La moartea regelui Mihai… Casa Regală a României, Imnul Regal și George Enescu

George Enescu, întâistătătorul muzicii românești, cel mai autorizat ambasador al spiritualității naționale, a fost profund devotat Casei Regale, exprimându-și atașamentul și prețuirea pentru regalitate – simbolul Statului Român – prin creația sa, în care a utilizat, explicit sau transfigurat, in integrum sau secvențial, ductul melodic al Imnului Regal, inspirata creație a lui Eduard Hübsch.

Protejat al Elisabetei de Wied, regina-poetă Carmen Sylva (pe versurile căreia a compus mai multe lieduri), adulat și prețuit de regina Maria (suverana îl alinta în memoriile sale cu apelativul Pinx) – care îl auzise cântând răniților pentru a le alina suferințele -, dar și de regele Mihai, Enescu a rămas fidel convingerilor sale și în timpul exilului, refuzând orice formă de compromis cu regimul ateu de la București, impus de tancurile sovietice.

Câteva conexiuni cu spațiul cultural bănățean, care certifică atașamentul său pentru Casa Regală a României, merită a fi împărtășite cititorilor. O primă interferenţă a creaţiei enesciene cu spaţiul cultural bănăţean, potrivit surselor documentare cercetate până în prezent, s-a petrecut la Lugoj în 1904.

Într-o cronică publicată în periodicul local „Drapelul” sunt detaliate aspecte de la o serată literar-muzicală organizată, în 18/31 decembrie 1904, sub egida Societăţii „Tinerimea Română” şi a Societăţii Domnişoarelor (în prezenţa unui public „distins de dame, bărbaţi şi tineri”), în „saletul” Casinei Române (localul Reuniunii Române de Lectură), unde, după un discurs de deschidere rostit de Valeriu Branişte („despre sociabilitate şi însemnătatea ei pentru progresul omenimei”), între opusurile interpretate s-a numărat şi Serenadă de dimineaţă (sic!) (Aubade pour Violon et Piano), o versiune (transcripţie) pentru vioară şi pian a trioului Aubade pentru vioară, violă şi violoncel în Do major (titlul iniţial, Sérénade pour Violon…, a fost înlocuit ulterior de Enescu cu cel de Aubade pour Violon…, aşa cum se poate observa pe foaia de titlu a manuscrisului – o posibilă explicaţie pentru denumirea neobişnuită sub care a apărut opusul în presa lugojeană, o evidentă contradicţie de termeni), la puţin timp după editarea sa (Enoch, Paris, 1903), cântat în primă audiţie absolută (datorată violonistei Silvia Iorga şi pianistei Emilia Avramescu).

Trioul Aubade şi transcripţia pentru vioară şi pian (elaborate în anii 1899-1900) au fost publicate la Enoch alături de o transcripţie pentru pian la patru mâini. Trioul are caracter omagial, pe prima pagină a partiturii fiind inserat textul dedicaţiei adresate cuplului regal român, regina Elisabeta şi regele Carol I, la aniversarea a 30 de ani de căsătorie.

Caracterul omagial al opusului devine explicit în final, prin citarea in integrum a Imnului Regal Român (o ingenioasă contrapunctare a temei trioului cu melodica din Imn). Motive imnice apar şi în Aubade pentru cvartet de coarde (1902), unde incipitul temei celei de-a doua mişcări, Modéré, cuprinde intonarea primelor opt note ale Imnului, Sérénade lontaine, pentru pian, vioară şi violoncel (1903), cu o melodică aluzivă la Imnul Regal – ambele opusuri sunt, de asemenea, dedicate cuplului regal -, Poema Română, op. 1, cu care tânărul Enescu cucerea lumea muzicală pariziană în 1898 (tema Imnului este expusă tutti), şi în finalul Simfoniei I în Mi bemol major, op. 13, în care tema Imnului apare însă transfigurată, stilizată.

În 26 mai 2013, cu prilejul primei ediţii a Concertului lugojenilor (manifestare care a încheiat ediţia inaugurală a Concursului Internaţional de Interpretare Pianistică „Clara Peia”), acordurile din Aubade au răsunat din nou la Lugoj (în varianta trioului), la 109 ani după prima audiţie absolută a transcripţiei pentru vioară şi pian, publicului meloman local dăruindu-i-se, pentru întâia oară, cu acelaşi prilej, şi magicele efluvii sonore din Sonata a III-a în la minor, op. 25, „în caracter popular românesc”.

Constantin-T. STAN