Regii României şi făurirea statului român modern. Ecouri din presa de epocă (2)

Share Button

(1)

Ca omagiu adus jubileului centenar al Marii Uniri, inițiem un serial, cu extrase din presa de epocă, în care ne propunem să urmărim și să deslușim, pas cu pas, etapele procesului făuririi statului național unitar român și crearea instituțiilor românești moderne, aflate în sincronie cu valorile Occidentului.

*

„Mă grăbesc a face cunoscut că azi [23 februarie 1866] s-a detronat domnitorul; dară ce este mai mult, că a fost fără vărsare de sânge. Între 1 și 2 ore dimineața, l-au luat un colonel cu ofițeri din așternut; fu silit a subscrie demisiunea de la tron, și după aceea fu arestat. Doamna [Elena] a plecat cu onoare [domnitorul fusese surprins în patul conjugal alături de ibovnică, principesa Maria Obrenovici, văduva prințului sârb Miloš Obrenović, în timp ce într-o odaie alăturată se odihneau Doamna Elena, soția legitimă a domnitorului, împreună cu fiii săi, Alexandru și Dimitrie, copii din flori rezultați din aventura Mariei cu Cuza, adoptați în cele din urmă de domnitor]; orașul liniștit aci. […]
Românilor! Acum șapte ani [1859] ați arătat Europei ce poate patriotismul și virtutea cetățenească. Din nenorocire, v-ați înșelat în alegerea Domnului chemat în capul națiunii. Anarhia și corupțiunea, călcarea legilor, desconsiderarea țării în lăuntru și din afară, risipirea averii naționale erau principiile ce conduceau acest guvern vinovat. Astăzi, el nu mai este.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 13, 1866, 1)
„Carol I, la 22/10 mai după-amiazi, la patru oare, a intrat în capitala României, între salvele tunurilor și sunetele clopotelor. Ne-am îngrijit ca, cât mai curând, să putem publica portretul noului domnitor al fraților de peste Carpați.” („Familia”, Pesta, II, 14, 1866, 168)
„În fine, România, după atâtea lupte interne și contra protestărilor externe, și-a văzut realizată sublima sa dorință de a saluta, pe tronul întrunit al lui Mihai Eroul și Ștefan cel Mare, pre principele Carol Ludovic de Hohenzollern. Pasiunile iritate prin diferite interese nobile și egoiste acum iar s-au domolit și țara întreagă s-a unit într-o singură aclamațiune: «Să trăiască Carol I, domnitorul României!» Toți, în toate părțile, sunt mulțumiți cu această alegere, și mai ales, de când Alteța Sa se ivi pe pământul României, sunt încântați pentru vorbirile-i patriotice, maniera-i fină și amabilă, apoi interesarea-i despre starea institutelor, a armatei […] sunt explicate ca tot atâtea semne de augur bun. Deie cerul ca România, înșelată de atâtea ori în speranțele cele mai ferme și mai aurii, cel puțin acum să-și afle limanul fericirii!
Alteța Sa, născut în 20 aprilie 1839, e al doilea fiu al principelui suveran Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care, după Revoluțiunea din 1848, când unitatea Germaniei era la ordinea zilei, spre a împlini voința națiunii, abzise de suveranitate în favoarea regelui Prusiei.” („Familia”, Pesta, II, 16, 1866, 1)

(2)

„Lugoș, 8 martie. Simțul rodit de mulțămită și reverență, ieșită din aceasta, se văzu manifestat aici cu trecerea f. principe Cuza, care, dimpreună cu familia, sosind aici între 7 și 8 oare și descălecând la otelul «Păunul de Aur», pe lângă toate că timpul era foarte ploios, fu întâmpinat de o mulțime așa mare de popor, încât abia putu străbate prin stradă la otel, unde mulți dintre fruntași l-au petrecut până în odăile destinate. Cuza întorcându-se cu Doamna Elena, după cum fu informat, îi zice: «Vezi, dragă, dumnealor sunt toți români». De aici, poporul merse la ale sale, iar miercuri, în zori de ziuă, care dorea a-l vedea nu se mai depărtă de pe străzi până la 11 oare, și mulți se pregăteau a-l și saluta, pe când adjutantul descoperi că în starea în care se afla nu poate primi nicio vizită, însă le mulțumește românilor din Lugoj pentru reverența arătată pentru dânsul, și ieșind, la plecare, îi recomandă Doamnei pe români, zicându-le că român a fost, este și va rămâne până la moarte, și comitatul de «vivate» plecă către Timișoara, Pesta, Viena și Florența. Cu bună samă, darul ce se dete din România pentru cei cercetați de foamete în anii trecuți și instituțiunile egalitare proclamate pentru frații lor au fost motivul acestei reverențe.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 17, 1866, 67-68)

*

„București, 10 mai 1866. M. Sa Domnul Carol I sosi pe la 3 oare, fu primit, după program, cu entuziasm, jură înaintea Adunării Elective jurământul: «Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și de a domni ca Domn constituțional». Răspunsul Maj. Sale Carol I cătră Adunare: «Ales de cătră națiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară, și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit român. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că-mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini cătră noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean astăzi, mâine – de va fi nevoie – soldat, eu voi împărtăși cu dv. soarta cea bună, ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi. Credeți în mine, precum cred eu în dv.! Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul păstrează patriei noastre! Din parte-ne să ne mulțumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie! Să unim puterile noastre, spre a fi la înălțimea evenimentelor! Providența care l-a condus pe alesul dv. până aici, care a înlăturat toate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa! Trăiască România!»”.

*

„Proclamațiunea alteței sale serenisime către poporul român: «Români! În destinările omenești nu este o datorie mai nobilă decât aceea de a fi chemat a menține drepturile unei naţiuni si a consolida libertățile ei. O misiune așa de însemnată m-a decis să părăsesc fără preget o pozițiune independentă, familia și țara de care am fost legat prin legămintele și suvenirile cele mai sacre, pentru a urma apelului vostru. Primirea plebiscitului, care a pus pe capul meu coroana lui Ştefan cela Mare și a lui Mihaiu Viteazul, îmi impune o mare răspun- dere. Sper însă că-mi va fi dat, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu un întreg devotament, de a asigura noii mele patrii o existență fericită si demnă de trecutul ei. Români! Sunt al vostru din toată inima și din tot sufletul. Puteți să vă întemeiați pe mine în orice timp, precum eu mă întemeiez pe voi. Dat în capitala noastră, București, în 11 mai 1866. Carol».” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 38, 1866, 151)

Grupaj realizat de Constantin-T. STAN

948

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*