Eminescu și sexul frumos

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Eminescu și sexul frumos

„Femeia era pentru dânsul idealul creațiunii,
al frumuseții și al perfecțiunii chipului omenesc”

„Noi, studenții transilvăneni, cam obișnuiam a juca cărți și a chefui când numai aflam ocazia, iar când n-aveam, o căutam. Eminescu pe acea vreme nu bea, nu fuma, nu juca cărți, nu prea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbea de ele decât de cele de prin cărți. Nu era lumeț, ca să zic așa. Odată, eram mai mulți adunați, buni cunoscuți și amici, oameni tot de o pănură, și vorbeam de aventuri de amor. Fiecare se lăuda cu câte una. Fiind cunoscută nepăsarea lui Eminescu față de sexul frumos, după ce fiecare își spunea aventura, cum știu mai bine, l-am înconjurat cu toții și-l luarăm de scurt: el, care era la teatru, unde sunt atâtea «ispite» frumoase, să nu ne deie de rușine, să ne facă și el un mic roman, o bună aventură de amor. Rămase tulburat. Unul dintre noi zise: «El și C… așteaptă să umble fetele după ei, nu ei după fete». Era ca o fată mare. Nu l-am auzit niciodată să fi spus un lucru obscen, nici chiar între patru ochi, în râs ori într-adins.” (Ștefan Cacoveanu)

*

„Eram și noi, tineretul, într-o grupă, și iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din grupa lui Pascaly, cu părul lung și de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. Erau niște ochi din cei mai periculoși pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. În capul unei femei frumoase și tinere, acei ochi ți-ar fi spus de la prima vedere: i-ai văzut și nu-i vei mai uita niciodată, cum nu uită călătorul undele azure ale Fontanei Trevi din Roma veche. În capul acestui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zicea că: sunt ochii mari, fără de noroc.”

*

„Ca tânăr în vârstă de 20 de ani ajunge el în octombrie 1869 la Viena, și atunci vine cu inima cuprinsă de amor pentru frumoasa sa Eufrosina Popescu, și sufletul său e plin de icoana acestei actrițe, care a aprins primul amor în inima lui curată. Dacă ar mai trăi Eufrosina aceasta, ar putea fi mândră de acest amor, cu care ea, întâia, l-a robit pe acela ce avea să devină regele gândurilor înalte și al poeziei române, și ori de câte ori se va vorbi de aventurile amoroase ale lui Eminescu, se va aminti și numele Eufrosinei Popescu, care, din cauza acestei înlănțuiri a împrejurărilor, va trece la posteritate ca și numele mult zbuciumatului poet. Amorul lui Eminescu pentru Eufrosina trebuie să fi fost adânc și sincer, căci am văzut că nici în toamna anului 1870 el nu o uitase, ci vorbea cu mult foc și durere despre Eufrosina sa. După aceasta, nu mi-a mai vorbit de dânsa, dar nici de alt amor cât a stat în Viena, și noi, colegii, care eram pururi în contact cu dânsul, nu am prins de veste de vreo altă relațiune amoroasă cât timp a trăit împreună cu noi. Dar nici alte înclinațiuni trecătoare sau porniri senzuale pentru femei nu am observat la dânsul. Cât a fost cu noi la Viena, a rămas copil bun și naiv, care prefera orice altă distracție decât cea cu femeile, și dacă se întâmpla că colegii săi aduceau vorba despre amoruri și sexul frumos, Eminescu se plictisea și le zicea: «slăbiți-mă cu prostiile voastre». Cu toate acestea, el ținea mult nu la femei, ci la femeie.”

„Femeia era pentru dânsul idealul creațiunii, al frumuseții și al perfecțiunii chipului omenesc. Era în stare să ne vorbească în imnuri de acest cap de operă al creațiunii, și vorbele sale măiastre îi electrizau pe auzitori, cel puțin cât timp le vorbea. Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta.” (Teodor V. Ștefanelli)

A consemnat: Constantin-T. STAN

Eminescu sub vraja muzicii

„El nu avea glas tare, dar dulce și melodios
și cânta corect, căci avea auz bun”

„Umbla încet și vorbea rar și dulce, pare că auzeai o melodie. […] Pe stradă umbla foarte des fredonând cu gândul dus, și nu-i plăcea să-l deștepți din această reverie. Altcum, și în societatea amicilor, când se vorbesc multe verzi-uscate, el de obicei fredona. […] Era ca vremea: când senin, când înnorat. Câteodată, senin și mulțumit, umbla povestind ori fredonând voios, parcă lumea toată era a lui, din contră altă dată era înnorat și tăcut, tăcerea ce premerge furtunii.” (Ștefan Cacoveanu)

„Deși cânta mereu, așa mai pe șoptite, Eminescu nu avea slăbiciune pentru muzică și nu prea se ducea nici la concerte, nici la operă decât rar de tot, mai mult de dragul baletelor.” (Ioan Slavici)

„Când erau mulți tineri la masă, Eminescu era puțin comunicativ. Râdea de glumele ce se făceau, asculta discursurile ce se țineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia dacă se strecurau cei mai mulți din societate și rămâneau numai doi, trei, i se dezlega și lui Eminescu limba, și atunci ne cânta. El nu avea glas tare, dar dulce și melodios și cânta corect, căci avea auz bun. Melodiile măiestrite din opere nu-i plăceau; el le numea țârlâituri. Cântecele populare îl încântau și pe aceste le cânta el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire, aceste erau cântecele sale de predilecție. Când se hotăra să cânte, atuncea cu bună seamă aceste cântece nu lipseau din repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri pe acestea le cânta.

Întâiul cântec era Eu sunt Barbu lăutarul […].

Al doilea cântec era: Dragi boieri din lumea nouă. […] Când pronunța Eminescu versul: «Eu mă duc, mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc», era așa de melancolic și cuprins de atâta emoțiune, încât mai că lăcrăma; iar când ajungea la versul: «Și-nchinați câte-un pahar lui biet Barbu lăutar», el își ridica paharul – dacă eram la pahare –, ciocnea cu noi, îl golea dintr-odată, stând apoi lung timp dus pe gânduri. Iar dacă-l cânta când nu eram la pahare de vin, el ofta numai și sfârșea cu cuvintele sale melancolice: «Of… neamul nevoii!»

Al treilea cântec era: «Frunză verde de piper,/ Câte stele sunt pe cer,/ Toate până-n ziuă pier,/ Numai luna și o stea/ Știe de patima mea…» Cântecul acesta, care are una din cele mai frumoase melodii populare, îl cânta Eminescu cu multă dulceață. Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd când l-a cântat întâiași dată în prezența mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică și cuprins de un adânc sentiment, el intona cântecul: «Mai turnați-mi în pahare,/ Voi să beau, căci sunt serios,/ Dară nu-mi împleți paharul/ Decât de la miez în jos […]/ Și de n-a pieri durerea,/ Piară simțul, pier și eu,/ C-a trăi, jălind poporul/ Nu-mi ajute Dumnezeu».

Era un fel de extaz când îl finea; vedeai ce adânc îl impresiona acest cântec și, din toată atitudinea, te încredințai despre nemărginita iubire ce avea el pentru poporul său. Odată l-am întrebat cine e autorul acestui cântec și mi-a răspuns: «Ia, un biet tânăr transilvănean care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat și a murit după ce-l cântase».” (Teodor V. Ștefanelli)

„Eminescu era foarte atent la cele ce se petreceau pe scenă. El sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii, și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observări. Îl supăra mult și aplauzul zgomotos din teatru, pentru că în aceste aplauze se pierdeau multe fraze și melodii ale artiștilor. Pe Eminescu nu l-am văzut aplaudând niciodată, dar acțiunea din piesa reprezentată se oglindea în fața sa și în ochii săi scânteietori. Dacă ieșeam între acte prin coridoarele teatrului, atunci Eminescu fredona melodiile auzite pe scenă sau repeta fraze din piesa reprezentată. Îmi aduc aminte că la o astfel de ocazie, după ce fredonase o melodie, se oprise deodată drept înaintea unui student, cunoscut al său, și-i zise brusc în față fraza auzită în acea seară pe scenă: «Ah! Ești un laș și te voi pălmui!» Studentul, căruia se vede că-i scăpase această frază, era surprins de amenințarea lui Eminescu și se dete repede într-o parte. Noi, ceilalți, izbucnirăm într-un hohot de râs, iar Eminescu îi zise, râzând și el: «Mă! Tu nici nu știi ce s-a jucat pe scenă!».” (Teodor V. Ștefanelli)

„Dar în toamna anului 1870, când mă aflam la Viena, petrecusem odată până târziu noaptea în societatea lui Eminescu și a altor colegi în restaurantul Bischoff din Wipplingerstrasse, și, când să ne întoarcem acasă – toți locuiam în strada Diana –, am făcut trista constatare că toți la un loc nu aveam zece creițari, taxa portarului, ca să ne deschidă poarta. Hotărârăm deci să ne plimbăm pe stradă până la 6 ore dimineața, când trebuia să se deschidă poarta. Eminescu era atunci foarte bine dispus, mă ținea de braț și cânta, declama și istorisea multe. Apoi deveni sentimental și-l auzii exclamând: «O! Eufrosina, Eufrosina!».” (Teodor V. Ștefanelli)

Selecție realizată de Constantin-T. STAN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.