Olimpiadele corale din Chizătău și steagul „Doina și Hora”

În 8/21 septembrie 1922, în ziua Rugii de Sfânta Mărie Mică, la Chizătău s-au ținut lucrările Adunării generale de constituire a Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat, convocată la inițiativa lui Ioan Vidu și Iosif Velceanu (fondatorul și dirijorul Corului „Doina” din Timișoara), după lansarea unui apel. Remis, în 10 august, principalelor gazete regionale, în apel era precizată motivația social-politică a noului for, unic în istoria muzicii românești, dar și țelul artistic: continua perfecționare a reuniunilor corale și a fanfarelor românești. Era împlinirea unui mai vechi deziderat (după entuziastele apeluri lansate de Vidu, în 1903 și 1904, pentru „conscrierea” corurilor bănățene), inițiat încă din 1906, cu prilejul Serbărilor Jubiliare din capitala Regatului Român, de Ioan Vidu și D. G. Kiriac, fratele său de „preste deal, la nana-n vale”.

A fost elaborat un Regulament de funcționare a Asociației (la care aderaseră 28 de delegații de pe întreg cuprinsul Banatului), iar Ioan Vidu a compus o deviză pe versurile lui Ion Cucu-Bănățeanu. Membrilor comitetului director – dr. Petru Maior, președintele Reuniunii Române de Cântări și Muzică din Lugoj, dr. D. Nistor (Timișoara), dr. G. Lobonțiu (Caransebeș), E. Crenian (Reșița), C. Lazăr (Chizătău) și dr. G. Gârda (Făget) – le revenea atribuția de a convoca ședințe lunare, pentru analiza activității și vegherea la ritmica alimentare a fondului: corurile mai mici de 50 de membri trebuiau să contribuie anual cu suma de 200 de lei, iar celelalte, cu 300 de lei. Lugojul a fost reprezentat de Reuniunea Română de Cântări și Muzică, Societatea Corală „Lira” (Ioan Bacău) și Corul bărbătesc „Progresul” (Vasile Olariu), iar Timișoara, de două corale: „Doina” și cea din Timișoara-Elisabetin. Au mai achiesat la înfăptuirea proiectului reprezentanți din Reșița Montană, Caransebeș, Bocșa Montană și Bocșa Română, Moldova Nouă, Bozovici, Ictar, Ohaba Timișană, Budinț, Coștei, Jena, Balinț și Mârcina. La ședința de constituire s-a discutat și necesitatea înființării unei Federații a Societăților Muzicale din întreaga țară, cu sediul la București, stabilindu-se, totodată, calendarul emulațiilor și localitățile organizatoare.

La iniţiativa dr. Ion Şepeţian și a membrilor Reuniunii chizătăiene s-a decis înfiinţarea Olimpiadelor, fiind elaborat ad-hoc un regulament, în care era statuată structura concursului, fiind acceptate în competiție doar corale și fanfare sătești din preajma Chizătăului. Corul care patrona manifestarea, precum și cele orășenești erau excluse de la premii. Autorul regulamentului a avut și ideea instituirii marelui premiu, steagul „ambulant” „Doina și Hora” (având ca model drapelul Corului Bisericesc din Chizătău), confecționat pe spezele sale. Premiul I consta în acordarea medaliei mari de argint și atribuirea drapelului, marele premiu, medalia mică de argint era decernată câștigătorului premiului II, iar cea de bronz, coralei care se clasa pe locul III. Tuturor corurilor premiate li se înmâna și o diplomă comemorativă. Drapelul (este expus la punctul muzeistic din Babșa, după ce a fost adăpostit, timp de decenii, în biserica ortodoxă din sat) este confecționat din mătase roșie, ornată cu motive în stil popular românesc bănățean, vârful suliței fiind împodobit cu o liră din bronz. O icoană a Învierii, brodată în centru pe un fond de mătase neagră, este încadrată de cuvintele: „Cântați lui D-zeu și națiunii! Corul bis. din Chizătău”. Pe cealaltă parte este brodată stilizat o liră, pe fond de mătase albastră, în jurul căreia sunt inscripționate, cu litere cusute cu fir de aur, denumirea steagului („Doina și Hora”) și urarea „Gloria voastră!”

Regulamentul prevedea că steagul câștigat va fi apoi păstrat în biserica respectivei comune până la o viitoarea Olimpiadă, având corul dreptul de a-l purta la diferite festivități. La următoarea ediție a emulației, președintele coralei trebuia să înapoieze drapelul juriului, după montarea unei panglici, în vârful suliței, pe care era inscripționat numele comunei. Ansamblul care dobândea premiul I de trei ori în decursul unui deceniu intra definitiv, potrivit regulamentului, în posesia steagului. Era stipulată și prevederea potrivit căreia marele premiu nu putea fi câștigat de două ori consecutiv de aceeași corală.

La prima ediție (1922), premiul I, medalia mare de argint și trofeul, steagul „Doina și Hora”, au revenit Corului din Ictar, dirijat de înv. Virgil Amandia (cu un efectiv de 100 de coriști!), premiul II și medalia mică de argint au fost atribuite Corului din Belinț – fondat în 1880 de plugarul Costa Micu, sub vrednica păstorire a protoiereului George Crăciunescu („dirigent”: Nistor Miclea), iar premiul III (medalia de bronz) a fost decernat Corului din Balinț (instructor: înv. Cărăbaș). Au mai concurat corurile din Budinț (ortodox), Coștei (ortodox și unit), Ohaba (ortodox) și, în afara concursului, Corul „Doina” al intelectualilor din Timișoara. La următoarele ediții ale Olimpiadei, câștigătoare au fost corurile din  Belinț (1923 și 1925), Budinț ortodox (1924) și Babșa (1926). Au mai fost părtașe la emulații, de-a lungul celor șase ediții, și corurile din Târgoviște, Ohaba Forgaci (ortodox și unit), Topolovăț, Corul „Junimea” din Chizătău, Corul Universitarilor Bănățeni și Fanfara din Izvin. Din juriu au făcut parte Sofia Vlad-Rădulescu, D. G. Kiriac, Ioan Vidu, Ioan Bacău, Iosif Velceanu, dr. Iosif Popovici, dr. Valeriu Braniște, Tzigara Samurcaș, I. Ștefan Paulian, Filaret Barbu, Emil Grădinariu și Sabin V. Drăgoi.

La ultima ediție (1927) s-au prezentat doar două formații: corurile din Belinț („a cântat bine, dar n-a izbutit să dovedească un progres deosebit față de prestația din anii trecuți” – I. Velceanu) și Babșa (dirijor: D. Goilă), Corul din Chizătău (I. Drăghici) cântând în afara concursului (I. Velceanu: „a pierdut mult din elanul de odinioară, și aceasta doară din cauza împrejurărilor locale neprielnice, de zâzanie și neînțelegeri”). O explicație a scăderii interesului pentru tradiționala emulare ne oferă Sever Șepețian: „Greutățile bănești ale deplasărilor au împiedicat participarea corurilor mai îndepărtate, și un concurs între aceiași cântăreți din apropiere își pierdu farmecul”.  Câștigător al marelui trofeu la ediția precedentă, Corul din Babșa nu mai avea dreptul, potrivit regulamentului, să concureze. În această împrejurare, Corul din Belinț fiind singura formație înscrisă în concurs, Olimpiada s-a suspendat, fără a mai fi reluată vreodată (S. Șepețian, Corul de la Chizătău, 1957, p. 86). Potrivit lui I. Velceanu (Corurile și Fanfarele din Banat, 1929, p. 82), corului din Babșa i s-ar fi decernat, totuși, pentru a doua oară, premiul I, înmânându-i-se și steagul ambulant.

Repertoriul corurilor participante la prima ediție purta încă vibrantul mesaj al sfintei Reîntregiri, un ecou patetic al epocalei izbânzi, sub sceptrul lui Ferdinand I și veghea ocrotitoare a reginei Maria: Regina la Mărășești, Imnul Coroanei, Doinitorii români, Româncuța, Răsunetul Ardealului. Mai suntem capabili, astăzi, să rezonăm cu tainicele chemări și neostoitele suferințe ale istoriei naționale?

Constantin-T. STAN