Eșecul celei de-a treia republici

honeywell

Share Button

Motto: Deși sunt republican, eu personal nu consider că România
va fi pregătită să-și asume statutul de republică nici în zece,
douăzeci, poate nici în cincizeci de ani (Petru Groza, 1947)

30 decembrie. O simplă zi în calendarul subțiat, finalul altui undrea. O foaie pe care o rupem nerăbdători cu ochii lipiți de luminițele bradului. Nu ne mai spune (aproape) nimic, doar că după ea vine 31 și sfârșitul de an. Dacă privim, însă, cu ochii minții în eternitatea noastră, aflăm în semnificația acestei zile semne ale sfârșitului nației românești.

Forma de guvernământ reprezintă pentru multe popoare axul care le marchează existența. Regimul politic nu reprezintă ceva tehnic, o inspirație de moment, binefăcătoare, ci are în spate o întreagă suită de reprezentări, realități și valori. Valori absolute, rădăcini ale nației care-i trimit acesteia seva vieții. 

Gândiți-vă, de pildă, ce înseamnă împăratul pentru Japonia. Au pierdut un război mondial și au suferit bombardamente nucleare, au intrat sub ocupația americană pentru o vreme dar niciun japonez nu s-a gândit un moment să îl acuze pentru toate aceste nenorociri pe Hirohito. Pentru Țara Soarelui Răsare împăratul este poarta spre cer fără de care existența lor în lume devine lipsită de relevanță.

Pentru irlandezi, dimpotrivă, republica reprezintă solidaritatea națională. Este reacția la monarhia engleză protestantă, cea care a stăpânit și a colonizat Irlanda. Spiritul catolic deseori atât de legat de monarhie în alte părți ale lumii se manifestă în Irlanda cu totul republican.

În Franța, republica este însăși esența modernității și a spiritului laic francez. Nu am putea gândi cele două Franțe, realități absolute, în afara opoziției dintre monarhie și republică, între Tradiție și Modernitate. Cea care a câștigat, Franța laică, este Franța republicană iar valorile sale stau viguros întipărite în conștiințele spălate bine de rămășițele trecutului. Francezului i s-a șoptit de vreo două sute de ani că floarea de crin aduce cu ea răul, paguba, moartea chiar, iar simbolul regal de ieri stă azi spânzurat prin cimitire, ca rânjet chinuit. Când îl vede pe tarabe, în piețe de flori, francezul își face cruce cu limba în cerul gurii. Îmi amintesc o poveste auzită de la o bună prietenă, dascăl de limba franceză, care în zilele Paștilor lui 1992 se afla cu câțiva oaspeți parizieni get beget, veniți tocmai atunci în vizită, în fața Palatului Regal. Lozincile care se auzeau în jur erau rostite printre exclamații îngăduitoare și de franțuzoaicele cu minți destupate, adevărate simboluri ale libertății de exprimare. Într-o țară estică, privită de ele ca ceva exotic și înapoiat totodată, intonau fermecate Le Roi Michel, Le Roi Michel, colorând peluza din dreapta scenei cu accente teatrale și sporind atmosfera eterogenă a adunării. La un moment dat se auzea clar din public: Regele și Patria, Jos Republica! Zumzetul se apropia de ele, prietena mea le-a tradus lozinca și acela a fost momentul în care franțuzoaicele, cutremurate, au izbucnit în hohote de plâns. Suspinau și repetau, suspinau și dădeau din cap. Non, non bas la Republique! Non, non, non! Pentru ele republica era totul, era crezul unei vieți desacralizate și intelectualizate totodată, siguranța normalității, argumentul ultim al civilizației. Iar dacă aclamarea personajului regal era pentru ele un moft elitist, și era admis în ultimă instanță fiindcă se distrau și nu le vedea nimeni, a arunca anatema asupra formei republicane de guvernare echivala cu un incest, cu o blasfemie.

Cum am înțelege, apoi, Spania fără monarhie? Nașterea Spaniei însăși vine printr-o căsătorie monarhică, a Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon, după desăvârșirea Reconquistei. Numai așa pricepem de ce Catalunia se vrea neapărat a fi republică, și de ce bascul a devenit un obiect obligatoriu în recuzita ținutei oamenilor de stânga.

Dacă trecem de aceste registre atât de categorice începem să pășim pe nisipurile mișcătoare. V.E.R.D.I. – Victor Emanuel Rei d’ Italia. Se confruntă mereu cu cămășile roșii ale lui Garibaldi. Complicată Italia. Tradiții aristocratice și monarhice din Regatul celor două Sicilii până la dinastia de Savoia coexistă cu spiritul liber al republicilor maritime, cu orașele libere antimonarhice precum Milano, cu statul teocratic al Papei și ca să fie tabloul complet mai adăugăm și nașterea Mafiei din îndepărtatele vecerniii siciliene admirabil descrise de Steven Runciman. Actuala republică italiană are o întreagă istorie în spate: republica romană, republicile comericale venețiene și genoveze. Vox populi, vox Dei!

La greci, republica elenă nu e o forțare, deși au trecut și ei prin monarhie un timp destul de lung. Dar cum să vorbească cu aversiune un grec despre o republică democratică, cât timp tocmai el a inventat-o? Demos, Agora, Cetățean, Pericle, hopliți…

Dacă mergem, însă, mai spre est, în spațiul frământat de la Baltica la Marea Neagră, descoperim azi cum rareori aspirațiile acestor popoare se reflectă în forma lor de guvernământ. Poate exceptând Polonia, unde trecerea de la republica aristocratică la republica democratică de azi este întrucâtva firească. Sau Cehia, existând ca republică încă de la husiți fiindcă ea, republica, era o formă naturală de organizare a comunității naționale a cehilor opusă Imperiului care era mereu germanic.

Pentru Austria sau Ungaria republica nu reprezintă, însă, decât un eșec al istoriei, semnul unei înfrângeri. Maghiarii sunt, de pildă, o republică centrată pe Coroana Sfântului Ștefan (!!!!) și orice președinte al Ungariei nu e decât un custode al Sfintei Coroane.  Când Viktor Orban invocă moștenirea creștină a Ungariei, invocă implicit Regatul. Iar Austria va rămâne în fapt domeniul casei de Habsburg, fiiindcă ce altceva ar fi Austria decât un land german dacă i-ar lipsi din palmares istoria imperială a Habsburgilor? Și la fel stau lucrurile și în cazul sârbilor, bulgarilor, grecilor, care se mișcă între monarhii locale, monarhii modernizatoare europene și republici aduse de bolșevici.

La noi în țară…regăsim rar idei republicane în scrierile unor boieri reformatori care visau pe la 1800 la republici aristo-democraticești. În fapt, aceasta era o modalitate inteligentă de a utiliza ideile iluministe în scopul emancipării politice a principatelor și a scoaterii domniei de sub tutela sultanului. Adică puterea să revină grupurilor de boieri pământeni, iar nu unui domnitor numit de sultan.

În toată această perioadă dezvoltarea ideilor revoluției franceze în Principate a condus, firesc, la apariția ideilor republicane propriu-zise, palid reprezentate dar existente, așa cum existentă a fost influența pariziană luministă. De fapt, ce altceva este republica decât spirit cetățenesc, egalitarism, și mai mult decât orice predominanța instituțiilor în fața relațiilor personale (acestea din urmă înțelese ca moștenire medievală dezvoltată într un sistem ierarhic). Republica nu poate fi condusă decât de lideri vremelnici aleși de popor. Câtă deosebire față de monarhia de drept divin… Daca pentru republică e valabil dictonul latin vox populi vox dei, monarhul de drept divin trebuie sa tina seama de ce i s-a intamplat lui Saul, care a fost pedepsit de Dumnezeu atunci cand a ascultat vocea poporului. Atunci Saul a grăit către Samuel: Am păcătuit călcând porunca Domnului și cuvântul tău; dar m-am temut de popor și am ascultat glasul lui. (Regi 15).

Întreaga istorie a mântuirii pe care Dumnezeul Poporului ales o desfășoară în fața ochilor noștri este confruntarea dintre voința masei și voința lui Dumnezeu transmisă prin proorocii sau regii săi. Deloc întâmplător, Dumnezeul-om Hristos este răstignit printr-un vot cât se poate de democratic. 

Trecând prin faza revoluționară de la 1848, Principatele intră sub tutela colectivă a Marilor puteri europene care construiesc aici un regim politic semi-republican: domnul este ales de Adunarea legiuitoare. Nu se prevede la alegerea lui Cuza în mod oficial un termen al domniei sale, dar toate documentele perioadei vorbesc despre domnia de 7 ani. Nu se instaurase o dinastie recunoscută și nici nu exista voința politică pentru aceasta. Există tendința domnitorului (și e o tendință evidentă) de a împinge regimul politic către o monarhie modernă: prin Statutul Dezvoltător, de pildă, dă o lovitură de stat prin care supune Adunarea. Ceea ce trebuie să înțelegem este că actele lui Cuza sunt mai mult ale unui președinte reformator decât ale unui monarh tradițional. Adversarii săi politici atât liberali cât și conservatori preferă instaurarea unei monarhii constituționale pentru a evita arbitrariul unui domnitor care, sprijinit de Mari Puteri interesate, ar fi putut duce țara către tiranie. 

Monarhia constituțională în România începe din 1866 și durează până în 1938. Încetul cu încetul se crează un cult pentru persoana monarhului, până la urmă o tendință naturală pentru un popor care de sute de ani trăise în monarhia medievală. Scurtele episoade republicane precum cel din 1871 nu au o influență majoră asupra spiritului public din România. Așa se face că în perioada 1916-1919, când România dă examenul de maturitate inclusiv pentru regimul politic, monarhia se arată solidă: atât clasa politică, cât și soldatul-țăran din tranșee rămân fideli monarhului. Personalitatea reginei Maria își pune și ea amprenta, și contribuie la dezvoltarea cultului monarhic. Agitația anului 1930 va afecta și stabilitatea regimului politic, nu doar a economiei sau a clasei politice.

Intrarea maselor în istorie odată cu votul universal, campaniile de presă socialiste antimonarhice prin esența lor și, mai ales, acțiunile lui Carol al II-lea, vor zgudui din temelii monarhia constituțională. Carol al II-lea slăbește în mod programatic clasa politică și preia puterea în 1938, mai puțin ca un monarh în tradiția absolutistă, și mai mult după un model autoritar fascist atât de des întâlnit în epocă. Falia în mentalitatea și simțămintele monarhice ale românilor se adâncește. Liberali și țărăniști loiali prin tradiție monarhiei sunt dezamăgiți de acțiunile regelui autoritar. Mișcarea legionară ca acțiune de renaștere națională îndreptată împotriva sistemului tradițional constituțional utilizând inclusiv terorismul și suferind la rândul ei din cauza terorismului de stat, se pune în conflict oficial cu monarhul. Un monarh care nu a beneficiat de nicio legitimare a Bisericii. Prăbușirea României Mari în 1940 se datorează și distrugerii spiritului monarhic. 

Posibila reîntoarcere la o viață democratică constituțională după 1945 ar fi dat șanse monarhiei constituționale în România, dar regimul comunist instaurat aici de Moscova nu a permis așa ceva.

Republica comunistă este o republică populară și ea se instaurează ca urmare a unei lupte de clasă. Republica Populara Română a luat ființă prin lupta dusă de popor, in frunte cu clasa muncitoare, impotriva fascismului, reacțiunii si imperialismului (Constituția din 1948). E o republică militantă antitradițională, antielitistă și controlată de ocupantul străin. Republica Populara Romană a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german si a eliberării României de către glorioasa Armata Sovietică (Constituția din 1952). Tocmai de aceea această republică nu permite nici solidaritatea națională, fiindcă în germene conține conflictul de clasă. Și nu permite nici apariția unor lideri naționali și reprezentativi pentru popor. Lupta între facțiunile politice reprezentate de Dej sau Pauker este arbitrată de la Moscova.

Abia republica socialistă din 1965 încearcă să umple locul ocupat până atunci de decidentul de la Moscova prin liderul autohton, o copie desacralizată și dependentă de mase, cel puțin în teorie, atât de depărtată, în fapt, de imaginea voievodului. Și, astfel, fără arbitrajul extern, republica socialistă crează premisele apariției tiranului. Singurul for care i se putea opune era doar partidul, adică o structură de putere care-și regla conturile în birouri închise, care nu avea nicio priză națională și nu se întemeia pe nicio legitimitate tradițională. Acolo, în culise, animalul politic se dezlănțuia iar supraviețuitorul lua tot, ca și în Uniunea Sovietică. Prin necesitate, sistemul nu putea să conducă decât la tiranul modern înconjurat de gărzile fidele, și care, ca orice tiran, se revendică de la masă și acționează pentru binele ei vremelnic și material.

30 decembrie 2017. Încă o zi în calendar, care românilor nu le spune nimic. Încă o dată privim în urmă cu mânie și ne întrebăm câți dintre președinții republicii noastre democratice născute după 1989 ne reprezintă cu adevărat și dacă în persoana lor ne-am recunoscut ca o națiune solidară. De la emanații anilor 90 atât de contestați într-un război româno-român ce părea fără sfârșit, trecem pe lângă slaba efigie a semnatarului de tratate prin care cedăm de bunăvoie ceea ce ni se luase prin forță. A urmat  uzurpatorul vulgar și agresiv care a înțeles prin reformă atacarea necontenită a Parlamentului, în fapt simbolul democrației și stavila împotriva tiraniei. A câștigat dubios toate alegerile. O republică ce nu este capabilă să asigure alegerea corectă a președintelui nu are legitimitate și este în criză.

Ajungem la spectacolul grotesc de azi, al unui președinte controlat de structuri oculte și care contestă de vreun an de zile dreptul unui partid câștigător de a guverna. Erodează și subminează partidele politice in scopul erodării suveranității naționale, precum Carol al II-lea.

Republica este în criză. În primul rând pentru că îi lipsește coeziunea cetățenilor și spiritul național. Dacă monarhia se întemeiază pe alianța dintre Altar și Tron, republica are nevoie în chip obligatoriu de coeziune națională. Președintele, o data cu perioada Basescu – Iohanis nu-și mai îndeplinește rolul de arbitru echidistant al scenei politice și de garant al aparării Constituției. Constatăm un permanent conflict intre Parlament, ca depozitar al voinței oamenilor si președinte, care duce în mod clar la eșecul Republicii. Categoriile sociale sunt asmuțite una impotriva alteia iar increderea în instituțiile republicii decade constatându-se cote mici și foarte mici de încredere pentru cvasitotalitatea acestora. În același timp, instituții putin reprezentative pentru republică (Biserica, armata sau serviciul sanitar de urgenta) se află în topul încrederii oamenilor.

Coroana regatului României zace într-un muzeu și nu am avut măcar curajul de a o pune pe sicriul unui rege care a purtat-o legitim. Acea Coroană e bătută din fierul unui tun cucerit în luptă. Chiar sub comanda unui rege neamț, ea a reprezentat un act românesc. Românii și-au făurit atunci istorie.

Mai importantă decât monarhia sau republica este suveranitatea! Românii trebuie să înțeleagă că este nevoie de acte politice suverane, în care să își construiască propria organizare politică. Dacă nu suntem capabili de unitate națională care să ne facă să trăim în republică, atunci aduceți un cap încoronat care să ne-o confere prin Persoana sa!

(sursa: activenews.ro)

Prof. Ioana NANCU

420

mondograniti

1 Comment

  1. Articol tipic persedist.
    Nicio vorba despre „si cu voia dvoastra, ultimul pe lista, Ion Iliescu”.
    Nici nu se putea ca un reprezentat al celor ce au protestat cu pancarta „Noi v-am votat, voi ne-ati inselat!” sa nu ricaneze „Ajungem la spectacolul grotesc de azi, al unui președinte controlat de structuri oculte și care contestă de vreun an de zile dreptul unui partid câștigător de a guverna. Erodează și subminează partidele politice in scopul erodării suveranității naționale, precum Carol al II-lea.”
    Asa profesori, asa scoala!

Lasă un răspuns la victor L Anulează răspunsul

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.