În întâmpinarea zilei de 24 Ianuarie. Alexandru Ioan Cuza și instituționalizarea învățământului muzical românesc

Legea Instrucțiunii Publice, sancționată și promulgată de Al. Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, la 25 noiembrie 1864, nu cuprindea nicio dispoziție referitoare la învățământul muzical și dramatic.

Explicația o putem găsi în graba cu care fuseseră elaborate dispozițiunile privitoare la învățământul de toate gradele, într-un an în care prioritare erau proiectele legii agrare și a celei rurale.

În plus, domnitorul nu avusese la dispoziție legea pentru studiu, sancționare și promulgare decât o noapte, potrivit mărturisirii ministrului Instrucțiunii Publice aflat, la acea dată, în exercițiul funcțiunii, Nicolae Crețulescu.

Cu puțin timp însă înainte de promulgarea legii, grație diligențelor lui Alexandru Odobescu și ale lui Vasile Alexandrescu-Urechia (secretar general al Ministerului), membrii Consiliului de Miniștri, sub președinția formală a lui Cuza, încheiaseră un așa-numit Jurnal, în care, pe baza unui referat, fusese supus discuției un proiect de Regulament pentru formarea unui Conservator de Muzică și Declamațiune.

Deși, în contextul epocii – dominate de meterhanelele turcești –, se considera că „școalele de muzică, în starea de astăzi, și mai cu seamă cea din București, nu prezintă nicio garanție de progres pentru viitor, ci numai o cheltuială infructuoasă”, cum se specifica în preambulul Jurnalului, Mihail Kogălniceanu (pricepător și în ale muzicii) reușise să impună înființarea, la Iași, în 1860, a unei Școli de Muzică și Declamațiune.

În 1864 se va înființa și la București o Școală de Muzică și Declamațiune, membrii Consiliului de Miniștri postulând că „s-ar cuveni a se pune și școalele de muzică pe un picior stabil, spre a putea deveni pe viitor un adevărat Conservator” (cf. discursul lui Gavriil Musicescu, în 1879, la „solemnitatea împărțirii premiilor la elevii și elevele Conservatorului din Iași”).

Considerându-se că fondurile sunt suficiente, Consiliul de Miniștri decisese aprobarea Regulamentului pentru înființarea Conservatoarelor de Muzică și Declamațiune din Iași și București, care va fi promulgat de Al. I. Cuza în 6 octombrie 1864, anterior Legii Instrucțiunii Publice.

În articolul 2 al Regulamentului se specifica titulatura (Conservatorul de Muzică și Declamațiune), care reflecta structura, în concordanță cu învățământul vocațional practicat în state cu tradiție în domeniu: „Conservatorul de Muzică din România se compune din două școli de muzică bisericească, instrumentală și vocală, una la Iași și alta la București”.

În articolul 1 era iterat scopul noii instituții de învățământ: „formarea de artiști români în muzica bisericească, instrumentală și vocală și în arta dramatică, cât și de a lucra cu toate mijloacele la întinderea și îmbunătățirea gustului muzical în țară”.

Erau fixate disciplinele de studiu și prevăzute organizarea examenelor, a concursurilor și a producțiilor muzicale, funcționarea unei biblioteci și instituirea unui Comitet muzical, căruia directorul să-i transfere o parte din atribuțiile administrative și didactice.

Erau stipulate, totodată, directive privind necesitatea „educației muzicale a poporului” și fondarea unor „societăți corale unisonice pentru meseriași și a unor societăți concertante dintre artiștii români și străini ai localității”.

Deși nu era specificată explicit o structură curriculară, cuprinsul Regulamentului făcea trimitere la clase de pian, declamație și solfegiu, cu condiția ca învățăceii să știe a citi, a scrie românește și a cunoaște noțiuni de aritmetică (detalii în George Breazul, Învățământul muzical în Țara Românească, supliment 6-7-8 al revistei „Muzica”, București, 1955, p. 23-37).

Constantin-T. STAN