La o ceaşcă de cafea cu... Maria Rogobete

Continuăm periplul nostru prin culisele teatrului lugojean, dacă vreţi, pe după cortina lui, sau, mai bine zis, “prin” inimile actorilor, care menţin vie flacăra Eutherpei pe malurile unui Timiş ce curge leneş, precum Ozana lui Creangă, adică lin. De data aceasta, a fost pusă sub cupola semnelor de întrebare, Maria Rogobete. Pentru cine nu o cunoaşte, vreau să spun că este un redutabil partener de discuţie, locvace (ceea ce mi-a uşurat foarte mult misiunea), plină de viaţă şi de dragoste, de un optimism molipsitor, de o sinceritate dezarmantă, mare iubitoare de teatru, de literatură, de frumos în general.

– Să încep abrupt! Spune-mi, te rog, ce este teatrul după părerea ta?

În accepţia mea, teatrul este o şcoală. De fapt, dacă mă gândesc bine, aş reformula ideea şi aş zice că adevărata “şcoală de teatru” este chiar Viaţa. Atunci când suntem pe scenă nu facem altceva decât să trăim viaţa altei persoane, care seamănă izbitor cu a noastră. Noi actorii, vrem, nu vrem, trebuie să râdem, să plângem, să ne bucurăm, să ne întristăm, să iubim sau să urâm… De aceea afirm cu convingere că nu omul a inventat teatrul, ci teatru l-a “inventat” pe OM. Teatrul s-a născut primul!

– Fii, te rog, drăguţă (nu că nu ai fi) şi încearcă să-ţi faci un “portret robot” după care lumea să te identifice, să te (re)cunoască.

Cred că sunt un suflet încărcat de iubire, căutător, dar şi “realizator” de bine şi frumos. O fiinţă care transformă energia negativă în energie pozitivă. În orice caz de un lucru sunt foarte sigură: IUBESC VIAŢA! Cred că aceasta se vede pe mine. Am mereu gura până la urechi, sau zâmbetul mă urmăreşte tot timpul călăuzindu-mi paşii, sau chiar întreaga-mi existenţă. Cred că aşa m-am născut, cu dragostea în sânge. Şi când dă peste “maluri” îi “inund” şi pe cei din jur, cu ea. Nu-mi plac oamenii năzuroşi, veşnic nemulţumiţi, urâţi sufleteşte, negativişti… Pe toţi aceştia refuz să-i primesc lângă mine sau în lumea mea!

Barza fiind puţin plecată, m-a adus pe lume mama, într-o iarnă. Sunt un amărât de vărsător liber şi veşnic înfometat de iubire, iubire ce se abate (şi) asupra primăverii, care este anotimpul meu de suflet, pentru că renasc şi “muşc” din miezul pământului, setoasă de viaţă. Copilăria mea a purtat pecetea libertăţii. Plecam dimineaţa de acasă şi mă întorceam seara. Comuna Topleţ (Caraş-Severin), unde m-am născut, este situată pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, cu oameni foarte buni la suflet, harnici, respectuoşi. Ce, mai? Oameni şi locuri de basm! Poate că toate acestea mi-au dat “brânci” să scriu.

– Parcă ai ştiut ce întrebare ţi-am pregătit! După ştiinţa mea, mai întâi a fost scrisul, apoi teatrul. E adevărat?

Pe undeva e firesc. La început a fost cuvântul… Mai târziu a fost şi cel scris. Nu-i aşa? Da, ai dreptate. De la scris la teatru nu a fost decât un pas. Trebuia să fac jocul razelor de soare ce mă înfăşurau, să imit cântul păsărelelor, să intru în noapte cu dorinţa de a mă teleporta a doua zi în minunăţia acelei lumi de vis aproape indescriptibilă. Bunica mea scria poezii. Făcea versurile în cap şi de multe ori juca teatru intepretând mireasa bătrână la câte o nuntă, făcea pe Moş Crăciun şi în fiecare an era sperietoare pentru copiii cei răi. Roluri grele (a urmat o rafală de ha, ha, ha, n.a.)! Era tare bunicuţa! Pe ea seamăn. Avea simţul umorului foarte dezvoltat şi o voinţă rar întâlnită. De aceea am iubit-o enorm.

Dacă prinzi din zbor cântecul vieţii, dacă asculţi glasul şoptit al naturii, nu ai cum să nu aşterni pe hârtie câteva cuvinte, cuvinte care se transformă într-o poveste sau poezie adevărată. Pe bunicul meu, Ioan Mateovici, pe front fiind la vârsta de 23 de ani, în Caucaz, îl simt mereu lângă mine. Cred că de la el am “furat” acest curaj nebun de a mă bucura de viaţă la cote maxime, iar puterea şi energia de a face orice, de la bunica mea, Maria, mână de fier în sat, dar şi în casă. În fiecare zi, înlăuntrul meu, aud cum curge Cerna cu clipocitul ei unic, văd cu ochii minţii Iorgovanul şi chiar alerg ca o nebună pe coama lui, urc Prundul, strada care duce la casa părintească, Sfinxul Bănăţean, poveştile cu Sân’Toager, Morile de apă, retrăiesc clipele inocente ale unei copilării fericite… Toate au fost odată… O, tempora!

Cred că toate acestea îmi (re)încarcă sufletul, făcând din mine o luptătoare care-şi doreşte să iese biruitoare din orice bătălie a vieţii, o femeie energică şi optimistă, cum toată lumea remarcă.

Încă de copil am cochetat cu poezia. Am şi “comis-o” chiar. Aceasta m-a ajutat să-mi creez o lume numai a mea, o lume imaginativă, o lume în care mă simt excelent.

– Haide să te smulg din ghearele nostalgiei şi să venim mai spre zilele noastre! Să ajungem la teatru, sau la pasul inevitabil, de la scris la teatru.

Pentru că în liceu eram “as” la matematică şi fizică, mi-am urmat “vocaţia”, reuşind la concursul de admitere la Universitatea Politehnică Timişoara, devenind mai apoi inginer. Unii erau invidioşi pe mine pentru că am transformat visul în realitate. Oare ăsta fost visul meu? Pasiunea pentru scris şi pentru teatru ardea mocnit în mine, până s-a transformat într-o flacără de nestins. Pasiunea rămâne pasiune! Nu te părăseşte întreaga viaţă. Până la această oră am publicat trei volume de poezie, un roman intitulat “Revoluţia, amintirea ta… prezentul meu” şi încă o carte, apărută în 2013, “Oglinda sufletului meu”. Acum lucrez la o monografie a Topleţului. La urma urmei, pentru mine, teatrul şi scrisul sunt soţ şi soţie, o familie unită, fidelă. O familie în care partenerii se iubesc enorm, se acceptă, îşi citesc gândurile, rezonează, se sprijină reciproc şi se încurajează, se ceartă şi se împacă repede. Sunt pilonii veşniciei.

– Dacă nu sunt indiscret, aş dori să ne spui câteva cuvinte şi despre jumătatea ta, adică despre soţul tău.

Nu, nu eşti indiscret deloc, de aceea am să-ţi răspund şi la această solicitare. Dacă privesc în urmă, am impresia că parcursul de până acum l-am făcut braţ la braţ cu norocul. Cu Daniel Rogobete, inginer ca şi mine, consătean, l-am remarcat în anii studenţiei. L-am văzut, l-am şi i-am plăcut… Ce mai rămânea de făcut… am făcut. Am întemeiat o familie solidă. El are o mare pasiune, artele marţiale, anume aikido. Este practicant (centura neagră, 4 DAN), dar şi sensei (profesor) de aikido. Deşi pasiunile noastre sunt atât de diferite, avem o pasiune nebună, unul pentru celălalt. Iubire, pe numele ei. Şi ce lucru este mai important pentru viaţa noastră, a tuturor? Să ştii să iubeşti atunci când eşti iubit, să laşi lucrurile să curgă de la sine, pentru că dacă iubeşti, nici timpul, nici destinul nu te pot opri din marşul tău triumfal spre fericire. Senseiul meu, Daniel, a înţeles că sunt un “vărsător nebunatic”, care trăieşte la intensitate maximă viaţa şi ştie să se bucure de orice clipă. În rest, nu este decât… trăire.

– Rar mi-a fost dat să mă întreţin cu un partener aşa de plăcut ca tine. Dar timpul şi spaţiul ziarului nostru se “scurg” inexorabil, aşa că trebuie să ne apropiem de încheiere. Deci, care sunt acei oameni care ţi-au călăuzit paşii spre teatru şi ce vrei să le transmiţi?

“Vinovatul” numărul unu este, clar, doamna Maria Voronca! Ea este prietena şi mama noastră adoptivă – şi cu voia “întrebătorului” o să folosesc o expresie de-a ta – “Cloşca cu puii de aur”. Îi datorez enorm. M-a iniţiat în arta actoricească, având-o profesor la Şcoala de Arte, mi-a inoculat ireversibil microbul teatrului, mi-a cimentat drumul spre teatru, spre scenă, mi-a clădit “căsuţele sufletului” pentru teatru. Pentru toate acestea aş dori să-i dăruiesc cântecul bucuriei mele. Nu în ultimul rând, aş dori să-i muţumesc domnului director Nicolae Blidaru, care s-a grăbit să ajungă în lumea îngerilor, pe care nu o să-l uit niciodată. A fost un om dedicat în totalitate artei, culturii, teatrului. De la el am învăţat să fiu directă, sinceră, să spui omului în faţă tot ceea ce ai de spus, şi chiar bucuria de a juca teatru. Toate acestea şi încă multe altele m-au făcut să nu-l uit niciodată, pe dânsul, profesorul care ne-a predat tuturor cea mai grea materie: ştiinţa de a fi OM.

– Totuşi, luându-ne cu una, cu alta, nu am apucat să vorbim nimic despre faţeta ta cea mai vizibilă, aceea de actriţă. Şi cu asta îţi promit solemn că am încheiat.

– Am debutat pe “scândură” în piesa “Ursitoarele”, regia Maria Voronca, după care rolurile au început să curgă normal (nu vreau să vă spun că am fost şi sufleur). Am jucat în “Steaua fără nume”, de M. Sebastian (ajutorul şefului de gară), în “Gaiţele”, lui Al. Kiriţescu (Lena), în “O rugăciune de prisos”, o prelucrare a lui G. Astaloş, după romanul “Viaţa lui Hristos”, de Giovanni Papini, în “Pinnochio”, de Carlo Collodi, în “Hangiţa”, de Carlo Goldoni (am fost contesa Dejanira). Şi uite-aşa, o să joc toată viaţa! Vreau să fac cunoscut inteligenţilor dumneavoastră cititori, acum la încheiere, nişte fraze, dintr-alea meşteşugite de mine:

“Ascult tăcerea roşie a scaunelor… Mă apucă nebunia, Doamne Dumnezeule! Zeci de ochi mă privesc. Niciodată nu clipesc. Cânt fără să vreau! Dansez şi cânt, bat din palme şi o cortină îmi şopteşte să trag aer în piept şi să păşesc pe scenă… Lacrimile de pe pereţii sălii sunt de bucurie. Le văd. Exist şi tresar la fiecare murmur de pe stradă. Totul este învăluit în mister. Şi ziua de ieri. Şi cea de azi… Iar cea de mâine aşteaptă la colţ de stradă, cu flori. Sunt trandafirii mei roşii. Sunt gândurile şi speranţele mele… Totul mă învăluie şi mă trezesc în lumea mea, lumea unde pot să iubesc cât vreau… Iată armonia!

– Mă fentaşi, Mio! Nu putuşi să nu strecori şi scriitorul din tine în interviul nostru. Lovi-te-ar succesul să te lovească!

A consemnat Mircea ANGHEL