Poate la anul… Un editorial de Mircea Anghel

După încheierea anului 2017, sub o ploaie superbă de focuri de artificii, după bubuituri provocate de petarde şi de şampanii deschise, am păşit cu speranţele – din păcate – şifonate, în noul an, 2018.

În laboratoarele PSD-ului se clocesc idei noi, căutându-se pastila minune pe care, dacă o înghiţim, vom avea parte de o tinereţe fără bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte.

Frumoasă intenţie, dar luciditatea şi maturitatea „ştampilatorului” de serviciu din patru în patru ani nu mai înghit astfel de gogoşi.

Românaşul nostru a urmat cu sfinţenie îndemnul din Imnul Naţional şi s-a deşteptat. Aşa că, a devenit insensibil la „ameninţările” cu tinereţea fără bătrâneţe şi… îşi spune în barbă: a, iarăşi este vorba de ciclul „din basmele românilor”!

Şi totuşi, teleormăneanul Dragnea cu ai săi acoliţi ne ascund sau, mai bine spus, vor să ne ascundă o realitate tenebroasă pentru omul de rând. Şi sunt foarte mulţi oameni de rând!

Acestă adunătură de adunături, această clasă politică fără clasă (cum îmi place mie să-i numesc, fără a-mi disimula plăcerea de a folosi această expresie, ori de câte ori am ocazia), are o prestaţie politică care stârneşte mirarea şi penibilul, atunci când mutilează, cu nonşalanţă, destine şi ne amână bucuria de a trăi pentru un mâine infinit de îndepărtat, lăsându-ne pradă deşertăciunii şi viitorul în amurg, forţându-ne să-l jucâm la ruletă, sau să ni-l amanetăm.

După 28 de ani de la „hărmălaia” din decembrie 1989 am ajuns nişte naufragiaaţi pe Insula Dezamăgirii. Păcat! Mare păcat!

Aş fi vrut ca în acest editorial scris după Anu Nou să folosesc un ton mai vesel, optimist, plin de speranţă, privind cu încredere în viitor… Aş fi vrut, dar rănile din inimă nu mă lasă. Poate la anul…

Mircea ANGHEL