europa. Cu toate acestea, mă întristează să văd că am devenit un poligon de experimentare a teoriilor socialiștilor francezi, pe care francezii nu le acceptă la ei, și o carte de joc în ambițiile europene ale lui Mitterrand. În timpul lui Ceaușescu, nefericirea românilor n-a contat pentru diplomația occidentală.  Și se pare că nici acum nu contează ce gândim, ce simțim noi. La drept vorbind, câte o mică Yaltă se produce aproape zilnic și era firesc să ajungem la complexul că suntem  mereu  vânduți, mereu trădați, mereu socotiți un pion pe o tablă de șah.

În fine, să revin la problemele noastre. Nenorocirea e că s-a rupt ceva, parcă, în puterea  noastră de a spera. Nu vrem să fim mințiți la nesfârșit, ne repugnă nerușinarea vechilor parveniți de a parveni din nou  folosindu-se de economia de piață la fel cum s-au folosit de ideologie și de teroare, dar orizontul spre care ridicăm ochii e opac. Și e cu atât mai greu de suportat această opacitate, cu cât știm acum foarte bine că resemnarea este în serviciul răului. Așa se și explică, poate, de ce trecem cu o mare ușurință de la o stare la alta. Când dăm cu tifla lumii și declarăm că ”noi n-avem nevoie de alții”, când reproșăm lumii că ne-a uitat. În acest timp, după ce a provocat izolarea țării, puterea ar vrea să ne facă solidari cu ea în această izolare care, deocamdată, se dizlocă greu. Vrea  să convingă pe cei dispuși să creadă că vocile critice poartă vina că suntem priviți cum suntem priviți, deoarece, în loc să tacă, și-au arătat repulsia față de ”bășcălia” din parlament pe seama Timișoarei sau față de perspectiva de a deveni cetățeni ai unui stat polițist.

Un singur motiv de recunoștință am față de puterea actuală. Datorită ei am înțeles că, oricâte dezamăgiri aș avea, dragostea pentru această țară, de care nu pot fugi și în care nu-mi găsesc liniștea, rămâne întreagă. Am pierdut multe iluzii după Revoluție, și în legătură cu noi, și în legătură cu felul în care ne privim. Am fost obligat să văd că mahalaua a năvălit în parlament și în paginile unor publicații, am fost nevoit să recunosc că putem fi nu numai omenoși, răbdători, generoși, ci și mitocani, violenți, isterici, egoiști, am observat cu o nesfârșită spaimă că unii dintre noi au fost fericiți să-i vadă pe mineri bătându-i pe cei ce se întâlniseră în Piața Universității pentru a visa împreună o țară liberă de orice servitute…am văzut multe și…ei bine, la capătul tuturor acestor descoperiri, constat că nu am nevoie de nicio iluzie ca să-mi iubesc țara și acest oraș plin de praf, de noroaie, de bălți, de șobolani și de câini vagabonzi, pe care-l simt, îl aud dincolo de zidurile camerei mele. Chiar de-ar fi să mă constrâng să nu mai ies din casă, să rămân între moliile care mișună deasupra cărților împrăștiate pe covor, nu voi reuși niciodată să spun, dacă mi-ar trece așa ceva prin cap, ”acesta nu mai este orașul meu”. Bucureștiul rămâne mai departe orașul meu, cu străzile lui pline de gropi, cu trotuarele lui murdare, cu maidanele lui pline de moloz, cu florile plantate de mineri în fața Teatrului Național, cu șoferii lui, câteodată  bădărani și vulgari, care te înjură dacă le stai în cale, cu țiganii lui, nu o dată obraznici, cu funcționarii lui, uneori necivilizați, cu bișnițarii lui puși pe căpătuială, cu amestecul  lui de murdărie, farmec, inerții balcanice și bovarisme occidentale, cu parcurile lui care se încăpățânează să rămână frumoase, cu femeile lui care știu, în general, să se îmbrace bine chiar în condițiile actualelor prețuri delirante…Astăzi înțeleg mai bine ca oricând că istoria nu mă poate dezlega de ceea ce nu mă va putea dezlega decât moartea, și iată o descoperire care te poate face să iei mereu totul de la capăt, ca Sisif.

Costel BALINT

 

49

Be the first to comment

Lasă un răspuns