Gerontofobia noastră selectivă

Share Button

Pentru unii, pensionarea este o soluţie convenabilă, dacă nu chiar o ţintă râvnită încă din primii ani de muncă. A nu mai avea şefi, a nu mai trebui să faci nimic decât ceea ce-ţi face plăcere, a te scula, a mânca şi a te culca când vrei, a putea sta toată ziua în faţa televizorului, eventual chiar în pijama, a mai trăncăni câteva ore pe o bancă din parc şi a face nişte partide de table cu vecinii de bloc, iar pentru acest trai de vis a mai primi şi o rentă lunară: eu am cunoscut nu puţini oameni pentru care această perspectivă a fost o atrăgătoare imagine de viitor.

Bineînţeles, cu dorinţa ca pensia să fie cât mai mare. Tot respectul pentru pensionarii care, după obţinerea acestui statut, încep o a doua viaţă, încropind o firmă sau chiar şi numai lucrând câte ceva la negru, pentru cei care se mai ocupă de educaţia nepoţilor sau se dedică unor îndeletniciri creative incompatibile cu modul de viaţă al unui om al muncii, ca de exemplu machetarea vasului Titanic din beţe de chibrit sau înregistrarea pe casete video a tuturor trenurilor care intră şi ies în şi dintr-o gară!

Pentru alţii, oamenii creativi pentru care munca nu este o povară, ci sensul existenţei, pensionarea este o condamnare dureroasă. Cum adică? Să-ţi abandonezi cariera profesională când te simţi tocmai la apogeul experienţei şi disponibilităţilor tale, numai pentru că ai îndeplinit un număr de ani, socotit de legiuitori limita productivităţii tale profesionale?

Concetăţeanul nostru clujean, medicul Zoltán Óvári, stabilit în Occident încă înainte de declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, ajuns în SUA o somitate a imunologiei moderne, a consemnat în autobiografia lui intitulată Nouăzeci de ani în jurul lumii, tipărită la New York: „faptul că am împlinit vârsta de 90 de ani nu înseamnă că aş avea vreun motiv de a nu mă mai deplasa zilnic la institutul meu de cercetări şi de a nu lucra acolo alături de colaboratorii mei”.

Normal! Imaginaţi-vă vreo autoritate care să-i fi reproşat eminentului sculptor Ion Irimescu, decedat harnic şi sănătos la mai bine de o sută de ani, că de ce nu a depus dalta şi eboşoarul la cei şaizeci şi cinci, prevăzuţi de legiuitori ca limită a competenţei şi utilităţii umane!

Fiind fiu de preot calvin, deci credincios al unei religii protestante sinod-presbiteriale, am fost crescut în spiritul respectului nemărginit pentru bătrânii bisericii noastre. Bineînţeles, cei care s-au dovedit depăşiţi de îndatoririle lor faţă de comunitate după un timp nu au mai fost realeşi în presbiteriu. Dar parohia tatălui meu de pe strada Kogălniceanu a avut o galerie de gerontes demni de toată admiraţia.

Am mai avut şi un unchi ales curator al comunităţii reformate de pe strada Horea. La 90 de ani, onest, s-a retras din funcţie, invocând vârsta lui înaintată. Demisia a fost acceptată. Dar, peste doi ani, el a fost rechemat. „Fără dv., nu merg treburile”, i-au spus cei din delegaţia condusă de preotul-paroh. „Chiar şi dacă numai pentru un an, vă rugăm să acceptaţi realegerea dv.”

Nu aş face caz de această problemă dacă nu aş fi citit deunăzi în ziare că inventivul nostru politician, viitor candidat la preşedinţia României, domnul Guşă, propune ca şi „presbiterii” ţării, parlamentarii, să fie trimişi la jucat table, precum toţi oamenii muncii din ţară, potrivit baremelor stabilite de actuala lege a pensionării. Eu înţeleg că Domnia Sa ar dori să cureţe Parlamentul, cu un singur paragraf de lege, de toţi foştii nomenclaturişti şi delatori, de toate fosilele regimului vechi.

Dar să fim serioşi: acolo nu stau oameni de rând, pe care să-i poţi declara expiraţi prin măsuri administrative globale! Bunăoară, pentru a se bucura de aprecierea ţării, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici nu are nevoie de titlul de senator; invers: Senatul României are nevoie de prestigiul distinsului moşneag, mentor şi autor prolific al unui ziar central de mare tiraj, deşi se ştie despre el că în regimul vechi a colaborat cu Securitatea. Acelaşi lucru se poate spune despre colegul său de generaţie, regretatul Alexandru Paleologu, scriitor răsfăţat de cititorii români, până de curând personalitate emblematică a elitei politice româneşti.

Personal, mă tem că proiectul domnului Guşă de salubrizare a Parlamentului dă apă la moara gerontofobilor noştri crescuţi în spiritul egalitarismului comunist. Trăim într-o societate care îşi simpatizează bătrânii cu condiţia ca ei să fie pensionari bravi şi blajini, „fără probleme”, votanţi ai partidului care, din când în când, le măreşte pensia. Dar: „Jos cu excepţiile!”, „Dacă mama şi tata trăiesc dintr-o pensie mizeră, de ce alţii, tot aşa de bătrâni ca ei, să câştige zeci de milioane de lei vechi pe lună!”,  gândesc şi chiar zic unii oameni ai muncii de vârstă medie.

Viscerala antipatie – pentru a nu spune: dispreţul şi chiar ura – unora pentru elita de seniori ai societăţii pare să fie încurajată şi de legiuitori. Ca profesor universitar, am fost decepţionat când am aflat că, potrivit actelor normative în vigoare, profesorii consultanţi nu pot fi aleşi membri ai senatului universitar, deşi această prelungire a mandatului academic presupune ab ovo că titularul este un cadru didactic performant, depozitarul unei experienţe indispensabile sensus verbi.

Decepţia mea a crescut când am aflat că nici cei care în următorii patru ani vor putea atinge vârsta pensionării nu mai pot fi aleşi sau realeşi în senat şi că, de câţiva ani încoace, profesorii consultanţi nu mai pot primi doctoranzi noi, indiferent de numărul acelora care ar dori să-şi elaboreze teza sub îndrumarea lui. Pe când o lege care să interzică preoţilor trecuţi de 65 de ani să mai oficieze liturghii şi să spovedească? Pe când un proiect de lege care să-i trimită la plimbare pe academicienii pensionabili din motive de vârstă?

Reamintesc clujenilor că singurul muzician care are statuie în parcul oraşului (şi merită cu prisosinţă s-o aibă!), Antonin Ciolan, s-a stabilit în urbea noastră, venind din Iaşi, la aproape 65 de ani. A întemeiat orchestra Operei Maghiare, apoi orchestra simfonică a Conservatorului „Gheorghe Dima”, unde a introdus predarea dirijatului de orchestră.

Regretatul Erich Bergel sau Emil Simon n-ar fi putut studia dirijatul la Cluj dacă nu trecea el Carpaţii pentru a inaugura la noi o nouă şi fructuoasă perioadă a carierei sale, pe care a încoronat-o ca director artistic fondator al Filarmonicii din Cluj. Să fi fost România mai înţeleaptă în era Gheorghiu-Dej decât este acum în era Băsescu?

Un ultim exemplu. În perioada doliului pentru Preafericitul Teoctist, patriarh al României, decedat la 91 de ani, unii publicişti, scormonitori zeloşi în trecutul său, l-au făcut fost legionar şi securist, alţii homosexual sau părtaş la dărâmarea unor biserici ortodoxe. Treaba lor. Dar din câte am citit despre el în aceste 40 de zile, nimeni nu a încercat să conteste faptul că, până în preziua nefericitei sale operaţii de prostată, soldată cu decesul său, el a condus destinele BOR ca un întâistătător lucid, autoritar, suveran.

Sapienti sat est!

Francisc LÁSZLÓ

(Francisc LÁSZLÓ, venerabil profesor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, muzicolog de talie internațională, a trecut la Domnul în anul 2010 – nota redacției.)

Francisc László și Constantin-T. Stan (München, 2008)

57

Be the first to comment

Lasă un răspuns