Fiul lui Camil Petrescu revine din SUA

Share Button

Camil Petrescu fiul: între tata şi raftul din bibliotecă

Fiul lui Camil Petrescu, scriitorul preferat al Elenei Udrea, se restabileşte în România după 43 e ani petrecuţi la New York. El povesteşte cum l-a cunoscut pe scriitor abia după ce a murit, prin lecturile obligatorii din programa şcolară.

Eram într-o ceainărie, pe terasă, şi primesc un sms de la o amică: „Aici se discută despre politică şi economie, cu fiul lui Camil Petrescu, proaspăt întors din America. Te interesează? Vino în ceainărie!”. Wow! Și m-am dus. Era înconjurat de o mână de tineri libertarieni şi discutau însufleţit despre România, America, taxe, reglementări şi dereglementări, legalizarea drogurilor şi tot felul de chestii care nu aveau nicio legătură cu Ultima noapte de dragoste. Am ascultat o vreme şi m-a cucerit personajul. Am stabilit o altă întâlnire, pentru interviu. Când m-am întors la masa mea, unul dintre prietenii cu care eram – crescut peste Prut – mă întreabă indiferent: Și cine e Camil Petrescu?

Înainte de interviu i-am googălit şi pe tată şi pe fiu. Despre tată am aflat o mulţime de bârfe din epocă, de care nu fusesem conştientă deloc în vremea când citeam Patul lui Procust sau Jocul ielelor. Că fusese un crai, după care suspinau actriţele din teatrele bucureştene mai ceva ca fotomodelele după Botezatu acum, că se însurase târziu, la bătrâneţe, cu o actriţă, evident, cu care avusese doi băieţi. Că a murit misterios, nu se ştie de ce, după ce făcuse – zice-se – pactul cu regimul comunist, scriind „Un om între oameni”, cartea despre Bălcescu pe care critica o considera de propagandă. Și nu în ultimul rând, că e scriitorul preferat al… Elenei Udrea.

Despre fiu n-am găsit nimic. Aşa că am petrecut câteva ore cu el în apartamentul din zona 1Mai, în care s-a stabilit de câteva săptămâni, cu soţia, în aşteptarea bagajelor de peste ocean. Are zâmbetul acela al străinilor, pe care şi românii îl învaţă, dar abia după ce stau o vreme pe afară. Ca o invitaţie. E un bărbat subţire, energic, îmbrăcat sportiv, cu o barbă sură şi nişte ochi albaştri care, zice, au succes la sexul frumos. Admite că i-a moştenit de la Camil. Nu-i spune „tata”, deşi a trăit zece ani în compania lui. Poate pentru că restul vieţii i-a stat „în umbră”.

Prima parte a interviului cu Camil Petrescu fiul, despre Camil Petrescu tatăl, viaţa cu un tată celebru şi sever, până la plecarea din ţară spre Suedia blondelor cunoscute la mare.

camil-petrescu-fiul 004Camil Aurelian Petrescu, aşa cum îi place să se prezinte, pentru evitarea confuziilor, fiul cel mare al lui Camil Petrescu, admite că tatăl lui a fost un cuceritor.

  • E datoria bărbatului să fie cuceritor. Și, să fim serioşi, femeilor le face mare plăcere un cuceritor, măcar ca prezenţă.
  • Dar cea care l-a cucerit definitiv a fost mama, nu? Cine era mama?

  • Eugenia Marian. Absolvise conservatorul şi juca la teatru. Nu şi-a luat niciodată numele Petrescu. Era o chestie de emancipare. Și în teatru nu prea îşi schimbă numele. A jucat teatru la Nottara până când a plecat din ţară, în anii 70.

  • Deci tata nu era genul care să-şi ţină nevasta acasă.

  • Nu, dar nu era după el, dacă aţi fi cunoscut-o pe mama…

  • Tata era directorul teatrului?

  • Nu mai era director, dar evident în teatru el era o prezenţă.

  • Ce vă amintiţi despre el?

  • Eu… m-am întâmplat în 1947. Cu zece ani înainte de a muri el. De aceea amintirile sunt oarecum restrânse. Eu pe Camil Petrescu l-am cunoscut ca oricine altcineva, ca pe un scriitor. În momentul când, raţional, am început să-l citesc, nu mai aveam un Camil Petrescu lângă mine ca să-l întreb: de fapt ce ai vrut să spui cu asta?

  • Nu l-aţi citit cât era în viaţă?

  • Nu ştiu dacă la 10 ani ai fi discutat Jocul ielelor cu cineva. Când ajungi la un nivel în care poţi să intri într-un schimb de idei, pentru mine tata nu mai era acolo.

  • Cum era ca tată? Avea 53 de ani când v-aţi născut dumneavoastră, nu?

  • Mama era născută în 1927 şi tata în 1894. El a fost orfan, iar familia care l-a crescut,… de mic copil a avut sentimentul unei alienări. A intrat în primul an de şcoală la Sava, la internat şi de atunci nu a mai avut relaţii cu familia. Ceea ce este teribil pentru un copil, să nu-i poţi spune nimănui mamă şi tată. A fost un self made man, o persoană care a realizat totul singur. A trăit o copilărie de o duritate greu de închipuit. E foarte dur pentru un copil să nu ştie cine este, de unde se trage. Asta probabil că l-a făcut să fie un om extrem de riguros. Altfel, era un şarmant, dacă erau tinere doamne în jur. Dar în relaţiile cu copiii era strict şi încerca să ne creeze pe noi prin ceeea ce destinul nu l-a ajutat pe el. Am învăţat să citim amândoi la doi ani jumate. Există pe undeva o poză a fratelui meu care era cu suzeta în gură citind ziarul. Fratele meu e mai mic cu trei ani.

  • Nu mai aveţi fotografii de familie?

  • Nu, când am plecat nu am luat nimic cu noi. Probabil mai există la Fundaţia Camil Petrescu, dar noi nu avem.

  • Ce aţi mai învăţat de la tata?

  • Ne-a învăţat şah. Adora şahul. Matematică… Parcă ar fi ştiut că se va îmbolnăvi devreme. Când mergeam pe stradă avea un mod de a ne disciplina. Ca orice copii eram mai nebuni, ceream diverse, ne manifestam zgomotos. Nu ne dădea palme, dar ne strângea de lobul urechii până aproape ne dădea sângele. Nu se vulgariza, păstra o aparenţă de domn, drăguţ, cu zâmbetul pe buze făcea asta, iar noi când simţeam urechile că ne iau foc, ne potoleam.

camil-petrescu-fiul 001Tata luptase în Primul război mondial, când a fost şi prizonier câţiva ani, poate şi de aici i se trăgea severitatea asta?

  • Da, i-a şi explodat o bombă lângă el şi a avut această infirmitate toată viaţa, era surd. A primit din Occident un aparat auditiv. Iar partea plăcută era că îl putea închide şi se putea concentra perfect la scris. A făcut războiul în pantofi, pentru că bocancii îl deranjau. Era extrem de delicat. Nu aparţinea bocancilor. Avea 1.61 m înălţime, exact cât mama, motiv pentru care mama nu avea niciodată voie să poarte tocuri. A fost o mare problemă intimă această surzenie. Citea buzele, dar niciodată nu suporta să-i vorbeşti sau să-l atingi din spate sau lateral, totdeauna trebuia să vii din faţă ca să-i vorbeşti.

Un tip cool cu doamnele şi sever cu copiii

  • Eraţi mai apropiaţi de mama?
  • Orice copil e mai apropiat de mama. Pentru ea noi eram bijuteriile cele mai de preţ.

  • camil-petrescu-fiul 002Dar la tata care era cea mai mare dovadă de afecţiune?

    • Se ocupa de viitoarea noastră pregătire intelectuală. Se pare că şi în relaţiile lui cu doamnele nu era prea afectuos. Poate din cauza experienţelor lui lipsă în materie de afecţiune maternă….
  • Nu jocuri, nu sărutări, îmbrăţişări?

  • Nu.

  • Credeţi că era prea bătrân pentru asta, poate dacă v-ar fi avut mai devreme…?

  • Nu cred că şi-a dorit copii şi familie până atunci. Eu de pildă nu am copii, deşi sunt căsătorit de peste 30 de ani cu soţia. E o formă de responsabilitate…. Aş putea să fac speculaţii despre tata, dar adevărul e că nu ştiu …

  • Era un bărbat mai neîncrezător în femei? Ca şi personajele lui?

  • Știţi că şi Stephen Hawking a zis că cel mai greu de cunoscut sunt femeile. Într-adevăr, relaţia bărbat-femeie e extrem de ciudată. Există la început o atracţie, normală, şi o nevoie. Trecând de partea sexuală, însă, femeia trebuie să-ţi devină partener. Sunt momente dure, şi am trecut în viaţă prin aşa ceva, în care trebuie să ştii că ea e de partea ta. My people, cum zic americanii. Eu am intrat în mariaj întâmplător.

  • Ca şi tata?

  • Da. Și după 35 de ani – din 76 până acum – în continuare funcţionăm foarte bine împreună. Relaţia e o combinaţie între o misoginie normală şi un love&hate constant.

  • Revenind la copilărie, cum era atmosfera în casă, ce prieteni vă frecventau?

  • Mama era foarte bună prietenă cu actriţa Agnia Bogoslava, soţia lui Jules Perahim – un pictor evreu comunist. Vă spun ceva numele astea?

  • Nu.

  • El a venit pe tancurile ruseşti de la Moscova şi aici a devenit preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici. El fiind pictor abstract. El mi-a spus unul din lucrurile cele mai frumoase despre evrei: „evreii totdeauna pornesc o revoluţie şi sunt primii care se plictisesc de ea.” Cel mai bun prieten al lui Camil Petrescu era academicianul Alexandru Rosetti. Alexandru Balaci, elevul lui Rosetti, era ministru şi ne-a ajutat ulterior cu paşapoartele, pe noi băieţii, când am plecat din ţară.

  • Cartea despre Bălcescu, mită pentru trei paşapoarte şi o emigrare

    • De ce a murit tata?

    • S-a îmbolnăvit de inimă. Mânca sare în disperare. Punea la masă sare indiferent cât de sărată ar fi fost mâncarea. A avut cu un an înainte de moarte un infarct, şi al doilea i-a fost fatal. În lume bărbaţii mor de inimă mai mult decât orice…

    • Deci nu sunt femeile de vină? În anul de după infarct şi-a schimbat stilul de viaţă?

    • Da, a stat mai retras, practic noi nu prea mai aveam acces la el, tot timpul trebuia să umblăm în vârful picioarelor. Dar oricum era prea târziu. Nu fuma mult, era pasionat de sport, dar nu practica niciunul. Iubea fotbalul. A şi fost chemat să conducă echipa naţională ca şi consultant într-un meci cu Ungaria. Prin anii 20. De la el am luat şi eu microbul.

    • Ce aţi moştenit de la el, în afara ochilor albaştri?

    • Cred că am moştenit uşurinţa cu care pot să fiu în compania unei doamne, fără să mă simt stingher.

    • Și material?

    • Tata nu a fost niciodată membru de partid. A fost membru al Academiei Române. Dar când eşti în postura lui probabil că nu ai decât două posibilităţi: să sfârşeşti în închisoare sau să stai low profile. Era un fel de dualitate – erau cei cu atitudine anti sistem evidentă – de care închisorile au fost pline – şi alţii care şi-au dat seama de inevitabilitatea sistemului. Alegerea era că trăiai, chiar şi fără să-ţi arăţi bucuria faţă de partid. A scris acest „Un om între oameni”, care nu e neapărat o carte comunistă. Dacă te uiţi ce a publicat înainte, nu există nicio retorică evidentă cu bătutul cu pumnul în piept. Mi-e greu să spun eu ce a făcut el atunci. Pentru că m-aţi întrebat de moştenire materială. Casa din Dorobanţi a fost construită la cererea mamei. El nu era un om aşezat, avea oroare să cumpere ceva, să aibă posesiuni, mama a insistat să cumpere o casă din drepturile de autor de la „Un om între oameni” şi au reuşit să cumpere această casă pe aleea Gaiac, construită de acest francez Gaiac, care participase şi la construirea Podului de la Cernavodă. Aleea s-a numit ulterior Camil Petrescu. După ce am plecat şi noi din ţară, mama a vândut casa şi cu banii respectivi – vreo 9000 de dolari – a plătit mita pentru cele trei paşapoarte, când a venit în America, după noi. A plecat la Roma cu soţul, copilul şi trei geamantane. Casa a fost cumpărată de baritonul Iordăchescu.

    • Deci nu mai aveţi nimic de recuperat acum de la statul român.

    • Nimic. Din drepturile de autor ale cărţilor mult mai celebre nu s-a ales oricum cu nimic.

    • Mama s-a recăsătorit?

    • Da, l-a iubit mult, dar avea numai 30 de ani, ar fi fost prea tânără ca să se sihăstrească. A mai avut ulterior un băiat cu al doilea soţ.

    Pentru mine Camil Petrescu a fost două personaje: tata şi raftul din bibliotecă

    • Și dumneavoastră când l-aţi descoperit pe scriitorul Camil Petrescu?

    • Pe la 15-16 ani. Am început evident cu Ultima noapte de dragoste, apoi Patul lui Procust, Jocul ielelor, teatrul. Mai târziu am ajuns la filosofie.

    • La şcoală cum era să-l studiezi pe tata?

    • La examenul de maturitate a fost un moment delicat, la proba orală,  mi s-a cerut să elaborez un subiect din Camil Petrescu. Era ciudat să studiezi pe cineva pe care l-ai cunoscut cu totul altfel acasă. Niciodată nu m-am simţit confortabil cu această treabă. Pentru mine Camil Petrescu a fost două personaje: tata şi raftul din bibliotecă. Mi-a fost greu să le pun împreună într-un fel. În continuare le ţin separate. Poate dacă ar fi trăit când aveam 20 de ani, să-l întreb ce e viaţa…

    • Colegii cum vă tratau?

    • Am avut noroc să am colegi care nu erau prieteni cu Camil Petrescu, ci cu Camil Aurelian Petrescu.

    • Nu vă prezentaţi Camil Petrescu?

    • De regulă nu le pun împreună. Ori Camil simplu, ori Petrescu, Ori Camil Aurelian Petrescu. E o responsabilitate pe care o înţeleg, dar nu-mi place, de multe ori reacţia evidentă, mai ales a persoanelor cărora le spune ceva Camil Petrescu, ai senzaţia de „in your face”, că vrei să epatezi, dar nu e stilul meu. Pe undeva ţi se acordă o atenţie pe care poate că o merit, dar pe alte valenţe, nu pentru că am avut şansa să se întâmple să fiu un descendent direct al lui Camil Petrescu. Nu vreau ca oamenii să aibă senzaţia că vreau să-i impresionez cu numele.

    • De asta aţi ales altă carieră decât tata?

    • Este foarte greu să-ţi creezi personalitatea ta sub o astfel de personalitate a părintelui. Atunci în muzică am găsit un domeniu de care tata era oarecum străin. Și la Metronom – prima emisiune de rock and roll de la Radio România, din anii 60 – eram Camil Aurelian. L-am convins pe Cornel Chiriac, care era cu jazz-ul, să devină fan rock and roll. Făceam Top 20, după un ziar străin găsit la Hotel Ambasador. La casa studenţilor de la  Preoteasa am făcut un pop club. Eram foarte în vogă. Primeam viniluri de la Vali Ceauşescu şi fiul lui Fazecaş. Discurile făceau turul Bucureştiului, trebuiau imprimate… era o nebunie curată. Atunci aveam voie la radio, la Metronom, să dai 30 % muzică englezească şi americană.

    • Și la Facultatea de matematică cum aţi ajuns? Tot ca să fugiţi de umbra tatălui?

    • Categoric. Deşi el era un foarte bun matematician. Ca orice filosof. În primul an de facultate am început să înţeleg despre ce e vorba şi am rămas aproape surprins de nivelul la care era tata în matematică. A fost copleşitor, nu era niciun domeniu serios în care să viu şi să nu existe o participare a lui.

    • Deci era un om multilateral dezvoltat, cum spuneau comuniştii.

    • Da, de la muzică, sport, filosofie, matematică, monden…

    –  Dacă ar fi trăit acum poate l-am fi văzut la posturile tv, comentând orice?

    • Poate. Era foarte outgoing. Avea o polemică, avea un fan club.
  • Cât timp aţi simţit presiunea asta a personalităţii tatălui?

  • Tot timpul, şi acum!

  • Partea a doua

    Despre cum cucereau fraţii Petrescu tinerele suedeze pe litoral, cum au „fugit” cu trenul la ele, apoi în America. Cum l-a cunoscut Camil junior pe Dali când a lucrat pentru Gucci, cum a rezonat miraculos cu Milton Friedman, şi cartea lui despre piaţa liberă, pe care doar o intuia când era în România, şi cum nu rezonează deloc cu noile tehnici de comunicare virtuală care „au trasformat întreaga lume într-o populaţie de dactilografe”.

    Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

    Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean şi din mijlocul Bucureştiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi şi de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

    camil-petrescu-fiul 003După câteva ore de discuţii, în care am tot sărit de la România lui Camil Petrescu la America fiului său şi invers, ticul verbal al interlocutorului meu s-a accentuat. Semn de oboseală, frazele se terminau de multe ori în expresii englezeşti, deşi începeau corect într-o română parcă ieri lăsată acasă. „Și când sunt nervos prefer să mă cert în engleză. Româna mi se pare prea moale, engleza e mai directă”, îmi zice zâmbind. De altfel, legătura lui cu America pare să fie mai veche şi mai profundă decât s-ar crede, judecând după cei 43 de ani petrecuţi acolo. „După ce ne-am reunit în SUA, mama ne-a zis odată că noi doi (eu şi fratele meu) nu eram doi români care ne-am dus în America, ci doi americani pierduţi în România.”

    Înainte de a vă lăsa să citiţi partea a doua a interviului, simt nevoia unei precizări. Pentru că noi, ziariştii în special, îi prezentăm pe românii de afară numai în extreme – ori sunt nişte infractori, ori sunt nişte super eroi, realizaţi acolo cum n-ar fi putut s-o facă vreodată aici. Acest interviu este cu un om oarecare. Un român obişnuit, care n-a rupt lumea în două cu realizările lui, n-a ieşit în frunte ca păduchele. A făcut ce a putut el mai bine acolo. Există unele episoade triste şi în viaţa lui, pe care le recunoaşte, dar nu doreşte să le explice, fiind „împăcat cu el însuşi” şi simţind, de altfel că nu datorează ceva cuiva de aici. Interviul a fost ideea mea şi sunt gata să admit că probabil nu i l-aş fi luat dacă nu ar fi fost fiul tatălui său. Deşi am mai scris şi despre români obişnuiţi care au plecat sau s-au întors în România.

    Să nu ziceţi că nu v-am spus.

    • Cum aţi ajuns la concluzia, la 22 de ani, că trebuie să emigraţi? Anii 60 nu au fost chiar cei mai răi din comunism. Cine v-a deschis ochii?
  • Plecarea mea s-a datorat contactului cu muzica. Cel mai puternic factor împotriva comunismului. Muzica este o formă inocentă de a avea o bucurie. Iar când ai un sistem care-ţi spune că asta este decadent, imoral, atunci te întrebi: dar ce, nu ai voie să dansezi, să asculţi muzică? Atunci începi nişte întrebări care nu-şi găsesc răspunsul. Te pun pe o poziţie în care nu te pot convinge de contrariu.

  • Totuşi, şi alţi tineri ascultau muzica „decadentă” în anii ăia. N-au emigrat toţi. Eu m-am născut în anul în care dumneavoastră aţi plecat din ţară, şi în adolescenţă nu mi-a deschis nimeni ochii asupra faptului că … ceva era complet greşit în sistemul în care trăiam.

  • Sistemul comunist în sine e unul iraţional. Este forma practică a invidiei. Invidia domină totul. Cum spun englezii, cel mai mare oximoron al tuturor timpurilor este liberte-egalite-fraternite. Nu se poate să fim toţi la fel. Îmi dau seama că o societate nu progresează prin invidie, pentru că se trag unii pe alţii în jos. Invidia distruge. Mă uit acum că în America ideile lui Marx revin. Sunt 48% care cred în nebunia asta cu 99% şi 1%, Că ăia 1% foarte bogaţi trebuie distruşi, pentru că deţin banii. O idee care va fi foarte problematică în campania electorală. În ultimă instanţă s-ar putea să aleagă nişte oameni care nu pot să creeze o creştere economică. Nu ştiu, mie mi se pare aşa de natural să ajung la aceste concluzii, că mă întreb cum de alţii nu au ajuns? Uite, de exemplu, când făceam Top 20 la Europa liberă citeam din legislaţia comunistă, ca să le arătăm oamenilor aberaţia în care trăiau.

  • Eu nu ascultam Europa liberă. Bănuiesc că nici dumneavoastră înainte să plecaţi?

  • Bun, eu am avut aici un forum de dezbateri, de idei. Nu ştiu dacă mai există acum, dar în vremea studenţiei mele era o cafenea celebră. La Albina am pierdut un an de facultate, al doilea, pe care a trebuit să-l repet. Din cauza acelui schimb intens de idei care avea loc acolo, de dimineaţa de la cafea până constatai că s-a făcut 9 seara şi tu nu ai ajuns deloc la cursuri. Albina era undeva pe lângă Universitate, pe strada Academiei, cred. Ce discuţii, ce bucurii! Am schimbat lumea de vreo două ori… nu eşti niciodată mai inteligent decât la 20 de ani. Asta e vârsta la care ai o anumită curăţenie a gândirii. Utopia asta are un romantism care atrage. Fiecare este un Don Quijote al propriei vieţi. Astea sunt nişte lucruri care au rezonanţă în mine când îl citesc pe Camil Petrescu.

  • Deci ideile v-au mâncat timpul în studenţie, nu fetele?

  • O, aveam şi cu fetele de-a face, în special vara, la Mamaia, unde stăteam la masa muzicanţilor. Horia Moculescu cânta la Modern şi stând cu el la masă nu trebuia să consumăm. Aveam o tehnică specială de agăţat blondele care veneau din Suedia. Trebuia să le agăţi de la cocktailuri, pentru că atunci erau singure, apoi când se aşezau la mese deja se grupau şi era mai greu că nu ştiai care are pereche. Cam la fiecare două săptămâni aveam alte blonde la masă…

  • În acea Românie, a pleca în America era ca şi cum am fi murit

    • Unele v-au invitat în Suedia?

    • Da, cum vă spuneam, unul din prietenii tatălui, ministrul Alexandru Balaci, ne-a ajutat să obţinem paşapoarte şi am plecat cu trenul. Eu aveam 22 de ani, fratele meu 19 ani. În tren au fost cinci controale, şi al şaselea special pentru noi. Au mai venit o dată ca să ne ceară actele. Tipul care le verifica ne-a aruncat aşa un zâmbet şmecheresc, când ni le-a dat înapoi, spunându-ne: „V-aţi cam speriat, hai?!”. Noi? Nu, dar de ce? Bravam, evident. Doi fraţi care pleacau din ţară nu era chiar aşa o chestie obişnuită.

    • Mama cum a reacţionat?

    • Nu i-am spus. Am vrut s-o menajăm, ştiind că ar avea probleme dacă ar fi aflat dinainte. I-am pus la poştă o scrisoare, când am plecat, pe care a primit-o după câteva zile. A fost o traumă. Vă daţi seama, nu era ca acum. A, unde au plecat băieţii? În America. Lasă că mă duc să-i vizitez. Nu, în acea Românie era ca şi cum am fi murit.

    • Și după cât timp aţi anunţat-o că sunteţi bine?

    • A, nu am prea menţinut o corespondenţă, tocmai ca să nu se creeze impresia că agreează gestul nostru. Aşa a fost clar că ea nu a ştiut, că gestul nostru a fost al unor copii nebuni…

    • Cât aţi stat în Suedia?

    • Două săptămâni. Mi-am dat seama rapid că Suedia nu era pentru mine. E adevărat că erau blonde în jur, dar how many blonds can you take? La 20 de ani eşti foarte aprig ideolog. Poate că acolo mi-ar fi fost bine, statul ne-ar fi ajutat mai mult. Dar credeam de atunci în free market şi asta mă chema în altă parte. Cornel Chiriac, care plecase înaintea noastră, ne-a chemat la Munchen. Era la Europa Liberă şi ne-a dat o emisiune, un apartament. Lucram şi la Poşta germană noaptea, sortam corespondenţă. Apoi prin International Rescue Committee ajungeai ca refugiat în America. În 1970 am ajuns şi noi. Am avut hotelul plătit pentru cinci zile. In the midle of New York, la Latham Hotel.

    • Și după alea cinci zile?

    • Unul dintre prietenii tatălui meu era sculptorul Baraschi. Care i-a făcut şi un bust. Eram foarte bun prieteni, şi sunt în continuare, cu fiul lui. Ei au ajuns în America cu câteva luni înaintea noastră. Și au avut o legătură cu fiul lui Max Auschnit, care era proprietarul lui Park Avenue, al întregii străzi, şi aşa am ajuns să locuim acolo. Jucam table cu fiul lui Auschnit, pentru că el nu putea să joace cu altă lume în public, fiindcă nu era de rangul lui. Apoi am început să caut job-uri în ziar şi am văzut că se făceau angajări pe Fith Avenue, la Gucci. Engleza mea era ok, dar nu perfectă. M-au angajat pentru că ăsta era un atuu. Era foarte şic, că aveam accent. Toţi vânzătorii eram europeni şi asta trecea drept ceva exotic.

    Cum a fost primit Frank Sinatra la Gucci

    • Deci aţi intrat direct în pielea lui Al Bundy.

    • O, dar ce poate fi mai frumos decât să vinzi pantofi pentru femei? Başca Gucci! Să pui un pantof pe piciorul unei femei e o plăcere, dar la bărbaţi… nu ştiu cum să spun, îţi faci singur treaba. Pe mine când au vrut să mă mute la bărbaţi am renunţat. Veneau acolo Jackie Onasis, care a promovat foarte mult Gucci, şi tot felul de celebrităţi. Într-o zi a venit Frank Sinatra şi a fost anecdotic aşa. Aldo Gucci, fratele care se ocupa de partea artistică – noi îi spuneam „şoferul de camion”, pentru că avea mereu manşetele de la cămăşi răsfrânte – avea un magazioner, pe nume Plinio, ca om de încredere. Acest Plinio, de 25 de ani de când stătea în America nu învăţase o boabă engleză. Vorbea numai italiană.  Și când a intrat Frank Sinatra – care era zeul italo-americanilor – în magazin, ca să-şi arate apartenenţa italiană a spus „Bon giorno!”. Plinio, magazionerul, când l-a văzut s-a pierdut şi a răspuns cu „Helău!” Frank a luat-o ca pe un afront, a înţeles că lasă italienismele, că suntem în America acum, aşa că s-a întors vexat şi a plecat.

    • Cât timp aţi lucrat la Gucci?

    • Un an jumate, cred. Acolo l-am cunoscut şi pe Dali. Magazinul avea o parte comună cu un hotel de pe Fifth Avenue, unde locuia şi Dali. Stătea ore în şir în holul hotelului, cu bastonul lui faimos, şi se uita la lume. L-am abordat în câteva rânduri. Am stat cu el la discuţii, i-am luat un interviu pentru Europa liberă. Arăta ca din basme, cu mustaţa aia…

    • Deci aţi continuat să lucraţi pentru Europa liberă?

    • Da, timp de doi ani, până când m-am considerat complet detaşat de România. Mi-era teamă că vorbesc ca un român de la New York şi se pierdea esenţa mesajului.

    • Nu v-a preocupat să vă finalizaţi studiile? Fratele dumneavoastră ce a făcut?

    • Ba da. Am încercat. Fratele meu era anul întâi la Filologie când am plecat. Acolo a studiat ştiinţe politice şi acum e cercetător la Universitatea din Michigan. Eu am încercat. Există în matematică două tipuri de gândire: una filosofică abstractă – universitatea de matematică – şi una aplicată – politehnica. Sunt două găşti. Eu m-am înscris la Columbia, dar aveam senzaţia că am intrat la politehnică şi că acolo rămân. După juumătate de an am zis că nu e pentru mine. Nu vreau să par bizar, dar asta am simţit. Am plătit, dar nu am ştiut că puteam să mă mut. Pe urmă, eu eram în contact cu viaţa acolo. Cu elementele cele mai intense. Nu poţi să le ai pe amândouă, ori faci serios studiul şi te rupi de orice, ori … eu am avut această atracţie fantastică din start pentru New York. Oraşul ăla e fascinant, sunt îndrăgostit de el. Gândiţi-vă că 40% din locuitorii lui la ora actuală sunt născuţi în afara SUA. Acolo ai o lume întreagă. Oameni care trăiesc cu obiceiuri diverse, şi totuşi, ciudat, trăiesc în echilibru. Pentru un tânăr de 20 de ani nu exista privilegiu mai mare decât să-l vadă live pe Bob Dylan, să fac interviurile de care le-am făcut pentru Europa Liberă. Cu Leonard Cohen, cu Charles Aznavour.

    • Ce aţi mai lucrat după Gucci?

    • Am făcut taximetrie o vreme, apoi mi-am făcut propria companie de turism dedicată New York-ului – Sofisticated tours. Am scos nişte ghiduri despre oraş. Nu glumesc, dacă ai vreodată nevoie de orice informaţie despre NY îţi ofer.

    • Deci adaptarea la sistemul american a fost naturală.

    • Da. Era în mine, practic, nu a fost nevoie de adaptare. Când am citit cartea lui Milton Frideman – Free to choose – am simţit că cineva m-a luat de mână. Mulţi au spus că li s-a schimbat mentalitatea când au citit cartea asta. I-am luat un interviu lui Friedman, apropos, şi l-am publicat în România Liberă prin anii 90. Ca orice libertarian militez pentru reducerea rolului statului către zero. Cu cât statele adoptă o atitudine mai relaxată, ţelul final al unei societăţi în ultimă instanţă e să fie justă, dar în esenţă să producă. Dilema mea – ca a tuturor care cred în dumnezeul free market  – ce te faci dacă ai o societate care produce planificat şi produce mai bine decât o economie liberă?

    • Nu vi se pare că România se află acum în situaţia asa?

    • Nu chiar. Adam Smith a introdus termenul de invisible hand în cărţile lui. Și spune că atunci când îţi urmăreşti interesul personal, vei ajuta omenirea fără să vrei, să progreseze. De ce ne tot omorâm ca guvernele să ne ajute? În China oamenii mureau de foame, dar free market a făcut-o să se dezvolte. Omul de când s-a născut s-a descurcat. Asta e esenţa umană. Lasă-l în pace şi se va descurca.  De asta America e foarte importantă. Europa de-a lungul veacurilor a avut mereu o forţă dominantă, semizeică, în care autoritatea nu i se contesta, ci trebuie să „te aranjezi” într-un fel cu ea. Au existat contestări, revoluţii etc, care au mers aiurea, pentru că toate constau în introducerea altor forme de autorităţi, deci nu era o eliberare. Or America s-a făcut din start ca ceva diferit. Conştiinţa libertăţii şi a dreptului uman e dominantă. Asta aduce şi bunăstare, când omul e liber să producă. În ocuparea teritoriiilor virgine nu i-a ajutat niciun guvern. Au trăit pe spezele lor. Acest spirit „de frontieră” trăieşte în americanul de rând, de asta s-a născut Tea Party.

    • Privind înapoi – cu mândrie? – sunteţi mulţumit cu ce aţi făcut în cei 43 de ani în SUA?

    • Unele lucruri au ieşit, altele nu. La un moment dat am renunţat să mai fiu patron şi am lucrat cu doi români născuţi în America – în advertising. Eram însărcinat cu logistica. De acolo am ieşit la pensie. Mă consacrasem în ultimul timp ideilor mele cu economia. 25 de ani am locuit pe Wall Street. Am ales să-mi dezvolt aceste convingeri. Per total sunt mulţumit că mi-am structurat instinctele. Aceste lucruri erau în mine, când am citit Milton Friedman am spus Evrica! Înainte mă simţeam stingher, aveam senzaţia că vorbesc cu oameni care mă consideră nebun. Sunt împăcat cu mine însumi, am un optimism normal, dar nu am obsesii să fac ceva care să se întâmple my way. Financiar sunt ok, nu am nevoie de nimic, nu depind de nişte treburi.

    • Pe soţia dumneavoastră cum aţi cunoscut-o? Și cum s-a potrivit de aţi găsit tot o descendentă a unei familii din literatura română? (tocmai îmi arătase pe un perete portretul bunicului soţiei, care fusese Emil Gârleanu)

    • Aveam un prieten foarte bun, eram la matematică amândoi, făcusem Liceul Sava împreună. Și la un ceai am cunoscut o tânără cu care am stat, foarte intelectual, de vorbă. I-am spus apoi prietenului – măi, am cunoscut o gagică, te-ar interesa, ţi-am fixat o întâlnire mâine la ora unu. Ei sunt căsătoriţi acum, în SUA. Această tipă avea o prietenă foarte bună care lucra la Austrian Airlines în România. Apoi s-a căsătorit cu şeful de la Shell pe Europa de Est. Diferenţă mare de vârstă între ei. Când ea a venit în SUA, în vizită la aceşti prieteni, ne-am cunoscut şi ea nu a mai plecat. De atunci suntem împreună. Ele erau cele mai bune prietene, dar din cauză că ei au luat-o pe parte religioasă, drumurile noastre s-au cam despărţit. Roxana, soţia mea, a lucrat 25 de ani pentru American Expres până când a ieşit şi ea la pensie acum.

    • Deci prietenul v-a întors favoarea

    • Eu i-am nenorocit pe ei, şi ei au plătit înapoi A fost un schimb echitabil.

    Elefanţii trebuie să moară acasă. Nu poţi să cumperi prietenii de 50 de ani cu bani

    • Când aţi revenit prima dată în ţară?

    • Am plecat în 1969 şi am revenit prima oară în 27 decembrie 1989. Cu echipele BBC şi CNN. Am aterizat la Sofia şi am venit cu un autobuz la Bucureşti. La Intercontinental, când am intrat, la recepţie era un tip care m-a recunoscut de la uşă. Mi-a strigat: „Camile! Ce faci?” După 20 de ani! Era un tip dintr-o formaţie, baterist, îl intervievasem cândva. Mi-a spus că „pentru străini nu avem camere, dar pentru români”… De atunci am mai venit de câteva ori. Am venit chiar anul trecut ca să pregătesc această întoarcere definitivă. Eu fiind republican am zis că elefanţii trebuie să moară acasă.

    • E un curent ăsta, cu întoarcerea acasă a „elefanţilor”?

    • Nu, dimpotrivă. E o anumită nesiguranţă în mintea ta, când trăieşti afară. Sunt oameni care, orice le spui despre România, totul le pute. Nu vor să accepte nimic pozitiv. Cred că pe undeva le e teamă că acestă întoarcere le-ar strica echilibrul interior, se tem să nu fie crăcănaţi intelectual cum s-ar spune.

    • Dar de ce nu v-aţi întors mai din vreme în România? Puteaţi s-o faceţi de mai multe ori în ăştia 22 de ani.

    • A fost o congruenţă de factori. Și soţia mea şi eu aveam nevoie de acest impuls. Nu plec de acolo de rău. Eu sunt în continuare în acel spirit. De exemplu sunt disperat că aici nu voi aveam „biblia” mea, care este Wall Street Journal. O am aici toată tăiată, arhivată. Nu cred în bloguri, poate că asta e parte din moştenirea senzuală de la tata, de a simţi în mână ceva. Apoi mai am emisiunile mele economice de la Fox News, CNBC la care mă uitam. Care se pare că aici sunt blocate. Aş vrea să găsesc o cale de a continua să fiu parte din acest proces de schimb de idei de acolo şi nu ştiu deocamdată cum voi face.

    • Și care a fost impulsul, până la urmă?

    • Pe parte emoţională există o anumită răceală în America. Cel puţin la New York, telefonul sună foarte rar. Aici am primit mai multe telefoane de când am venit, decât într-un an la New York. Prietenul bun al meu, pe care-l cunoşteam din România, locuieşte cu familie şi copii în New Jersey. Îmi trebuia două ore jumate ca să ajung la ei. De câte ori te duci? Ne vedem de Paşte şi Crăciun. Dar într-un fel ce relaţie e? Cu fratele meu nu pot să mă văd. Nu m-am văzut de doi ani. Aici sunt la 15 minute de oriunde. La New York distanţa te omoară. Aici am prieteni cu care nu m-am văzut de 50 de ani, dar cu care reiau relaţia de unde am lăsat-o. Sună ciudat, dar aşa e. Asta îţi lipseşte acolo. Nu poţi să cumperi prietenii de 50 de ani cu bani. Acesta este unul din puţinele lucruri care nu au valoare materială. Cu cât ajungi la o anumită vârstă, mai ales femeile, se întorc la vârsta de 13-14 ani. Cu discuţiile interminabile la telefon… e nevoia umană de a vedea, de a simţi o prietenie. În ultimă instanţă e o alegere a laturii feminine a familiei. Noi suntem păunii, dar la sfârşitul vieţii, când te uiţi înapoi, tot femeia decide! O vedeam în fiecare dimineaţă la 5 cum cheamă Bucureştiul la telefon. Distanţele ucid, chiar şi în secolul ăsta în care se spune că s-au desfiinţat.

    • E curios că spuneţi asta, pentru că în epoca Internetului distanţele nu mai există.

    • Da, e normal ca generaţiile noi să-şi schimbe formele de comunicare. E puţin penibil să spun că nu te acomodezi. Că nu mă acomodez. Mi se pare că se pierde elementul uman. Este aberant că lumea mondială s-a transformat într-o populaţie de dactilografe. Am citit cazuri de copii care stăteau în acelaşi pat şi texting each other. E o păsărească, dar cred că şi noi vorbeam păsăreşte pentru generaţia dinainte. Dar se pierde elementul uman. Ce ar fi să vorbim noi doi acum doar pe un site? Când am văzut prima dată un ciber cafe în America am fost şocat. Un loc în care nu se auzea un sunet, toţi tastau la computerele lor. Unde era atmosfera aia din Albina?

    • Ce aveţi de gând să faceţi aici? Nu vă văd jucând şah în parc cu pensionarii.

    • O să fac o companie aici, pentru oameni care vor să călătorească acolo. Am şi un prieten bun la Wall Street Journal, pe care sper să-l aduc aici să ţină nişte conferinţe. Eu nu spun că ideile mele sunt soluţii, dar sunt un om care crede că a înţeles. Nu dau verdicte, nu port făclia dreptăţii şi a ştiinţei, dar am sentimentul că, precum un misionar care l-a văzut pe Dumnezeu, pot să vin aici şi să discut cu cineva şi să explic de ce cred în libertatea individuală. Am revenit în România ca un respiro intelectual. Nu sunt dezamăgit, pentru că nu am fost amăgit înainte. Mă întâlnesc cu libertarieni, şi cu cât sunt mai tineri fenomenul de căutare este foarte frumos. Cred că sunt în postura de a putea să popularizez aceste cunoştinţe în România.

    Salamul cu soia de New York

    • Nu aţi votat niciodată în România? Sau la consulat.

    • Nu. Acuma vreau să mă pun la curent cu ce se întâmplă în politică. Eu în continuare sunt cu totul în America. Am primit cetăţenia prin anii 80. Habar n-am despre ce e vorba cu politica aici. În 90 făceam parte din comitetul româno-american al doamnei Valmy, care avea o legătură cu vicepreşedinele Dole de la Casa Albă. Și i-am văzut pe toţi venind atunci la New York la consulat. Am stat de vorbă cu mulţi. L-am întrebat pe Iorgovan de ce face tâmpenia asta cu constituţia, să se ia după francezi, care au făcut o nebunie cu crearea a două poziţii quasi-egale. În management se spune că acolo unde mai mult de o persoană e responsabilă, nimeni nu e responsabil. De ce îmi trebuie ca la francezi, ca să fie coabitare şi tot felul de şicane, ca să ai o regalitate? O prostie. Puteau să se inspire de la englezi, de la americani. Aveau şansa să înceapă o tabula rasa. O şansă unică, ce era aşa de complicat? Înţeleg că suntem francofoni, mâncarea excelentă, hainele, flirtul, existenţialismul, ok, dar gata. Nu sunt faimoşi pentru structuri politice. S-a creat atunci un sistem care acum devine foarte greu de gestionat. Deci, ca să fiu implicat trebuie să cred în ceva. Momentan nu am identificat. Vreau să vină lucrurile spre mine, nu mă duc eu spre ele.

    • Atunci, în anii 90, nu v-a reproşat nimeni că nu aţi mâncat salam cu soia?

    • O, ba da. Dar dacă nu am mâncat cu soia din România, am mâncat altă soie la New York.

    • Ce credeţi că ar fi spus Camil Petrescu, tatăl, dacă ar fi trăit când voiaţi să plecaţi din ţară?

    • Tata era foarte naţionalist, era un scriitor român şi a rămas. E greu de speculat ce ar fi crezut el despre plecarea noastră. Sunt convins că el avea un sentiment de ataşament faţă de aceste meleaguri, s-ar fi putut să nu fie de acord. Dar e greu de spus.

    • Dacă v-aţi pune acum în rolul unui tânăr de 22 de ani, aţi mai pleca din România de acum?

    • Ca tânăr cred că da. You want to face the world. Nu vrei să ţi se povestească, vrei să simţi nişte lucruri, să te duci să experimentezi. Să nu fie o realitate de cinema. Nu e o alegere de black and white. Ți se poate răspunde că ce am aici, I am wasting my time. Am întâlnit oameni acum care spun că de când s-a produs schimbarea de guvern actual simt că asta le rupe speranţele pentru viitor şi nu au timp să mai piardă încă zece ani aici. Nu spun că asta ar trebui făcut sau nu. Eu dacă aş fi acum în locul unui tânăr, da aş pleca. Eu eram atras spre acest sentimentul de cunoaştere tactilă a vieţii.

    • Dacă n-aţi fi plecat atunci ce credeţi că aţi fi fost azi?

    • Nu vreau să fiu dramatic, că pare penibil, dar atunci eram convins că ori mă sinucid, ori ajung la puşcărie. Pentru că forţam nota prin tot ce făceam.

    (sursa: dollo.ro)

    AL PRESS

    1650

    1 Comment

    1. Camil Aurelian Petrescu, asa se recomanda. La Casa Studentilor se organizase un club de muzica pop. Cotizatia era 25 de lei. In perioada aceea eram in perioada mea francofila. La club, un test scris cu cele mai bune piese de muzica. Am pomenit numai frantuji si cintece frantuzesti. Camil a dat, ca un exemplu negativ, raspunsurile mele. Tot acolo, un tinar student a cintat un cintec de-al lui, pe versuri de Goga. L-am intrebat daca el a scris versurile. S-a uitat la mine, mi-a spus Goga si s-a intristat cind i-am spus ca habar n-am cine era! Ce vrei, educatie comunista. Eu sint de… numai 34 de ani in USA….

    Leave a Reply

    Your email address will not be published.


    *


    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.