Potopul de la Lugoj din anul 1910

Puntea pietonală care lega cele două maluri ale Timișului în dreptul Teatrului Comunal înaintea Primului Război Mondial a avut o soartă ingrată, căzând pradă furiei apelor revărsate în două rânduri, cu prilejul marilor inundații din anii 1910 și 1912.

Potopul din 1910 a surprins autoritățile locale nepregătite, deși plouase necontenit timp de trei zile, iar știrile despre grozăviile petrecute la Caransebeș circulau printre lugojenii alarmați. În după-amiaza zilei de sâmbătă, 21 august/3 septembrie 1910, apele Timișului au început dintr-o dată să crească, într-un ritm amețitor.

„Vopi mari, cum nu s-a dat să vedem până acum, veneau cu un urlet îngrozitor. Cu un ceas mai târziu, boghii de fân, ludăi, ardei, varză, legume, lemne, acoperișuri de colibe, care veneau purtate de ape, ne-au dat să înțelegem că pe undeva e mare pericolul. Nimeni nu se gândea însă că și noi, lugojenii, o să mâncăm o frică strașnică. Pe la 5 și ceva, apa a rupt o parte a băilor de vară [ștrandul plutitor din fața Gimnaziului de Stat Maghiar] și a izbit-o în puntea mică. Construcția veche a trosnit năpraznic, dar nu s-a mișcat” („Drapelul”, X, 91, 1910, 2-3).

Spre seară, oamenii s-au îndreptat spre case, cu speranța că apele se vor retrage, dar pe la ora 9, „urletul sirenei de la uzina electrică înfioră orașul”. Lugojenii, uitând parcă de apele Timișului, crezură la început că e o alarmă de incendiu. Ce se întâmplase? Apele ieșite din matcă inundaseră uzina electrică, provocând stingerea lămpilor stradale din întreaga urbe. „Sirena urla îngrozitor. Pompieri, soldați alergau cu târnăcoape în părțile de unde se signaliza pericolul. Locuitorii mărginași cu apa începură a-și încărca bagajele și a evacua locuințele.”

Dintr-o dată, apele smulseră toate anexele ștrandului plutitor, rostogolindu-le peste șubrezii piloni de lemn ai punții învecinate. Sub uriașa presiune, puntea se înclină, iar lampioanele care o străjuiau începură să se prăbușească, rând pe rând, în apele învolburate. Cu o trosnitură înfricoșătoare, într-o atmosferă de panică generalizată, bătrâna punte de lemn se prăbuși și fu pe dată înghițită de potopul de ape.

Trei ulițe, Corvin, Huniade și Dobra fuseseră deja acoperite de ape, iar Timișul creștea tot mai amenințător, infiltrându-se prin canalele de scurgere și oferind un spectacol terifiant în lumina torțelor cetățenilor și ale ulanilor.

În Lugojul German, poliția ordonă evacuarea, apele ajungând deja la nivelul arcurilor Podului de Fier, circulația fiind oprită. Unii cetățeni, îngroziți, încercară să-și caute scăparea refugiindu-se spre Dealul Viilor, dar Balta Lată, întinsă ca o mare, descurajă aventura locuitorilor disperați.

„O grupă de curioși ne-am adunat în grădina dlui Vidu, situată la vreo patru metri peste suprafața apei [în acel an, Ioan Vidu locuia în casa primei sale soții, Silvia Codreanu]. Timișul asaltă grădina, înaintând treptat”.

Să lăsăm însă cronicarul „Drapelului”, martor al evenimentului, să descrie apocalipticele scene:

„În oraș, nimeni nu cuteză să închidă ochii. Sirena nu mai urla, în schimb producea Timișul o muzică infernală. Cerul era acoperit cu nori, și în oraș, beznă. La lumina torțelor se vedea ce ravagii a făcut apa. Boi, cai, gâște, porci, găini, grinzi, paie, boghii de fân și alte multe veneau în vârtej nebun prin noaptea adâncă. La orele 11, apa era tot în creștere. În cetate deja intrase prin case, silind oamenii să iasă pe străzi ori să se urce prin poduri. Se făcuse calculul: încă două ore să crească așa, și Lugojul va fi numai o ruină. Ca o ușurare veni apoi vestea, înainte de miezul nopții, că apa se retrage. Și după cum a venit, așa s-a și dus, așa că duminică după-amiază Timișul era deja în albia-i obișnuită”.

Dincolo de spaima generală, au rămas pagubele: pasarela din dreptul Teatrului Comunal, „scăldătoarea” lui Fr. Karl și turma de vaci a lui Maier Pătrăonu, care a dispărut împreună cu văcarul. Podul va fi repede refăcut, din beton armat, dar tumultuoasa sa istorie se va isprăvi în 26 mai 1912, când apele furioase ale Timișului i-au dat lovitura de grație. Poate se va găsi, cândva, un edil temerar care să-l reconstruiască, într-o încercare de a domoli furia oarbă a naturii și a învinge blestemul care, se pare, planează asupra sa.

Constantin-T. STAN