La o ceaşcă de cafea cu… Lăcrămioara Bercean

– Faci parte din “aripa tânără” a trupei lugojene de teatru. Cine iubeşte teatrul, desigur că te-a cunoscut deja, văzându-te în mai toate piesele care alcătuiesc repertoriul harni-cului şi talentatului colectiv lugojean. Pentru ca acei ce te apreciază şi te îndră-gesc să te cunoască şi mai bine, te rog să încerci să creionezi un mini “curriculum vitae”, ca să-i spunem aşa.
– Cu multă plăcere. Deşi părinţii mei au locuit o bucată de timp la sat, eu am fost născută la Lugoj, la data de 26 aprilie 1976. După cum spuneam, ei au locuit la sat, localitatea Babşa, Comuna Belinţ, judeţul Timiş, unde am absolvit cursurile şcolii primare. Începând cu clasa a cincea, lucrurile au luat o altă turnură. Părinţii au ascultat de sfaturile date de străbunicul meu, care le-a spus “hai să dăm fata la şcoală la oraş să înveţe!”, pentru ca mai apoi să se mute şi ei la Lugoj, inclusiv cu sora mea. Aşa am ajuns elevă la Şcoala Generală Nr.2, unde am absolvit clasele V-VIII, iar liceul la “Iulia Haşdeu”, specialitatea biologie-chimie. Ca orice adolescentă, eram o visătoare.Visam să devin poliţistă, apoi profesoară de educaţie fizică şi sport. Până la urmă, mama mi-a sugerat să mă fac asistentă medicală, venind cu o serie de argumente: de ce să nu stai tu, vara  la cald, iarna la cald, curată, îmbrăcată tot timpul în halat alb (pe vremea aceea halatul alb era mult mai respectat), argumente care m-au convins, urmând apoi Şcoala postliceală de asistente medicale, la Timişoara. Şi astfel am ajuns eu asistentă medicală, primii doi ani la secţia de pediatrie, apoi la terapie intensivă, la Spitalul Municipal  “Teodor Andrei”din Lugoj, unde funcţionez şi în prezent.
– Cum ai făcut pasul de la terapie intensivă la teatru, care, după părerea mea, este tot un fel de terapie, dar o terapie mai “specială”, o terapie a sufletelor?
– Cred că pasiunea pentru teatru a mocnit în mine încă din copilărie. Într-una din zilele săptămânii, după emisiunea “Tele-enciclopedia”, era programată câte-o piesă de teatru, pe care o vizionam împreună cu mama, piesă pe care nu-mi permiteam s-o ratez niciodată. După ce am devenit asistentă medicală, am început să frecventez destul des teatrul, vizionând multe piese, acest fapt datorându-se şi unui fost prieten de-al meu, jurnalist, care era şi el prezent foarte des la teatru. Uneori, mă lăsam pradă imaginaţiei şi-mi puneam întrebarea oare cum aş proceda eu dacă aş fi în pielea actorului care interpreta un rol? Într-una din zile, am citit într-un ziar local o “mică publicitate”, că se fac înscrieri în cadrul Şcolii de Arte din Lugoj, clasa de actorie. Prin intermediul unei prietene, am ajuns eleva doamnei Maia Voronca. După trei ani de “şcolarizare”, aceasta întâmplându-se în perioada 2003-2006, eram actriţă cu acte în regulă.
– Care a fost primul contact cu “scândura” şi în ce rol ai debutat?
– Am debutat în piesa “Fluturi, fluturi…” de Aldo Nicolaj, în regia Mariei Voronca. A fost oarecum un debut “forţat”, înlo-cuind-o pe colega mea,  Ileana Căprariu, care tocmai plecase în străinătate, într-o vizită privată, eu interpretând personajul Foca. Am fost distribuită şi în piese pentru copii, dând viaţă unor personaje foarte îndrăgite de cei mici, cum ar fi iedul cel mijlociu din “Capra cu trei iezi”, o adaptare după Ion Creangă, o bătrână din “Motanul încălţat”, vulpea din piesa “De ce nu are ursul coadă”, încă o adaptare după Ion Creangă, piesă prezentată şi în Grecia, unde s-a bucurat de un succes deosebit, semn că toţi copiii sunt la fel, inocenţi şi plini de candoare, după care am revenit la piese pentru adulţi. Am jucat în “Haide, ucide-mă dragoste”, în “Jocul de-a vacanţa” (madam Vintilă), în regia Ancăi Maria Colţeanu, şi în “Steaua fără nume” (domnişoara Cucu), ambele de Mihail Sebastian, am fost “fata de măritat” din piesa lui Eugen Ionesco, Jaques sau supunerea, în Gaiţele, de Kiriţescu. De asemenea, am mai jucat şi în colaje de poezie de Ion Minulescu, Mihai Eminescu, spectacole concepute şi puse în scenă de Maia Voronca, şi altele.
– Cum ai fost primită, la început, în rândul colegilor de scenă?
– Cred că am fost primită cu oarecare îndoială, reţinere, rezerve, pe undeva reacţii fireşti faţă de un nou venit, deşi sunt convinsă că în sinea lor îşi spuneau că nu strică nicicând prezenţa unei asistente medicale alături de ei. Dacă s-ar fi ivit vreo problemă de ordin medical, mai ales în deplasări, avea cine s-o rezolve la timp. Treptat, treptat, lucrurile s-au aşezat la locul lor şi acum sunt mai mult decât nişte prieteni. Suntem o familie. Marea familie a teatrului lugojean!
– Ai avut cumva un model de actor sau de actriţă care să te influenţeze, sau cu care ai dorit să te identifici?
– Răspunsul meu este categoric nu! Nu am avut un model anume. Aceasta nu înseamnă că nu am actori pe care îi admir pentru talentul lor uriaş, pentru crezul lor artistic şi pentru dăruirea de care dau dovadă. Să amintesc doar câteva nume, care îmi vin în gând, aşa la repezeală: Olga Tudorache, Draga Olteanu-Matei, Coca Bloss, Gheorghe Dinică şi mulţi alţii, ca să mă refer numai la actorii români.
– Ai dispărut o perioadă de aproape doi ani de pe scenă. Cărui fapt i se datorează această absenţă şi cum ţi s-a părut revenirea? 
– Da, am avut o întrerupere “cauzată” de un eveniment fericit: venirea pe lume a minunatului nostru copil, Ducu, cel care ne umple casa de bucurie şi fericire. Revenirea s-a făcut foarte rapid, aproape inobservabil. Mi-am intrat în mână, cu nişte reluări de roluri. Necazul cel mare este că nu prea pot să mai merg la festivaluri, pentru că ele durează şi au loc de regulă în oraşe situate la mare distanţă: Călăraşi, Tulcea, ca să mă refer numai la două exemple luate la întâmplare. Eu lucrând în trei schimburi, îmi vine foarte greu să mă învoiesc de la serviciu, sau să fac schimb de ture. Dar pasiunea e pasiune! Are preţul ei. Și merită. Ce satisfacţie mai mare poate să aibă un actor decât atunci când munca lui e răsplătită cu reprize îndelungate de aplauze, sau când vede feţele fericite ale publicului, care pe durata piesei este scos “din banalul cotidian, care adoarme şi tâmpeşte”, aşa cum bine zicea Mihai Ralea.
– Îţi mulţumesc pentru că mi-ai acordat o fărâmă din puţinul şi preţiosul tău timp liber şi îți urez ţie şi întregii tale familii sănătate, iar conul abundenţei să se reverse asupră-vă!

Interviu realizat de Mircea ANGHEL