„Les Couleurs du Temps”, Hommage à Călin

Galeria Helios din Timișoara va găzdui în data de 14 martie 2019, de la ora 17:00, expoziția „Les Couleurs du Temps”, dedicată memoriei criticului de artă, traducătorului și scriitorului Călin Chincea. Curator: Costin Brăteanu.

Expoziția de la Helios reunește lucrări ale unor artiști plastici din generații diferite, prieteni ai regretatului Călin Chincea: Traian Abruda, Suzana Fântânariu, Igor Isac, Gabriel Kelemen, Adrian Popa, Ciprian Radovan.

Cu acest prilej, va fi lansat și un catalog care cuprinde texte semnate de prietenii lui Călin Chincea. Reproducem, în cele ce urmează, câteva dintre acestea, alături de câteva tablouri care vor fi expuse. (N. S.)

Călin Chincea, marele prieten din umbră

Senin, altruist cu  suflet  curat și frumos , un erudit prea modest , un caracter prin definiție ,   o prezență agreabilă având farmecul discursurilor spontane,   Călin Chincea era un mare prieten din umbră al artiștilor și mai ales al tinerilor. A fost criticul consecvent și loaial al grupării „Axa-Art” condusă de Costin Brăteanu care a știut să-l prețuiască .  Pasionat colecționar de artă cu geanta plină de cărți mergea pe un drum drept , doar al lui , deloc grăbit, fără orgolii și vanități. Uneori îl conduceam spre gară în mersul nostru zidind amintirile evenimentului pentru care se deplasa de la Berzovia la Timișoara. Cu o sinceritate rară s-a lăsat uneori copleșit de întâmplări nefericite  fiind iertător și generos așa cum  calitatea unui dascăl o cerea.

Am colaborat în câteva proiecte încă din 1997, când am rămas impresionată de harul scrierii: „magia și plurivocitatea formei, coerența ideatică, incitarea la meditație, explozia de sensuri cer o disponibilitate discursivă, călită nu numai prin notația sensibilă a emoției, ci, mai ales prin disciplina gândirii, a meditației să-i spunem filosofie ”… („Confluențe” nr 12, februarie -martie 1997. „Suzana Fântânariu-Retrospectivă. Muzeul de Artă , Timișoara” ).

În revista „Reflex”, nr. 4-5-6, aprilie-mai-iunie  2001, Reșița, talentatul cronicar consemna: „Arta nu mai este doar o sursă pentru divagații epistemologice, simbolurile propuse reușind să aibă forța învierii motivelor ancestrale”  („Re(în)semnre la o expoziție S.F.”).

În revista cu același titlu, nr. 12 , februarie-martie 2002, Călin Chincea mereu inspirat scria: „Multe propuneri expoziționale sunt alegorii, construcții ale unei idei în plin proces de comunicare, propoziții în care ființa se alcătuiește în infinite forme…” („Cronică plastică” S.F.)

Mai târziu,  iată, profunzimea  scrierii sale în revista „Confluențe”, nr.36 , iulie 2007 : …„Ca în legenda regelui Midas, tot ce atinge ochiul se transformă în aurul artei. Ființa suferă, privește cu durere despărțirea în timp de obiectul văzut și iubit. Una din suferințele existențiale este cauzată de efemeritatea trecerii artistului, de această neliniște în viață, revelată prin punerea în abis a obiectului ”… („Miraculoasele experiențe ale Suzanei Fântânariu”)

Toate aceste consemnări plastice din care am punctat câteva rânduri pentru definirea stilistică a scrierii autorului au fost „culese” și publicate în cartea mea „Xilogravura matrice stilistică. Re-scrieri. Cronicile vremii”, editura „Brumar”, 2008,  pag.  111, 163, 174, 250, 251.

În formă creativă excelentă discursul său de la Galeria „Helios” (2008) cu ocazia simpozionului „Transfer geografic ” organizat în cadrul expoziției foștilor absolvenți ai Facultății de Arte și Design aflați în diaspora și România „Xilogravura-matrice stilistică” ( XMS) a însemnat un moment  cultural de înaltă clasă apreciat de moderatoarea întâlnirii, criticul de artă  Alexandra Titu și de întreg auditoriu.

Ii datorez lui Călin Chincea, un convins francofon, ilustrarea cărții „Mes Spectres”, de Hughes  Labrusse, editura „Pro Transilvania”, București,  2002, episodul „bufnițelor”, păsările  de noapte preferate fiind deseori un subiect interesant de discuții. Desenele sau gravurile  pe care le răsfoia  din mape în vizita la atelier  cu o ingenuă bucurie marca spiritul și profunzimea tainică a  minunatului cărturar „uitat în manuscris ”. Am avut mult de învățat de la acest discret intelectual care nu stingherea pe nimeni.  Orice întâlnire cu el avea menirea să-ți armonizeze neliniștile…

Pentru Călin, „Lacrimi și sfinți”… căci „noi am vrea să murim dar fără să existe moarte”, Emil Cioran

Suzana FÂNTÂNARIU

Călin Chincea cu Johanna şi Bananna
şi anii trecuţi peste anii… deja prezenţi

Nu am fost în ianuarie anul acesta la înmormântarea lui Călin Chincea. Pentru că nu credeam, nu cred nici acum, că ar fi murit.

Dar nu am asistat nici la naşterea sa, în 1950, la Berzovia – aici am un motiv chiar mai plauzibil: la vremea venirii sale pe lume, eu încă nu mă născusem, urmând să mai treacă nişte ani, exact un deceniu, până să se întâmple şi omologarea… ţipătului meu de debut.

Dar, totuşi, peste ani, la maturitatea lui şi un soi de copilărie a mea mereu prelungită, ne-a fost dat, uite, să ne întâlnim. Şi totul a plecat de la… mama, de la mama mea a plecat. De la mama mea, care, undeva imediat după Revoluţie, a fost operată la Clinicile Noi din Timişoara de chirurgul Tibi Nicola. Nu-l cunoşteam personal pe chirurg, doar auzisem că e bun, am dus-o pe mama la el – a operat-o. Iar operaţia a reuşit – m-am prezentat, bineînţeles, cu un plic cu numerar, plus un tablou pictat de mine, un vas cu flori, din vremea când eram încă elevul lui Leon Vreme, la seral, la Liceul de Arte Plastice. Spre surprinderea mea, categoric, chirurgul a refuzat banii, dar a rămas cu ochii la pictură: “Ei, pe asta o primesc!” a spus el zâmbind amical.

Dar şi peste acest episod anii au trecut, aşa cum ştiu ei foarte bine să o facă. Aproape 20 de ani – în care am devenit, zice-se, artist vizual în toată regula, cu patalama, cu expoziţii personale, de grup şi colective la activ, mă rog, cum se obişnuieşte…

Într-o zi care nu anunţa nimic special, în 2010, primesc un telefon de la un domn care ţine să mă invite la o tabără de pictură la Recaş. La început nu-mi dau prea bine seama despre ce este vorba, nici nu înţeleg cum trebuie la telefon numele interlocutorului, dar mă luminez când, în sfârşit, pricep că este vorba de chirurgul care a operat-o pe mama! Îmi vorbeşte de tabloul meu pe care încă-l mai are, încă îi place… O, cum să nu te inunde bucuria auzind toate astea?

La Recaş – foarte frumos. Mai precis, pe lângă Recaş, în dealul cu vie al chirurgului Tibi Nicola. Ospăţ cu mezeluri de casă, friptane şi vinuri din cramă, dar, mai important, ospăţ cu artişti! Ne mâncăm pofticioşi din priviri unii pe alţii – cred că aşa debutează fiecare tabără de pictură. Colege şi colegi din Timişoara, dar şi din ţară: Leon Vreme, Suzana Fântânariu, Constantin Răducanu, Costin Brăteanu, Sorin Nicodim, Teodora Chinschi, Maria Bana, Mátyás László, Doina Moisescu, Igor Isac, Tar Béla… Să fiu iertat dacă am uitat pe cineva, ştiţi… anii… anii…

Printre ei, un domn mai aparte, la costum: criticul de artă al taberei – ni se explică – domnul Chincea. Prof. Dr. Călin Chincea. Sincer, nu prea auzisem de el. Sau, dacă auzisem, nu prea reţinusem. Probabil nici el de mine, dar apropierea a fost imediată şi de un firesc pe care numai comuniunea de idei, de trăiri poate să-l faciliteze. Parcă îmi spunea că beau prea puţin şi pictez prea mult… Sau… invers? În fine, nu mai reţin exact. Ştiu numai că ne-am plăcut, aşa… “cam prea ca la ţară”, că aveam ce discuta cu intensitate: artă, artă şi artă, cu acorduri sau contre, nu conta. Mai ştiu că el mergea la culcare într-o pjama cu dungi, la care uneori îşi punea şi cravata, în timp ce eu şi Mátyás László, pe motiv de… epuizare artistică, adormeam de obicei în hainele de lucru.

Experienţe similare – anul următor, 2011, la Gernik, în tabăra organizată de acelaşi inimos Tibi Nicola şi de pictorul Costin Brăteanu. Aici, printre altele, am pictat “celebra” compoziţie în tonuri de albastru, care se află acum în colecţia gazdei noastre de atunci: “Călin cu Johanna şi Bananna”, în care criticul nostru apare flancat de rotundele şi simpaticele bucătărese cehoaice de la pensiunea din Gernik…

Moment din care, cu regret, eu nu am mai fost invitat, pe considerente drăguţ umoristice – desigur, fără legătură cu tabloul mai sus pomenit – în taberele de pictură ce au urmat de atunci, an de an.

Aşa că nu ne-am mai văzut, poate la câteva vernisaje prin Timişoara, nu ne-am mai auzit, până în urmă cu un an – Călin descoperind poemele mele, textele mele sociale, oarecum ciudate, postate pe facebook. Mi-a spus că le citeşte cu interes şi că abia acum mă înţelege cu adevărat. Asta, normal, m-a bucurat foarte mult. Da, exact aşa mi-a spus! Iar eu mă gândesc că, la rândul meu, abia acum îl pricep şi eu cum se cuvine…

Nu, nu am participat şi nu voi participa niciodată la înmormântarea lui. Dimpotrivă, cei care l-am cunoscut ar trebui să mai conversăm cu prietenul Călin Chincea, fie şi la intervale inevitabil dureros dilatate.

Şi acum… această bienală de pictură, la Timișoara, care îi poartă numele! Sigur o fi încântat! Şi…

Şi totul a plecat de la mama. De la faptul că mama a rămas, imediat după Revoluţie, cu ochii în lacrimi, fără un sân.

Traian ABRUDA

Profesorul şi omul de cultură Călin Chincea

Am aflat cu stupoare despre plecarea prea devreme dintre noi a minunatului şi generosului om de cultură care era profesorul Călin Chincea.

M-am străduit zile înşir, foarte recent, să stabilesc o comunicare cu el dar m-a mirat faptul că nu răspundea. Nu ştiam că era grav bolnav. Bănuiesc că nu ştia cât de gravă este boala sa nici echipa care se ocupa de expoziţia musafirei noastre. Era anunţat că domnul Călin o să verniseze intr-o zi de Ianuarie, de la ora 18.00, expoziţia „De la lumină spre lumină“ semnată Duska, o pictoriţă originară din fosta Yugoslavie, care trăieşte de peste două decenii la Paris, drept  primul eveniment expoziţional al Galeriei timişorene Pygmalion. Cred că era o relaţie între artistă şi Călin Chincea mediată de Costi Brateanu, pictor, unul din prietenii respectuoşi şi devotaţi ai omului cald, cult şi modest.

Era cunoscut în tot Banatul de munte, şi nu numai, prin numeroasele sale implicaţii în manifestări culturale, discursuri la vernisaje, cărţi şi articole despre artele vizuale sau publicaţii literare. În contextul morţii sale premature, cineva remarca, ca un fel de repoş la adresa contemporanilor, că pentru Călin a curs mult prea puţină cerneală, s-a scris mult prea puţin, compartiv cu volumul mare al publicaţiilor sale despre alţii.

Eu l-am întâlnit pentru prima dată în 1992 la Gărâna , în contextul unei tabere de pictură. Om de o modestie impresionantă, Călin Chincea a realizat atunci numeroase –video-interviuri, viztând, însoţit de camera sa de filmat, pe fiecare din artiştii participanţi.  Am chiar o amintire specială, filmarea unei acţiuni  gen performance-pe vremea aceea era încă o noutate- începând cu resturile unui motor de tractor, partial îngropate în stradă, pe care le-am pictat psihedelic si am continuat apoi un traseu misterios, umbrit, printr-o vale a vacilor, o cale în pantă spre dealurile din afara localitătii, începând cu grămadă de gunoi creată de turişti (părea cumva un loc retras, ascuns privirilor, în afara străzii), unde mi-am pictat monograma pe un sac de hârtie rătăcit printe gunoaie,  spaţiu vizitat totodată de caii şi vacile  care căutau resturi de mancare şi răscoleau grămada. Traseul l-am continuat cu o serie de picturi, oarecum primitive, dispuse pe pietrele care reprezentau fundaţia unui gard de gradină şi l-am încheiat la capatul grădinii pe scandurile gardului, patinate de vreme,  sugerând în cele din urmă ascensiunea unui şarpe rătăcit printre alte gunoaie. Filmul realizat-am parcurs traseul împreună, dialogând-a fost proiectat apoi la televizorul din sala de mese a cabanei în care locuiam.

Ulterior l-am reîntâlnit la simpozioane timişorene, pe teme de arte vizuale, unde avea intervenţii pline ideatic, generoase şi competente. Am aflat încă din 92 că era profesor de franceză la Berzovia şi am înţeles atunci şi mai târziu, că se poate face cultură de calitate oriunde, dacă eşti pasionat de cunoaştere şi capabil de dăruire.

Ciprian RADOVAN

Călin Chincea, un erudit din Banatul de Munte

Reveriile mele cărășene includ și amintiri plăcute sau din acelea în care personajul pierde unul sau mai multe trenuri, istorii cu oameni memorabili sau deplorabili ca ținută a caracterului lor, evenimente și întâmplări ale vieții dintr-un cotidian care nu mereu mi-a fost populat cu bucurii și satisfacții. În primii mei ani de la descinderea în Banat, după repartiția guvernamentală care mă aducea din Cluj-Napoca la Oravița, profesor al celor două licee din orașul celui dintâi edificiu teatral din cultura țării, cunoșteam pe Călin Chincea. Despre el, vărul său, colegul meu din redacția de la „Echinox”, Virgil Mihaiu, poetul, graficianul și universitarul de azi, specializat în istoria jazzului, avea să-mi spună destule lucruri frumoase. Ele se adevereau, pe rând, pe măsură ce insertarea destinului meu intelectual în cultura provinciei continua, de la etapă la etapă.

Omul era de o obsesie aproape maladivă a perfectibilului. Meticulos în conspectarea și fișarea informației pentru cutare viitoare studii, irascibil când o idee a sa, altminteri bine documentată și la fel de bine argumentată, nu dobândea recunoaștere deplină, fix (dar nu fixist) când era vorba de încrengături dubitative vizavi de clarificări într-o problematică ținând de actualitatea noastră culturală, Călin Chincea s-a ambiționat să rămână  un om al locului. Nu-l înțelegeam atunci, acum îi dau dreptate, descifrarea detaliului e șansa înțelegerii sensurilor întregului, sinteza culturală națională își are împlinirile în cercetările care țin de cunoașterea aportului provinciei la acumulările integrale.

Era un entuziast dar ponderat în afirmarea elanurilor, asta pentru că scepticismele lui proverbiale nu-i îngăduiau alte atitudini. Din aceste cauze destui dintre noi, contemporanii proiectelor lui, credeam în mod eronat că nu agreează alt gen de solidarități decât cele care-i împărtășesc convingerile lui. Se descurca la fel de bine în redactarea unei cronici de carte sau în discursul eliberat total de convențional cu prilejul unui vernisaj de arte plastice. Destui dintre scriitorii asupra cărților cărora condeiul și inteligența lui rafinată a zăbovit, sunt azi nume importante și, din păcate, nu destui își mai amintesc asta. Foarte mulți dintre artiștii participanți, la varii manifestări de gen, pictori, sculptori, graficieni, fotografi, oaspeți constanți la tabere naționale și internaționale, vernisaje, simpozioane, colocvii, conferințe, organizate în geografia Banatului cu deosebire îl apreciază și azi pentru opțiunile axiologice limpezi, pentru modul în care a știut să așeze pe fiecare, cu opera lui, în locul pe care-l merită. Nu a avut ambiția de a se impune ca un creator de școală dar a avut ambiția de a fi redefinită axa orientativă a dinamicilor culturii banatice postbelice dinspre Banatul de Munte. Erudiția lui promite o carte de sociologia culturii pe tema asta. N-a fost să fie dar el rămâne un intelectual cu un destin puternic personalizat între liderii unei promoții. Și asta înseamnă foarte mult iar lucrurile pot fi oricând adeverite fie și la o restituire sumară, dar necesară, a efortului său în istoria culturii bănățene de după al doilea război mondial.

Ionel BOTA