Regii României şi făurirea statului român modern. Ecouri din presa de epocă (7)

Share Button

(1)

Ca omagiu adus jubileului centenar al Marii Uniri, inițiem un serial, cu extrase din presa de epocă, în care ne propunem să urmărim și să deslușim, pas cu pas, etapele procesului făuririi statului național unitar român și crearea instituțiilor românești moderne, aflate în sincronie cu valorile Occidentului.

*

„Mă grăbesc a face cunoscut că azi [23 februarie 1866] s-a detronat domnitorul; dară ce este mai mult, că a fost fără vărsare de sânge. Între 1 și 2 ore dimineața, l-au luat un colonel cu ofițeri din așternut; fu silit a subscrie demisiunea de la tron, și după aceea fu arestat. Doamna [Elena] a plecat cu onoare [domnitorul fusese surprins în patul conjugal alături de ibovnică, principesa Maria Obrenovici, văduva prințului sârb Miloš Obrenović, în timp ce într-o odaie alăturată se odihneau Doamna Elena, soția legitimă a domnitorului, împreună cu fiii săi, Alexandru și Dimitrie, copii din flori rezultați din aventura Mariei cu Cuza, adoptați în cele din urmă de domnitor]; orașul liniștit aci. […]
Românilor! Acum șapte ani [1859] ați arătat Europei ce poate patriotismul și virtutea cetățenească. Din nenorocire, v-ați înșelat în alegerea Domnului chemat în capul națiunii. Anarhia și corupțiunea, călcarea legilor, desconsiderarea țării în lăuntru și din afară, risipirea averii naționale erau principiile ce conduceau acest guvern vinovat. Astăzi, el nu mai este.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 13, 1866, 1)
„Carol I, la 22/10 mai după-amiazi, la patru oare, a intrat în capitala României, între salvele tunurilor și sunetele clopotelor. Ne-am îngrijit ca, cât mai curând, să putem publica portretul noului domnitor al fraților de peste Carpați.” („Familia”, Pesta, II, 14, 1866, 168)
„În fine, România, după atâtea lupte interne și contra protestărilor externe, și-a văzut realizată sublima sa dorință de a saluta, pe tronul întrunit al lui Mihai Eroul și Ștefan cel Mare, pre principele Carol Ludovic de Hohenzollern. Pasiunile iritate prin diferite interese nobile și egoiste acum iar s-au domolit și țara întreagă s-a unit într-o singură aclamațiune: «Să trăiască Carol I, domnitorul României!» Toți, în toate părțile, sunt mulțumiți cu această alegere, și mai ales, de când Alteța Sa se ivi pe pământul României, sunt încântați pentru vorbirile-i patriotice, maniera-i fină și amabilă, apoi interesarea-i despre starea institutelor, a armatei […] sunt explicate ca tot atâtea semne de augur bun. Deie cerul ca România, înșelată de atâtea ori în speranțele cele mai ferme și mai aurii, cel puțin acum să-și afle limanul fericirii!
Alteța Sa, născut în 20 aprilie 1839, e al doilea fiu al principelui suveran Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care, după Revoluțiunea din 1848, când unitatea Germaniei era la ordinea zilei, spre a împlini voința națiunii, abzise de suveranitate în favoarea regelui Prusiei.” („Familia”, Pesta, II, 16, 1866, 1)

(2)

„Lugoș, 8 martie. Simțul rodit de mulțămită și reverență, ieșită din aceasta, se văzu manifestat aici cu trecerea f. principe Cuza, care, dimpreună cu familia, sosind aici între 7 și 8 oare și descălecând la otelul «Păunul de Aur», pe lângă toate că timpul era foarte ploios, fu întâmpinat de o mulțime așa mare de popor, încât abia putu străbate prin stradă la otel, unde mulți dintre fruntași l-au petrecut până în odăile destinate. Cuza întorcându-se cu Doamna Elena, după cum fu informat, îi zice: «Vezi, dragă, dumnealor sunt toți români». De aici, poporul merse la ale sale, iar miercuri, în zori de ziuă, care dorea a-l vedea nu se mai depărtă de pe străzi până la 11 oare, și mulți se pregăteau a-l și saluta, pe când adjutantul descoperi că în starea în care se afla nu poate primi nicio vizită, însă le mulțumește românilor din Lugoj pentru reverența arătată pentru dânsul, și ieșind, la plecare, îi recomandă Doamnei pe români, zicându-le că român a fost, este și va rămâne până la moarte, și comitatul de «vivate» plecă către Timișoara, Pesta, Viena și Florența. Cu bună samă, darul ce se dete din România pentru cei cercetați de foamete în anii trecuți și instituțiunile egalitare proclamate pentru frații lor au fost motivul acestei reverențe.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 17, 1866, 67-68)

*

„București, 10 mai 1866. M. Sa Domnul Carol I sosi pe la 3 oare, fu primit, după program, cu entuziasm, jură înaintea Adunării Elective jurământul: «Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și de a domni ca Domn constituțional». Răspunsul Maj. Sale Carol I cătră Adunare: «Ales de cătră națiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară, și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit român. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că-mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini cătră noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean astăzi, mâine – de va fi nevoie – soldat, eu voi împărtăși cu dv. soarta cea bună, ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi. Credeți în mine, precum cred eu în dv.! Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul păstrează patriei noastre! Din parte-ne să ne mulțumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie! Să unim puterile noastre, spre a fi la înălțimea evenimentelor! Providența care l-a condus pe alesul dv. până aici, care a înlăturat toate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa! Trăiască România!»”.

*

„Proclamațiunea alteței sale serenisime către poporul român: «Români! În destinările omenești nu este o datorie mai nobilă decât aceea de a fi chemat a menține drepturile unei naţiuni si a consolida libertățile ei. O misiune așa de însemnată m-a decis să părăsesc fără preget o pozițiune independentă, familia și țara de care am fost legat prin legămintele și suvenirile cele mai sacre, pentru a urma apelului vostru. Primirea plebiscitului, care a pus pe capul meu coroana lui Ştefan cela Mare și a lui Mihaiu Viteazul, îmi impune o mare răspun- dere. Sper însă că-mi va fi dat, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu un întreg devotament, de a asigura noii mele patrii o existență fericită si demnă de trecutul ei. Români! Sunt al vostru din toată inima și din tot sufletul. Puteți să vă întemeiați pe mine în orice timp, precum eu mă întemeiez pe voi. Dat în capitala noastră, București, în 11 mai 1866. Carol».” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 38, 1866, 151)

(3)

„Publicul nostru, care în cea mai mare parte nu cunoaște România, nu poate judeca circumstanțele ce-i făcură pre români a vota pentru principe străin. Deci, pentru a arăta aceste circumstanțe, reproducem din «Vocea națională» argumentele cu care d. T. L. Maiorescu, în Clubul Național din Iași, a pledat pentru principe străin, oricare ar fi el.

1. Principele străin ne va aduce întâi Justiția, în cauzele private, civile și criminale, căci în orice stat apusean există această justiție și este fundamentul pururi neclintit pe care se reazemă societatea. Un cetățean din aceste state, oricare ar fi, fie principe, fie țăran, nu-și poate închipui statul fără practica celei mai perfecte dreptăți în toate afacerile particularilor, atât între sine, cât și cu fiscul. Precum marca statelor decadenței orientale este hatârul și corupțiunea în tribunale, astfel marca vieții apusene este justiția și integritatea […].

2. Principele străin ne va aduce inamovibilitatea funcționarilor, și prin aceasta stabilitatea vieții publice. În niciun stat apusean nu se destituie funcționarii după placul ministrului, ci numai printr-o sentință regulară a autorităților judiciare […].

3. Principele străin ne va aduce credit și va pune ordine în finanțe.

4. Principele străin, din orice familie suverană a Europei, știe că un stat nu poate trăi decât prin cea mai largă dezvoltare a elementelor indigene, atât a industriei naționale, cât și a literaturii, a artelor și a științei naționale.

5. […] Văzurăm unde ne-a adus prințul indigen, după ce-l răsturnarăm din cauza relelor, nu atât ale lui personale, cât ale funcționarilor lui. […]”. („Albina”, Viena, I, 11, 27 aprilie/9 mai 1866, 3-4)

*

„Domnul descălecă în palatul de vară al sultanului, la «apa dulce», și aici fu primit de marele maestru al ceremoniilor, Kiamil Bey, care, totodată, în numele sultanului, bineventă pre Domnitorul României. Djemil-Pașa se duse la sultanul, înștiințând primirea Domnului României și dorința acestuia de a vorbi curând cu Majestatea Sa turcească. Sultanul trimise acum pe al doilea său adjutant să-l invite pe Domnitor.

La 5 oare după-masă plecă Carol cu suita întreagă cătră palatul Dolma-Bagdge, unde, la capătul treptelor, fu primit de vizir și condus la sultan [Abdul Aziz, un suveran cu idei progresiste, admirator al civilizației Apusului, iubitor de literatură și compozitor de muzică cultă], care deloc îmbie Domnitorului loc de șezut lângă locul sultanului, o onoare ce, după ceremoniile turcești, se face numai persoanelor de descendență regească [pe Cuza, sultanul îl primise doar stând în picioare. Padișahul i-a oferit lui Carol I, ca dar de preț, o sabie încrustată cu diamante].

După această convorbire scurtă, la care nu luară parte decât numai persoanele sus-numite, sultanul își declară dorința de a cunoaște și suita Domnitorului, care, intrând deloc, Măria Sa îi arătă sultanului în șir. Tot astăzi, se crede că-i va primi Domnitorul și pe reprezentanții puterilor garantatoare. Numai ambasadorul rus, d. Ignatiev, n-a înștiințat nici până acum că are intențiune a face Domnitorului vizită.” („Albina”, Viena, I, 82, 23 octombrie/4 noiembrie 1866, 3)

*

„În fine, recunoaște și Rusia noua stare a lucrurilor din România, îl recunoaște pe Carol I. Ambasada rusă de la Constantinopol făcu vizita Domnului Carol I la 27 octombrie. […] Ne întrebăm acum, ce a câștigat Rusia din întârziere? Nesmintit, din toate puterile europene, ea își are simpatie mai puțină la poporul român, dacă o putem numi așa. Rusia nu fu în stare a nimici voința unei națiuni independente […], și prin întârziere dovedi că voiește a desface ceva, iar prin recunoaștere a dovedit că n-a putut desface. Probă mult eclatantă despre neputința diplomației rusești, dată chiar de cabinetul de Petrupole [Sankt Petersburg]! Prin recunoașterea Rusiei e delăturată ultima piedică în diplomație, România în liniște deplină își va putea dedica toată activitatea pentru chestiunile interne. Ne felicităm că Austria s-a dezvățat a merge cu Rusia pe aceeași cale, o vedem separându-se de Petrupole, având politica sa proprie, condusă numai de interesele sale.” („Albina”, Viena, I, 83, 26 octombrie/7 noiembrie 1866, 4)

*

„Domnilor senatori, domnilor deputați! […]. Să nu ne facem iluziuni. Avem să lucrăm foarte mult ca să ajungem a pune lucrurile pe adevărata cale de progres. Am ferma credință că, uitând cu desăvârșire animozitățile și patimile personale, deliberațiunile Domniilor Voastre se vor apăra de discuțiuni infructuoase și vor fi bogate în rezultate folositoare patriei noastre. […] Voi împlini cu mândrie misiunea ce mi s-a încredințat, pentru a ajunge la mărirea și dezvoltarea patriei mele. Voi lovi cu justiția însă, fără cruțare, răul pretutindeni și veți găsi în guvernul meu un concurs asigurat în deciziunile ce veți lua pentru binele adevărat al țării.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 91, 20 noiembrie/2 decembrie 1866, 3).

(4)

Când ai drept și forță, înțelepciunea este a cuteza

*

„Luni, în 9/21 mai, în ajunul memorabilei zile de 10/22 mai – în ajunul acelei zile în care un membru al uneia din cele mai ilustre familii domnitoare din Europa s-a suit pe tronul glorios al României, legându-și soarta cu cea a poporului român, în ajunul acelei zile în care un Carol de Hohenzollern a devenit român –, pe la 12 oare, sute de oameni alergară cu inimile palpitânde spre Dealul Mitropoliei, ca să fie de față la săvârșirea unui fapt dorit de secoli: independența absolută a României!

«Sunt momente solemne – zice dl [deputat] Fleva la început – în viața popoarelor, când orice ură și dezbinare trebuie să tacă și toți să se gândească la soarta mamei tuturora, a țării, la mărirea și asigurarea ei». […] În mijlocul aplauzelor, se scoală dl ministru de Externe, marele diplomat M. Kogălniceanu, și, cu inima liniștită, declară, cu vocea sa puternică, că: «România e în stare de război cu Turcia, că legăturile dintre România și Turcia sunt rupte și că guvernul va face totul pentru ca la viitoarea pace România să fie recunoscută ca țară cu desăvârșire liberă și independentă».

Dim. Brăteanu, vicepreședintele Senatului: «Timpii au sosit. O vezi, Măria Ta, și bătrânul Senat a tresărit la bubuitul tunului de la Calafat și Oltenița. Când ai drept și forță, înțelepciunea este a cuteza. Cutează, cutează, cutează, fiu al Lui Frederick cel Mare, al lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Viteazul. Aruncă-te cu credința aleșilor lui Dumnezeu pe calea mântuirii Patriei, în care te împinge și tradițiunea eroicei tale familii, și geniul României. Europa, împreună cu noi, cu venerațiune și cu amor, va saluta în Măria Ta pe marele rege al României. Să trăiești, Măria Ta! Să trăiască Măria Sa Doamna! Trăiască România independentă și liberă!».” („Familia”, Budapesta, XIII, 21, 1877, 250)

Principele Carol între bombe (Calafat, 26 mai): „Asta-i muzica ce-mi place!”

„În ziua de 10/22 mai MS principele Carol a dat următorul înalt ordin de zi:

«Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați!

În momentele grave prin care trece țara noastră, România întreagă are ochii ațintiți asupra voastră. Ea pune în voi toate speranțele sale. În ora luptei, aveți înaintea voastră faptele bătrânilor oșteni români. Aduceți-vă aminte că sunteți urmașii eroilor de la Rahova și de la Călugăreni. Drapelul sub care luptați este în mijlocul vostru însăși imaginea patriei. Urmați-l dar vitejește, și când odată laurii păcii vor reînverzi pe munții și câmpiile României, patria, cu recunoștință, va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului independenței române.

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați!

Domnul vostru vă urmărește cu mândrie. El în curând va fi în mijlocul vostru, în fruntea voastră. Cauza ce vă este încredințată este o sântă cauză. Cu noi dar va fi Dumnezeu, cu noi va fi victoria!»

Astăzi-dimineață, Domnitorul a vizitat catedrala din Craiova, unde episcopul îl întâmpină cu o cuvântare patriotică. De acolo până la Calafat, Domnul și Doamna fură salutați prin toate comunele cu entuziasm mare și cu arcuri de triumf. […] La șapte oare seara se începu focul spre Vidin la comanda principelui. Majestatea Sa stătea pe bateria nr. 1 «Carol», care începu focul, dând signalul pentru canonadă. Bateriile nr. 2 «Elisabeta», nr. 3 «Mircea», nr. 4 «Ștefan» continuară focul, și nu peste mult se observă că Vidinul s-a aprins în două locuri, dar apoi incendiul se stinse iute.

La 7 oare 40 minute, niște proiectile căzură la depărtare de trei pași de principe, două explodară, însă fără să atingă pe cineva. La 7 oare 50 minute, o bombă lovi în aripa stângă a bateriei, unde stăteau mai mulți ofițeri. Un servant fu trântit la pământ […]. Principele urmă focul cu atențiunea cea mai mare și-și păstră sângele rece.” (Ibidem)

*

„În ziua de 15 mai, pe când cele două cetăți își încercau puterile, aruncându-și ghiulele peste valurile nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu și se sparse la câțiva pași înaintea Domnitorului Carol. «Ura!», strigă voios tânărul Voievod, ridicându-și chipiul în vânt; un «ura!» puternic, mai răsunător decât bubuitul tunurilor, izbucni din pieptul tuturor oștenilor, și muzicile regimentelor intonară Imnul Național.” (Alexandru Vlahuță: România pitorească)

(5)

Războiul de Independență și subscripțiile „românilor de religie mozaică”: „văzând grelele împrejurări în care se află acum România, patria noastră, fiecare să-și amintească datoriile ce au către țara în care s-au născut, în care trăiesc și pe care o au de patrie!”

*

„După ce marea chestiune națională, proclamarea României de stat independent, prefăcuse toată țara într-un entuziasm general, încât adresele de aderare și consimțire din toate prefecturile și orașele nu mai vrură a lua capăt, apoi în ziua de 10 mai, a suirii pe tron a Domnitorului Carol, telegramele de gratulare din toate părțile țării iar nu mai vrură a lua capăt, documente de mare afecțiune și iubire între țară și domnitor.

În 12 mai, marele duce Nicolae fu primit la București, la gară, de MS Domnitorul, și după prânz merseră împreună la târgul Moșilor, cu mare cortegiu, și Doamna purta costum național, unde poporul jucă Călușarul și alte jocuri naționale. În 13, Domnul și Doamna merseră călări la platoul de la Cotroceni, unde se aflau ostașii care apăraseră, până în 9 mai, pozițiunea de la Oltenița, unde turcii aruncaseră vreo 600 de obuze asupră-le, și solemn conferi Măria Sa «Medalia de Virtute Militară» generalului Manu, ca recunoștință pentru merit, asemenea aceeași distincțiune și colonelului Pereț și ofițerilor de artilerie, care au dirijat la Oltenița tunurile cu atâta preciziune, punând foc Turtucaiei și stând neclintiți sub bombardările turcești. «Medalia Militară» și «Steaua României cl. a V-a» încă au fost împărțite în sunetul muzicilor. Doamna cu mâna sa puse crucea și pe pieptul unui brav care era rănit în spital.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XL, 38, 1877)

„Mai nimic nu v-aș ști scrie de aici ce nu ați fi în stare să aflați din ziarele Capitalei […]. Cu atât mai mult, ar fi de rectificat și respins din fabulele fabricate în ziarele de la Viena, Budapesta și Londra. Ziarele inamice nouă, după proclamarea independenței în 10/22 mai, au încercat a reduce bucuria națională, zicând că poporul nu ar fi participat deloc la acea bucurie. […] Dar să lăsăm Capitala, să aruncăm ochii preste țara întreagă. […] Nu numai de la orașe și orășele, ci și de la mai multe comune vin neîncetat adrese de felicitări acoperite cu sute de subscripțiuni cătră Domnitor și minister. Bine să fiu înțeles, că eu nu vorbesc aici de felicitări obligate ale prefecților de districte și ale primăriilor urbane, ci am în vedere numai manifestațiunile spontane, ieșite din buna voie a diverselor clase de popor, precum preoțime, proprietari, comercianți din toate orașele, deputațiunile acestora trimise la București. […] De la populațiunile curat românești avem drept să așteptăm aceste manifestațiuni naționale. Ce veți zice însă când veți da, în același «Monitor», preste adresele subscrise de coloniștii bulgari din Basarabia românească, ce veți zice despre adresa cea frumoasă a coloniei grecești de la Bârlad, cum și de nenumăratele subscripțiuni ale israeliților nemțești, locuitori în capitala Moldovei! [Nu mai zic] de israeliții spanioli, vechi locuitori în capitala Munteniei, căci aceștia sunt considerați, chiar și de către cei mai aprigi adversari ai evreilor austrieci, ca «români de religiune mozaică».” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XL, 40 1877)

„Doamnele israelite din Craiova au format un comitet și fac apel la coreligionarele lor spre a contribui: scame, bandaje și flanele și orișice alte ofrande în ajutorul ostașilor români răniți. «La lucru, dar – încheia apelul –, fiecare cu cât poate, și sperăm că nicio israelită nu se va da la o parte de la această sacră datorie».” („Familia”, Budapesta, XIII, 21, 1877, 251)

„Bancherii evrei din Iași – precum relatează un corespondent de acolo al «Timpului» – au format o societate pentru ajutorarea ostașilor români răniți. Bancherii cei mai bogați și mai însemnați compun comitetul, și se zice că la cea dintâi întrunire s-au strâns deîndată sume însemnate. Toți evreii subsemnați în apelul adresat coreligionarilor lor sunt supuși austrieci.” (Ibidem)

„Israeliții din districtul Fălciu, imitându-i pe coreligionarii lor din București, au format și ei un comitet, care face apel la coreligionarii din Fălciu – «văzând grelele împrejurări în care se află acum România, patria noastră» –, fiecare să-și amintească datoriile ce au către țara în care s-au născut, în care trăiesc și pe care o au de patrie!”

„Israeliții spanioli din București au adresat un apel către coreligionarii lor pentru ajutorarea răniților români.” (Ibidem)

Ostaş erou decorat pentru faptele de arme

 

Mauriciu Brociner (1854 – 1946), director al Mareșalatului Palatului Regal și secretarul Reginei Elisabeta (sus, al treilea din stanga)

(6)

„Oșteanul român a pus în mirare toată lumea. Ca leul încătușat cu lanțuri grele, când își rupe legăturile sclaviei și se repede înfricoșat spre tiranul său, așa și oșteanul român, în justa sa răzbunare, produce fapte de cutezanță nemărginită”

31 iulie 1877 – telegrama Marelui Duce Nicolae al Rusiei către Domnitorul Carol al României: „Turcii, înghesuind multe trupe la Plevna, ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți”.

„Luptele viteze și victorioase ale ostașilor români în preajma Plevnei și luarea cu asalt a Griviței au dat loc la multe și frumoase episoade, care pururi vor rămâne săpate în memoria generațiilor viitoare!

Se spune că un regiment de husari din garda imperială, întâlnind în drumul dintre districtele Bârlad și Vaslui un soldat din eroicul regiment al 13-lea de dorobanți pedeștri, pe unul din acei soldați pe care gluma poporală i-au titluit cu epitetul de curcani, acel regiment rusesc a prezentat arma modestului soldat român, care, cu traista în vârful puștii și căciula pe ureche, mergea pașnic spre satul Solești, localitatea familiei sale.

Această respectuoasă manifestare l-a surprins mult pe bunul oștean, și întrebând pentru ce i s-a făcut atâta onoare, colonelul regimentului i-a răspuns că alături cu «Steaua României» poartă pe pieptul său «Crucea Sf. Gheorghe» a Rusiei. Aceste semne de vitejie au fost puse pe pieptul dorobanțului de însăși mâna împăratului Alexandru și cea a domnitorului Carol, atunci când căpitanul Valter [Mărăcineanu], murind sub o ploaie de gloanțe, cu steagul în mână, pe zidul Griviței, s-a aruncat înainte și a fost el, dorobanțul de la Solești, cel dintâi care a menținut în mijlocul morții și a focului drapelul român pe Grivița, până ce, din urmă, regimentele țării au ajuns și au luat deplina posesiune a acestui fort.” („Familia”, Budapesta, XIII, 43, 1877, 514)

„Descendenții vechilor noastre legiuni, românii, se luptă astăzi cu eroism pe țărmii Dunării pentru independența lor. Îmi pare că este bine a face să se audă o aplaudare din partea capitalei vechii lumi și-a Italiei întregi îndreptată valoroaselor noastre rude. Totdeauna al vostru, G. Garibaldi.” (Ibidem, 514-515)

„Generalul Krîlov despre armata română: «Luptele trecute mi-au dat o excelentă idee despre bravura, ținuta și exactitatea serviciului regimentelor de roșiori, călărași și artileria călare. Aceasta se datorează în mare parte distinsului corp al ofițerilor. Plecând, duc o sinceră mulțumire dobândită prin onoarea ce am avut-o de a comanda aceste trupe de elită». (Ibidem, 515)

„[Morții] la Grivița. Înfiorător tablou!… Ochii ni se întunecă privindu-l, și mâna ne tremură voind a-l schița… Bubuitul tunurilor a încetat. Puștile nu mai pocnesc. Chiar și soarele, văzând atâta vărsare se sânge, se reflectă roșu pe piscul munților și apune de după ei. Și acolo sus, în aer, croncănesc corbii. Ochii lor plutesc în fericire. Jos, ei zăresc, tăvălite în sânge, cadavre omenești. Bravi soldați care au părăsit căminul părintesc și vatra familială, care au lăsat acasă inimi iubitoare ca să vină a lupta aici pentru țară și neamul lor, mulți din ei și-au vărsat sângele pe câmpul de luptă. Și acum zac acolo fără suflet, fără viață. Sufletul lor a zburat la ceruri. Inima a încetat a mai palpita, mâna nu mai ține arma ce-a purtat-o cu atâta vitejie. Ei zac, prieteni și dușmani, nu se mai luptă. Moartea i-a împăcat. […] Dormiți în pace, umbre, fii viteji ai națiunii! Voi ați murit, dar sângele vostru a udat floarea libertății, și aceea va crește, va înflori și va păstra numele vostru pentru totdeauna!” (Ibidem)

Ziarele străine despre armata română. „Daily News”: „Românii au luat loc, dintr-un singur pas, între armatele europene”; „Times”: „Principele Carol, un Hohenzollern și dintr-o rasă de războinici, cu drept cuvânt se poate mândri de tinerele lui trupe”; Berlin: „Dispozițiunile militare ale principelui Carol, împreună cu atitudinea armatei române, și-au atras deplina recunoștință a cercurilor de aici. România a dovedit că știe să se bată, și încă cu succes, pentru independența ce-o pretinde, și astfel a dat puternice probe despre puterea ei de viață” („Familia”, Budapesta, XIII, 45, 1877, 538).

„Un soldat român decorat cu „Steaua României”, care fuse rănit, fu întrebat de un cetățean dacă decorațiunea a căpătat-o la Plevna. Soldatul, care este din Regimentul I de Artilerie, a răspuns că acum se duce s-o capete și pe cea de la Plevna, fiindcă aceea ce o posedă o are de la Măgurele.” (Ibidem, 539)

„Două sute de ani, sabia română a stat ascunsă în teacă. Răuvoitorii au și scos vestea că aceea a ruginit cu totul. Dar ei s-au înșelat. Parcă vitejia, oprită două sute de ani, ar fi erupt toată deodată. Oșteanul român a pus în mirare toată lumea. Ca leul încătușat cu lanțuri grele, când își rupe legăturile sclaviei și se repede înfricoșat spre tiranul său, așa și oșteanul român, în justa sa răzbunare, produce fapte de cutezanță nemărginită. Două sute de ani, drapelul român a fost tot înfășurat. Dar iată-l astăzi fâlfâind cu fală în fruntea oștirilor române, pe piscul redutei ocupate de la turci, adumbrindu-i cu gloria veșnică pe toți bravii care au luptat sub el pentru țara și națiunea lor, pentru onoarea numelui de român. […] Prin acest război, națiunea română a renăscut. Ea începe acum o viață nouă. Dușmanii se vor sfii de-a o mai insulta, căci numele ei a devenit respectat. Știu aceasta și o simțesc bravii oșteni români. Iată dorul care-i atrage pe câmpul luptei, iată scânteia ce le încălzește curajul, iată scutul cu care se înarmează, iată motivul pentru care disprețuiesc moartea. Ei mor bucuroși, pentru că știu că, murind, se fac nemuritori.” (Ibidem, 538)

(7)

„Principele Carol a condus în persoană operațiunile. În jurul lui cădeau gloanțele, însă el, cu sânge rece, călări mai departe în foc…”

„Din lagărul românesc de la Verbița, scrie un corespondent al presei din Viena următoarele: «Ordinea în lagăr exemplară ce se află aici și atențiunea încordată cu care ostașii petrec bătălia dovedesc că ei sunt însuflețiți. I-am văzut mai târziu pe soldații români în luptă, și trebuie să mărturisesc că ei merg înainte neînfricați, cu curaj și cu îndrăzneală, că ei stau neclintiți în ploaia de gloanțe, și precum la atac, cât și la apărare își țin poziția cu atâta tărie… Principele Carol a condus în persoană operațiunile, alergând din pozițiune în pozițiune, observând rezultatul canonadei și dând ordine. În jurul lui cădeau gloanțele, însă el, cu sânge rece, călări mai departe în foc… Comandantul aripei drepte a românilor, generalul Cernat, se afla încontinuu în mijlocul luptei».” („Familia”, Budapesta, XIII, 37, 1877, 443)

„«Daily News» adeverește știrea că nu rușii, ci românii au ocupat cu asalt redutele de la Grivița. Jurnalele din România serbează virtutea armatei dovedită în luptele din urmă și zic ca națiunea să împodobească cu cununi pe ostașii căzuți pentru mărirea României.” (Ibidem)

„Artileria română e fără păreche, se poate asemăna cu tot dreptul cu cea prusacă. Nu în zadar însuși Domnitorul Carol e soldat de profesie artilerist. Ziarul «Românul», vorbind despre luptele urmate la Plevna, zice: «Au fost glorioase, dar dureroase!» Aurul se curățește prin foc. Românii, departe de a fi descurajați, pentru că rezultatul până acum nu se poate pipăi, dau celor răniți scame, și celor sănătoși arme!” (Ibidem)

„Românul are trebuință numai de o conducere bună”

„Deutsche Zeitung”, Viena: „Românii, în ciuda tuturor profețiilor, desfășoară o tenacitate bravă atât la atac, cât și la apărare. Deoarece românul are trebuință numai de o conducere bună și de un exemplu animator, ceea ce numai de la ofițerii buni poate să vadă, trebuie că ofițerii români sunt mai buni decât faima ce circulă despre ei, ceea ce noi constatăm cu plăcere.” („Familia”, Budapesta, XIII, 41, 1877, 490)

„Trebui să arate micul principe de pe tronul României – a cărui cooperare la început a fost așa de disprețuită – marelui stat major rusesc că și cu o armată mică și calomniată încă se pot dobândi rezultate.” (Ibidem)

„Berliner Tageblatt”: „Armata română, cea mai înainte atât de disprețuită, arătă că se pricepe la arta războiului mai bine decât capetele statului major rusesc”.

„Le Mémorial diplomatique”: „În numeroase lupte, cari au inundat cu sânge vecinătățile Plevnei, românii s-au condus cu un eroism căruia Europa întreagă îi aduce omagiu. Mica armată a principelui Carol, pe cari rușii la început o cam disprețuiau, și de la care, se pare, că nu se așteptau decât un concurs relativ, le-a făcut, din contra, servicii fără preț, pe cari toată recunoștința lor nu le poate plăti. Este incontestabil că numai prețiosului concurs al românilor rușii datorează întâmplarea de a nu fi încercat o lovitură decisivă dinaintea Plevnei. Ei [românii] sunt cei dintâi cari s-au urcat la asaltul de la Grivița, și tot ei sunt aceia cari, în ziua de 14. sept., au respins cu mari pierderi înfricoșătoarele coloane turcești, forțându-se de a relua cu orice preț reduta. Pretutindeni unde se află pericolul, o pozițiune greu de apărat sau o situațiune critică de salvat, ei s-au distins prin acte de o cutezare și de o inteligență cari au fost admirate chiar de ruși”.

„Un ministru străin a adresat de curând unui român, precum citim în «Românul», următoarele cuvinte: «Declar că nu credeam să fiți în stare de a fi acel bulevard ce Napoleon III voia să facă din România. Ați arătat însă acum că sunteți o națiune politică, abilă, inteligentă și în același timp entuziastă și curajoasă. Nicio națiune nu va putea dar să nu recunoască misiunea ce aveți la Dunăre și de a refuza să vă susțină din toate punctele de vedere»” (Ibidem, 491).

„Damele ruse și prizonierii turci”

„Citim în «România liberă» că prinșilor turci le merge bine în Rusia. În Petersburg, unde au fost duși cei mai mulți, ca o ostentațiune pentru publicul care aștepta trofee din luptă, acei prinși umblă prin localurile și grădinile publice. Și damele ruse nu lipsesc de a îndulci captivitatea, într-un mod care a scos din răbdare și ziarele. Astfel, se văd prin localurile publice femei ruse cari șed în brațele ofițerilor turci prinși. Altele s-au arătat și mai binevoitoare cătră acei prinși, adunându-le bani prin subscrieri. Ziarele sunt revoltate din cauza atâtei simpatii ce manifestă sexul frumos rus pentru turci. […] Indignațiunea e mare, și din ea reiese că nu e lucru rău a fi prins turcul în Rusia, căci damele ruse au inima plină și gata de compătimire.” (Ibidem)

Grupaj realizat de Constantin-T. STAN

8212

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*