Regii României şi făurirea statului român modern. Ecouri din presa de epocă I (1-28)

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

(1)

Ca omagiu adus jubileului centenar al Marii Uniri, inițiem un serial, cu extrase din presa de epocă, în care ne propunem să urmărim și să deslușim, pas cu pas, etapele procesului făuririi statului național unitar român și crearea instituțiilor românești moderne, aflate în sincronie cu valorile Occidentului.

*

„Mă grăbesc a face cunoscut că azi [23 februarie 1866] s-a detronat domnitorul; dară ce este mai mult, că a fost fără vărsare de sânge. Între 1 și 2 ore dimineața, l-au luat un colonel cu ofițeri din așternut; fu silit a subscrie demisiunea de la tron, și după aceea fu arestat. Doamna [Elena] a plecat cu onoare [domnitorul fusese surprins în patul conjugal alături de ibovnică, principesa Maria Obrenovici, văduva prințului sârb Miloš Obrenović, în timp ce într-o odaie alăturată se odihneau Doamna Elena, soția legitimă a domnitorului, împreună cu fiii săi, Alexandru și Dimitrie, copii din flori rezultați din aventura Mariei cu Cuza, adoptați în cele din urmă de domnitor]; orașul liniștit aci. […]
Românilor! Acum șapte ani [1859] ați arătat Europei ce poate patriotismul și virtutea cetățenească. Din nenorocire, v-ați înșelat în alegerea Domnului chemat în capul națiunii. Anarhia și corupțiunea, călcarea legilor, desconsiderarea țării în lăuntru și din afară, risipirea averii naționale erau principiile ce conduceau acest guvern vinovat. Astăzi, el nu mai este.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 13, 1866, 1)
„Carol I, la 22/10 mai după-amiazi, la patru oare, a intrat în capitala României, între salvele tunurilor și sunetele clopotelor. Ne-am îngrijit ca, cât mai curând, să putem publica portretul noului domnitor al fraților de peste Carpați.” („Familia”, Pesta, II, 14, 1866, 168)
„În fine, România, după atâtea lupte interne și contra protestărilor externe, și-a văzut realizată sublima sa dorință de a saluta, pe tronul întrunit al lui Mihai Eroul și Ștefan cel Mare, pre principele Carol Ludovic de Hohenzollern. Pasiunile iritate prin diferite interese nobile și egoiste acum iar s-au domolit și țara întreagă s-a unit într-o singură aclamațiune: «Să trăiască Carol I, domnitorul României!» Toți, în toate părțile, sunt mulțumiți cu această alegere, și mai ales, de când Alteța Sa se ivi pe pământul României, sunt încântați pentru vorbirile-i patriotice, maniera-i fină și amabilă, apoi interesarea-i despre starea institutelor, a armatei […] sunt explicate ca tot atâtea semne de augur bun. Deie cerul ca România, înșelată de atâtea ori în speranțele cele mai ferme și mai aurii, cel puțin acum să-și afle limanul fericirii!
Alteța Sa, născut în 20 aprilie 1839, e al doilea fiu al principelui suveran Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care, după Revoluțiunea din 1848, când unitatea Germaniei era la ordinea zilei, spre a împlini voința națiunii, abzise de suveranitate în favoarea regelui Prusiei.” („Familia”, Pesta, II, 16, 1866, 1)

(2)

„Lugoș, 8 martie. Simțul rodit de mulțămită și reverență, ieșită din aceasta, se văzu manifestat aici cu trecerea f. principe Cuza, care, dimpreună cu familia, sosind aici între 7 și 8 oare și descălecând la otelul «Păunul de Aur», pe lângă toate că timpul era foarte ploios, fu întâmpinat de o mulțime așa mare de popor, încât abia putu străbate prin stradă la otel, unde mulți dintre fruntași l-au petrecut până în odăile destinate. Cuza întorcându-se cu Doamna Elena, după cum fu informat, îi zice: «Vezi, dragă, dumnealor sunt toți români». De aici, poporul merse la ale sale, iar miercuri, în zori de ziuă, care dorea a-l vedea nu se mai depărtă de pe străzi până la 11 oare, și mulți se pregăteau a-l și saluta, pe când adjutantul descoperi că în starea în care se afla nu poate primi nicio vizită, însă le mulțumește românilor din Lugoj pentru reverența arătată pentru dânsul, și ieșind, la plecare, îi recomandă Doamnei pe români, zicându-le că român a fost, este și va rămâne până la moarte, și comitatul de «vivate» plecă către Timișoara, Pesta, Viena și Florența. Cu bună samă, darul ce se dete din România pentru cei cercetați de foamete în anii trecuți și instituțiunile egalitare proclamate pentru frații lor au fost motivul acestei reverențe.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 17, 1866, 67-68)

*

„București, 10 mai 1866. M. Sa Domnul Carol I sosi pe la 3 oare, fu primit, după program, cu entuziasm, jură înaintea Adunării Elective jurământul: «Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și de a domni ca Domn constituțional». Răspunsul Maj. Sale Carol I cătră Adunare: «Ales de cătră națiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară, și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit român. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că-mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini cătră noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean astăzi, mâine – de va fi nevoie – soldat, eu voi împărtăși cu dv. soarta cea bună, ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi. Credeți în mine, precum cred eu în dv.! Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul păstrează patriei noastre! Din parte-ne să ne mulțumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie! Să unim puterile noastre, spre a fi la înălțimea evenimentelor! Providența care l-a condus pe alesul dv. până aici, care a înlăturat toate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa! Trăiască România!»”.

*

„Proclamațiunea alteței sale serenisime către poporul român: «Români! În destinările omenești nu este o datorie mai nobilă decât aceea de a fi chemat a menține drepturile unei naţiuni si a consolida libertățile ei. O misiune așa de însemnată m-a decis să părăsesc fără preget o pozițiune independentă, familia și țara de care am fost legat prin legămintele și suvenirile cele mai sacre, pentru a urma apelului vostru. Primirea plebiscitului, care a pus pe capul meu coroana lui Ştefan cela Mare și a lui Mihaiu Viteazul, îmi impune o mare răspun- dere. Sper însă că-mi va fi dat, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu un întreg devotament, de a asigura noii mele patrii o existență fericită si demnă de trecutul ei. Români! Sunt al vostru din toată inima și din tot sufletul. Puteți să vă întemeiați pe mine în orice timp, precum eu mă întemeiez pe voi. Dat în capitala noastră, București, în 11 mai 1866. Carol».” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 38, 1866, 151)

(3)

„Publicul nostru, care în cea mai mare parte nu cunoaște România, nu poate judeca circumstanțele ce-i făcură pre români a vota pentru principe străin. Deci, pentru a arăta aceste circumstanțe, reproducem din «Vocea națională» argumentele cu care d. T. L. Maiorescu, în Clubul Național din Iași, a pledat pentru principe străin, oricare ar fi el.

1. Principele străin ne va aduce întâi Justiția, în cauzele private, civile și criminale, căci în orice stat apusean există această justiție și este fundamentul pururi neclintit pe care se reazemă societatea. Un cetățean din aceste state, oricare ar fi, fie principe, fie țăran, nu-și poate închipui statul fără practica celei mai perfecte dreptăți în toate afacerile particularilor, atât între sine, cât și cu fiscul. Precum marca statelor decadenței orientale este hatârul și corupțiunea în tribunale, astfel marca vieții apusene este justiția și integritatea […].

2. Principele străin ne va aduce inamovibilitatea funcționarilor, și prin aceasta stabilitatea vieții publice. În niciun stat apusean nu se destituie funcționarii după placul ministrului, ci numai printr-o sentință regulară a autorităților judiciare […].

3. Principele străin ne va aduce credit și va pune ordine în finanțe.

4. Principele străin, din orice familie suverană a Europei, știe că un stat nu poate trăi decât prin cea mai largă dezvoltare a elementelor indigene, atât a industriei naționale, cât și a literaturii, a artelor și a științei naționale.

5. […] Văzurăm unde ne-a adus prințul indigen, după ce-l răsturnarăm din cauza relelor, nu atât ale lui personale, cât ale funcționarilor lui. […]”. („Albina”, Viena, I, 11, 27 aprilie/9 mai 1866, 3-4)

*

„Domnul descălecă în palatul de vară al sultanului, la «apa dulce», și aici fu primit de marele maestru al ceremoniilor, Kiamil Bey, care, totodată, în numele sultanului, bineventă pre Domnitorul României. Djemil-Pașa se duse la sultanul, înștiințând primirea Domnului României și dorința acestuia de a vorbi curând cu Majestatea Sa turcească. Sultanul trimise acum pe al doilea său adjutant să-l invite pe Domnitor.

La 5 oare după-masă plecă Carol cu suita întreagă cătră palatul Dolma-Bagdge, unde, la capătul treptelor, fu primit de vizir și condus la sultan [Abdul Aziz, un suveran cu idei progresiste, admirator al civilizației Apusului, iubitor de literatură și compozitor de muzică cultă], care deloc îmbie Domnitorului loc de șezut lângă locul sultanului, o onoare ce, după ceremoniile turcești, se face numai persoanelor de descendență regească [pe Cuza, sultanul îl primise doar stând în picioare. Padișahul i-a oferit lui Carol I, ca dar de preț, o sabie încrustată cu diamante].

După această convorbire scurtă, la care nu luară parte decât numai persoanele sus-numite, sultanul își declară dorința de a cunoaște și suita Domnitorului, care, intrând deloc, Măria Sa îi arătă sultanului în șir. Tot astăzi, se crede că-i va primi Domnitorul și pe reprezentanții puterilor garantatoare. Numai ambasadorul rus, d. Ignatiev, n-a înștiințat nici până acum că are intențiune a face Domnitorului vizită.” („Albina”, Viena, I, 82, 23 octombrie/4 noiembrie 1866, 3)

*

„În fine, recunoaște și Rusia noua stare a lucrurilor din România, îl recunoaște pe Carol I. Ambasada rusă de la Constantinopol făcu vizita Domnului Carol I la 27 octombrie. […] Ne întrebăm acum, ce a câștigat Rusia din întârziere? Nesmintit, din toate puterile europene, ea își are simpatie mai puțină la poporul român, dacă o putem numi așa. Rusia nu fu în stare a nimici voința unei națiuni independente […], și prin întârziere dovedi că voiește a desface ceva, iar prin recunoaștere a dovedit că n-a putut desface. Probă mult eclatantă despre neputința diplomației rusești, dată chiar de cabinetul de Petrupole [Sankt Petersburg]! Prin recunoașterea Rusiei e delăturată ultima piedică în diplomație, România în liniște deplină își va putea dedica toată activitatea pentru chestiunile interne. Ne felicităm că Austria s-a dezvățat a merge cu Rusia pe aceeași cale, o vedem separându-se de Petrupole, având politica sa proprie, condusă numai de interesele sale.” („Albina”, Viena, I, 83, 26 octombrie/7 noiembrie 1866, 4)

*

„Domnilor senatori, domnilor deputați! […]. Să nu ne facem iluziuni. Avem să lucrăm foarte mult ca să ajungem a pune lucrurile pe adevărata cale de progres. Am ferma credință că, uitând cu desăvârșire animozitățile și patimile personale, deliberațiunile Domniilor Voastre se vor apăra de discuțiuni infructuoase și vor fi bogate în rezultate folositoare patriei noastre. […] Voi împlini cu mândrie misiunea ce mi s-a încredințat, pentru a ajunge la mărirea și dezvoltarea patriei mele. Voi lovi cu justiția însă, fără cruțare, răul pretutindeni și veți găsi în guvernul meu un concurs asigurat în deciziunile ce veți lua pentru binele adevărat al țării.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XXIX, 91, 20 noiembrie/2 decembrie 1866, 3).

(4)

Când ai drept și forță, înțelepciunea este a cuteza

*

„Luni, în 9/21 mai, în ajunul memorabilei zile de 10/22 mai – în ajunul acelei zile în care un membru al uneia din cele mai ilustre familii domnitoare din Europa s-a suit pe tronul glorios al României, legându-și soarta cu cea a poporului român, în ajunul acelei zile în care un Carol de Hohenzollern a devenit român –, pe la 12 oare, sute de oameni alergară cu inimile palpitânde spre Dealul Mitropoliei, ca să fie de față la săvârșirea unui fapt dorit de secoli: independența absolută a României!

«Sunt momente solemne – zice dl [deputat] Fleva la început – în viața popoarelor, când orice ură și dezbinare trebuie să tacă și toți să se gândească la soarta mamei tuturora, a țării, la mărirea și asigurarea ei». […] În mijlocul aplauzelor, se scoală dl ministru de Externe, marele diplomat M. Kogălniceanu, și, cu inima liniștită, declară, cu vocea sa puternică, că: «România e în stare de război cu Turcia, că legăturile dintre România și Turcia sunt rupte și că guvernul va face totul pentru ca la viitoarea pace România să fie recunoscută ca țară cu desăvârșire liberă și independentă».

Dim. Brăteanu, vicepreședintele Senatului: «Timpii au sosit. O vezi, Măria Ta, și bătrânul Senat a tresărit la bubuitul tunului de la Calafat și Oltenița. Când ai drept și forță, înțelepciunea este a cuteza. Cutează, cutează, cutează, fiu al Lui Frederick cel Mare, al lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Viteazul. Aruncă-te cu credința aleșilor lui Dumnezeu pe calea mântuirii Patriei, în care te împinge și tradițiunea eroicei tale familii, și geniul României. Europa, împreună cu noi, cu venerațiune și cu amor, va saluta în Măria Ta pe marele rege al României. Să trăiești, Măria Ta! Să trăiască Măria Sa Doamna! Trăiască România independentă și liberă!».” („Familia”, Budapesta, XIII, 21, 1877, 250)

Principele Carol între bombe (Calafat, 26 mai): „Asta-i muzica ce-mi place!”

„În ziua de 10/22 mai MS principele Carol a dat următorul înalt ordin de zi:

«Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați!

În momentele grave prin care trece țara noastră, România întreagă are ochii ațintiți asupra voastră. Ea pune în voi toate speranțele sale. În ora luptei, aveți înaintea voastră faptele bătrânilor oșteni români. Aduceți-vă aminte că sunteți urmașii eroilor de la Rahova și de la Călugăreni. Drapelul sub care luptați este în mijlocul vostru însăși imaginea patriei. Urmați-l dar vitejește, și când odată laurii păcii vor reînverzi pe munții și câmpiile României, patria, cu recunoștință, va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului independenței române.

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați!

Domnul vostru vă urmărește cu mândrie. El în curând va fi în mijlocul vostru, în fruntea voastră. Cauza ce vă este încredințată este o sântă cauză. Cu noi dar va fi Dumnezeu, cu noi va fi victoria!»

Astăzi-dimineață, Domnitorul a vizitat catedrala din Craiova, unde episcopul îl întâmpină cu o cuvântare patriotică. De acolo până la Calafat, Domnul și Doamna fură salutați prin toate comunele cu entuziasm mare și cu arcuri de triumf. […] La șapte oare seara se începu focul spre Vidin la comanda principelui. Majestatea Sa stătea pe bateria nr. 1 «Carol», care începu focul, dând signalul pentru canonadă. Bateriile nr. 2 «Elisabeta», nr. 3 «Mircea», nr. 4 «Ștefan» continuară focul, și nu peste mult se observă că Vidinul s-a aprins în două locuri, dar apoi incendiul se stinse iute.

La 7 oare 40 minute, niște proiectile căzură la depărtare de trei pași de principe, două explodară, însă fără să atingă pe cineva. La 7 oare 50 minute, o bombă lovi în aripa stângă a bateriei, unde stăteau mai mulți ofițeri. Un servant fu trântit la pământ […]. Principele urmă focul cu atențiunea cea mai mare și-și păstră sângele rece.” (Ibidem)

*

„În ziua de 15 mai, pe când cele două cetăți își încercau puterile, aruncându-și ghiulele peste valurile nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu și se sparse la câțiva pași înaintea Domnitorului Carol. «Ura!», strigă voios tânărul Voievod, ridicându-și chipiul în vânt; un «ura!» puternic, mai răsunător decât bubuitul tunurilor, izbucni din pieptul tuturor oștenilor, și muzicile regimentelor intonară Imnul Național.” (Alexandru Vlahuță: România pitorească)

(5)

Războiul de Independență și subscripțiile „românilor de religie mozaică”: „văzând grelele împrejurări în care se află acum România, patria noastră, fiecare să-și amintească datoriile ce au către țara în care s-au născut, în care trăiesc și pe care o au de patrie!”

*

„După ce marea chestiune națională, proclamarea României de stat independent, prefăcuse toată țara într-un entuziasm general, încât adresele de aderare și consimțire din toate prefecturile și orașele nu mai vrură a lua capăt, apoi în ziua de 10 mai, a suirii pe tron a Domnitorului Carol, telegramele de gratulare din toate părțile țării iar nu mai vrură a lua capăt, documente de mare afecțiune și iubire între țară și domnitor.

În 12 mai, marele duce Nicolae fu primit la București, la gară, de MS Domnitorul, și după prânz merseră împreună la târgul Moșilor, cu mare cortegiu, și Doamna purta costum național, unde poporul jucă Călușarul și alte jocuri naționale. În 13, Domnul și Doamna merseră călări la platoul de la Cotroceni, unde se aflau ostașii care apăraseră, până în 9 mai, pozițiunea de la Oltenița, unde turcii aruncaseră vreo 600 de obuze asupră-le, și solemn conferi Măria Sa «Medalia de Virtute Militară» generalului Manu, ca recunoștință pentru merit, asemenea aceeași distincțiune și colonelului Pereț și ofițerilor de artilerie, care au dirijat la Oltenița tunurile cu atâta preciziune, punând foc Turtucaiei și stând neclintiți sub bombardările turcești. «Medalia Militară» și «Steaua României cl. a V-a» încă au fost împărțite în sunetul muzicilor. Doamna cu mâna sa puse crucea și pe pieptul unui brav care era rănit în spital.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XL, 38, 1877)

„Mai nimic nu v-aș ști scrie de aici ce nu ați fi în stare să aflați din ziarele Capitalei […]. Cu atât mai mult, ar fi de rectificat și respins din fabulele fabricate în ziarele de la Viena, Budapesta și Londra. Ziarele inamice nouă, după proclamarea independenței în 10/22 mai, au încercat a reduce bucuria națională, zicând că poporul nu ar fi participat deloc la acea bucurie. […] Dar să lăsăm Capitala, să aruncăm ochii preste țara întreagă. […] Nu numai de la orașe și orășele, ci și de la mai multe comune vin neîncetat adrese de felicitări acoperite cu sute de subscripțiuni cătră Domnitor și minister. Bine să fiu înțeles, că eu nu vorbesc aici de felicitări obligate ale prefecților de districte și ale primăriilor urbane, ci am în vedere numai manifestațiunile spontane, ieșite din buna voie a diverselor clase de popor, precum preoțime, proprietari, comercianți din toate orașele, deputațiunile acestora trimise la București. […] De la populațiunile curat românești avem drept să așteptăm aceste manifestațiuni naționale. Ce veți zice însă când veți da, în același «Monitor», preste adresele subscrise de coloniștii bulgari din Basarabia românească, ce veți zice despre adresa cea frumoasă a coloniei grecești de la Bârlad, cum și de nenumăratele subscripțiuni ale israeliților nemțești, locuitori în capitala Moldovei! [Nu mai zic] de israeliții spanioli, vechi locuitori în capitala Munteniei, căci aceștia sunt considerați, chiar și de către cei mai aprigi adversari ai evreilor austrieci, ca «români de religiune mozaică».” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XL, 40 1877)

„Doamnele israelite din Craiova au format un comitet și fac apel la coreligionarele lor spre a contribui: scame, bandaje și flanele și orișice alte ofrande în ajutorul ostașilor români răniți. «La lucru, dar – încheia apelul –, fiecare cu cât poate, și sperăm că nicio israelită nu se va da la o parte de la această sacră datorie».” („Familia”, Budapesta, XIII, 21, 1877, 251)

„Bancherii evrei din Iași – precum relatează un corespondent de acolo al «Timpului» – au format o societate pentru ajutorarea ostașilor români răniți. Bancherii cei mai bogați și mai însemnați compun comitetul, și se zice că la cea dintâi întrunire s-au strâns deîndată sume însemnate. Toți evreii subsemnați în apelul adresat coreligionarilor lor sunt supuși austrieci.” (Ibidem)

„Israeliții din districtul Fălciu, imitându-i pe coreligionarii lor din București, au format și ei un comitet, care face apel la coreligionarii din Fălciu – «văzând grelele împrejurări în care se află acum România, patria noastră» –, fiecare să-și amintească datoriile ce au către țara în care s-au născut, în care trăiesc și pe care o au de patrie!”

„Israeliții spanioli din București au adresat un apel către coreligionarii lor pentru ajutorarea răniților români.” (Ibidem)

Ostaş erou decorat pentru faptele de arme

 

Mauriciu Brociner (1854 – 1946), director al Mareșalatului Palatului Regal și secretarul Reginei Elisabeta (sus, al treilea din stanga)

(6)

„Oșteanul român a pus în mirare toată lumea. Ca leul încătușat cu lanțuri grele, când își rupe legăturile sclaviei și se repede înfricoșat spre tiranul său, așa și oșteanul român, în justa sa răzbunare, produce fapte de cutezanță nemărginită”

31 iulie 1877 – telegrama Marelui Duce Nicolae al Rusiei către Domnitorul Carol al României: „Turcii, înghesuind multe trupe la Plevna, ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți”.

„Luptele viteze și victorioase ale ostașilor români în preajma Plevnei și luarea cu asalt a Griviței au dat loc la multe și frumoase episoade, care pururi vor rămâne săpate în memoria generațiilor viitoare!

Se spune că un regiment de husari din garda imperială, întâlnind în drumul dintre districtele Bârlad și Vaslui un soldat din eroicul regiment al 13-lea de dorobanți pedeștri, pe unul din acei soldați pe care gluma poporală i-au titluit cu epitetul de curcani, acel regiment rusesc a prezentat arma modestului soldat român, care, cu traista în vârful puștii și căciula pe ureche, mergea pașnic spre satul Solești, localitatea familiei sale.

Această respectuoasă manifestare l-a surprins mult pe bunul oștean, și întrebând pentru ce i s-a făcut atâta onoare, colonelul regimentului i-a răspuns că alături cu «Steaua României» poartă pe pieptul său «Crucea Sf. Gheorghe» a Rusiei. Aceste semne de vitejie au fost puse pe pieptul dorobanțului de însăși mâna împăratului Alexandru și cea a domnitorului Carol, atunci când căpitanul Valter [Mărăcineanu], murind sub o ploaie de gloanțe, cu steagul în mână, pe zidul Griviței, s-a aruncat înainte și a fost el, dorobanțul de la Solești, cel dintâi care a menținut în mijlocul morții și a focului drapelul român pe Grivița, până ce, din urmă, regimentele țării au ajuns și au luat deplina posesiune a acestui fort.” („Familia”, Budapesta, XIII, 43, 1877, 514)

„Descendenții vechilor noastre legiuni, românii, se luptă astăzi cu eroism pe țărmii Dunării pentru independența lor. Îmi pare că este bine a face să se audă o aplaudare din partea capitalei vechii lumi și-a Italiei întregi îndreptată valoroaselor noastre rude. Totdeauna al vostru, G. Garibaldi.” (Ibidem, 514-515)

„Generalul Krîlov despre armata română: «Luptele trecute mi-au dat o excelentă idee despre bravura, ținuta și exactitatea serviciului regimentelor de roșiori, călărași și artileria călare. Aceasta se datorează în mare parte distinsului corp al ofițerilor. Plecând, duc o sinceră mulțumire dobândită prin onoarea ce am avut-o de a comanda aceste trupe de elită». (Ibidem, 515)

„[Morții] la Grivița. Înfiorător tablou!… Ochii ni se întunecă privindu-l, și mâna ne tremură voind a-l schița… Bubuitul tunurilor a încetat. Puștile nu mai pocnesc. Chiar și soarele, văzând atâta vărsare se sânge, se reflectă roșu pe piscul munților și apune de după ei. Și acolo sus, în aer, croncănesc corbii. Ochii lor plutesc în fericire. Jos, ei zăresc, tăvălite în sânge, cadavre omenești. Bravi soldați care au părăsit căminul părintesc și vatra familială, care au lăsat acasă inimi iubitoare ca să vină a lupta aici pentru țară și neamul lor, mulți din ei și-au vărsat sângele pe câmpul de luptă. Și acum zac acolo fără suflet, fără viață. Sufletul lor a zburat la ceruri. Inima a încetat a mai palpita, mâna nu mai ține arma ce-a purtat-o cu atâta vitejie. Ei zac, prieteni și dușmani, nu se mai luptă. Moartea i-a împăcat. […] Dormiți în pace, umbre, fii viteji ai națiunii! Voi ați murit, dar sângele vostru a udat floarea libertății, și aceea va crește, va înflori și va păstra numele vostru pentru totdeauna!” (Ibidem)

Ziarele străine despre armata română. „Daily News”: „Românii au luat loc, dintr-un singur pas, între armatele europene”; „Times”: „Principele Carol, un Hohenzollern și dintr-o rasă de războinici, cu drept cuvânt se poate mândri de tinerele lui trupe”; Berlin: „Dispozițiunile militare ale principelui Carol, împreună cu atitudinea armatei române, și-au atras deplina recunoștință a cercurilor de aici. România a dovedit că știe să se bată, și încă cu succes, pentru independența ce-o pretinde, și astfel a dat puternice probe despre puterea ei de viață” („Familia”, Budapesta, XIII, 45, 1877, 538).

„Un soldat român decorat cu „Steaua României”, care fuse rănit, fu întrebat de un cetățean dacă decorațiunea a căpătat-o la Plevna. Soldatul, care este din Regimentul I de Artilerie, a răspuns că acum se duce s-o capete și pe cea de la Plevna, fiindcă aceea ce o posedă o are de la Măgurele.” (Ibidem, 539)

„Două sute de ani, sabia română a stat ascunsă în teacă. Răuvoitorii au și scos vestea că aceea a ruginit cu totul. Dar ei s-au înșelat. Parcă vitejia, oprită două sute de ani, ar fi erupt toată deodată. Oșteanul român a pus în mirare toată lumea. Ca leul încătușat cu lanțuri grele, când își rupe legăturile sclaviei și se repede înfricoșat spre tiranul său, așa și oșteanul român, în justa sa răzbunare, produce fapte de cutezanță nemărginită. Două sute de ani, drapelul român a fost tot înfășurat. Dar iată-l astăzi fâlfâind cu fală în fruntea oștirilor române, pe piscul redutei ocupate de la turci, adumbrindu-i cu gloria veșnică pe toți bravii care au luptat sub el pentru țara și națiunea lor, pentru onoarea numelui de român. […] Prin acest război, națiunea română a renăscut. Ea începe acum o viață nouă. Dușmanii se vor sfii de-a o mai insulta, căci numele ei a devenit respectat. Știu aceasta și o simțesc bravii oșteni români. Iată dorul care-i atrage pe câmpul luptei, iată scânteia ce le încălzește curajul, iată scutul cu care se înarmează, iată motivul pentru care disprețuiesc moartea. Ei mor bucuroși, pentru că știu că, murind, se fac nemuritori.” (Ibidem, 538)

(7)

„Principele Carol a condus în persoană operațiunile. În jurul lui cădeau gloanțele, însă el, cu sânge rece, călări mai departe în foc…”

„Din lagărul românesc de la Verbița, scrie un corespondent al presei din Viena următoarele: «Ordinea în lagăr exemplară ce se află aici și atențiunea încordată cu care ostașii petrec bătălia dovedesc că ei sunt însuflețiți. I-am văzut mai târziu pe soldații români în luptă, și trebuie să mărturisesc că ei merg înainte neînfricați, cu curaj și cu îndrăzneală, că ei stau neclintiți în ploaia de gloanțe, și precum la atac, cât și la apărare își țin poziția cu atâta tărie… Principele Carol a condus în persoană operațiunile, alergând din pozițiune în pozițiune, observând rezultatul canonadei și dând ordine. În jurul lui cădeau gloanțele, însă el, cu sânge rece, călări mai departe în foc… Comandantul aripei drepte a românilor, generalul Cernat, se afla încontinuu în mijlocul luptei».” („Familia”, Budapesta, XIII, 37, 1877, 443)

„«Daily News» adeverește știrea că nu rușii, ci românii au ocupat cu asalt redutele de la Grivița. Jurnalele din România serbează virtutea armatei dovedită în luptele din urmă și zic ca națiunea să împodobească cu cununi pe ostașii căzuți pentru mărirea României.” (Ibidem)

„Artileria română e fără păreche, se poate asemăna cu tot dreptul cu cea prusacă. Nu în zadar însuși Domnitorul Carol e soldat de profesie artilerist. Ziarul «Românul», vorbind despre luptele urmate la Plevna, zice: «Au fost glorioase, dar dureroase!» Aurul se curățește prin foc. Românii, departe de a fi descurajați, pentru că rezultatul până acum nu se poate pipăi, dau celor răniți scame, și celor sănătoși arme!” (Ibidem)

„Românul are trebuință numai de o conducere bună”

„Deutsche Zeitung”, Viena: „Românii, în ciuda tuturor profețiilor, desfășoară o tenacitate bravă atât la atac, cât și la apărare. Deoarece românul are trebuință numai de o conducere bună și de un exemplu animator, ceea ce numai de la ofițerii buni poate să vadă, trebuie că ofițerii români sunt mai buni decât faima ce circulă despre ei, ceea ce noi constatăm cu plăcere.” („Familia”, Budapesta, XIII, 41, 1877, 490)

„Trebui să arate micul principe de pe tronul României – a cărui cooperare la început a fost așa de disprețuită – marelui stat major rusesc că și cu o armată mică și calomniată încă se pot dobândi rezultate.” (Ibidem)

„Berliner Tageblatt”: „Armata română, cea mai înainte atât de disprețuită, arătă că se pricepe la arta războiului mai bine decât capetele statului major rusesc”.

„Le Mémorial diplomatique”: „În numeroase lupte, cari au inundat cu sânge vecinătățile Plevnei, românii s-au condus cu un eroism căruia Europa întreagă îi aduce omagiu. Mica armată a principelui Carol, pe cari rușii la început o cam disprețuiau, și de la care, se pare, că nu se așteptau decât un concurs relativ, le-a făcut, din contra, servicii fără preț, pe cari toată recunoștința lor nu le poate plăti. Este incontestabil că numai prețiosului concurs al românilor rușii datorează întâmplarea de a nu fi încercat o lovitură decisivă dinaintea Plevnei. Ei [românii] sunt cei dintâi cari s-au urcat la asaltul de la Grivița, și tot ei sunt aceia cari, în ziua de 14. sept., au respins cu mari pierderi înfricoșătoarele coloane turcești, forțându-se de a relua cu orice preț reduta. Pretutindeni unde se află pericolul, o pozițiune greu de apărat sau o situațiune critică de salvat, ei s-au distins prin acte de o cutezare și de o inteligență cari au fost admirate chiar de ruși”.

„Un ministru străin a adresat de curând unui român, precum citim în «Românul», următoarele cuvinte: «Declar că nu credeam să fiți în stare de a fi acel bulevard ce Napoleon III voia să facă din România. Ați arătat însă acum că sunteți o națiune politică, abilă, inteligentă și în același timp entuziastă și curajoasă. Nicio națiune nu va putea dar să nu recunoască misiunea ce aveți la Dunăre și de a refuza să vă susțină din toate punctele de vedere»” (Ibidem, 491).

„Damele ruse și prizonierii turci”

„Citim în «România liberă» că prinșilor turci le merge bine în Rusia. În Petersburg, unde au fost duși cei mai mulți, ca o ostentațiune pentru publicul care aștepta trofee din luptă, acei prinși umblă prin localurile și grădinile publice. Și damele ruse nu lipsesc de a îndulci captivitatea, într-un mod care a scos din răbdare și ziarele. Astfel, se văd prin localurile publice femei ruse cari șed în brațele ofițerilor turci prinși. Altele s-au arătat și mai binevoitoare cătră acei prinși, adunându-le bani prin subscrieri. Ziarele sunt revoltate din cauza atâtei simpatii ce manifestă sexul frumos rus pentru turci. […] Indignațiunea e mare, și din ea reiese că nu e lucru rău a fi prins turcul în Rusia, căci damele ruse au inima plină și gata de compătimire.” (Ibidem)

(8)

Românii nu cunosc ura de rasă și fanatismul religios

„Un corespondent al jurnalului «Die Gartenlaube», descriind călătoria sa de la București până la Calafat, se exprimă în mod foarte favorabil despre armata română: «Luând prânzul împreună cu ofițerii armatei, la masă am făcut cunoștință cu ei mai de aproape. Am aflat că, deși sunt în vârstă foarte tânără – căci unii dintre ei numai curând părăsiră școala militară din străinătate –, sunt bărbați inteligenți, devotați, rezoluți și curajoși. Știu a conduce trupele la manevre cu multă istețime și preciziune. Am făcut și acea observațiune că acești oameni, în devotamentul lor, nu sunt conduși de ură de rasă contra turcilor. Peste tot, românii nu cunosc ura de rasă, nici fanatismul religios. Ei sunt oameni luminați, cunosc valoarea forțelor proprii și greutatea situațiunii și sunt zeloși în afacerile pentru țară. Vedeți, domnul meu – îmi zise un ofițer tânăr –, noi suntem ca tinerii care pentru prima oară pășesc în lume a curteni unei dame. Noi năzuim a ne plini datorința, a ne purta bine, pentru a putea câștiga renume pe câmpul de luptă, acum, când ne îmbie ocaziunea»”. („Familia”, Budapesta, XIII, 28, 333)

Românii și rușii

„Corespondintele ziarului «Die Presse» din Viena constată de mai multe ori că între armata română și cea rusească, de la Plevna, nu există mare armonie și frățietate. Cauza sunt rușii. Când ei au intrat în România, au disprețuit armata română, și organele de publicitate din Rusia publicau insulte asupra ei, căci li se părea prea tânără, și până atunci n-a fost niciodată-n foc. Atunci, rușii pentru nimic în lume n-ar fi cerut cooperarea armatei române, căci asta ar fi fost mai jos de demnitatea lor. Ei erau de părere că și singuri îi vor prăpădi, în curând, pe turci și încă fără să aducă vreun număr mai mare de ostași. Când însă rușii căpătară la Plevna bătaia primă, schimbară îndată judecata lor față de armata română. Atunci, aceasta deveni numaidecât valoroasă și cerură cooperarea ei. Românii trecură Dunărea și se purtară ca niște eroi. Pe când rușii pierdură iarăși redutele ce ocupaseră. Tricolorul român fâlfâie și astăzi pe înălțimile Griviței. Corespondenții tuturor ziarelor constată bravura românilor. Dușmanii cei mai încrâncenați au recunoscut aceasta. Numai rușii nu. Laudele oamenilor imparțiali deșteptară invidia lor și nu recunoscură de fel bravura armatei române. Ba s-a găsit un ziar rusesc, «Golos», care nu s-a sfiit a-i insulta pe ostașii români. Generalul Ignatiev, întrebat de un străin dacă în adevăr românii s-au purtat atât de brav, a surâs cu dispreț și a adăugat că, în atacul Griviței, de două ori au luat-o la fugă și că a trebuit să se trimită un ofițer prusac ca să-i reîntoarcă. După ocuparea redutei Grivița, scrie corespondintele de la «Die Presse», rușii au voit să rețină pentru ei toate cele patru tunuri și steagul ce românii luaseră de la turci. Aceasta produse așa mare iritațiune în oastea română, încât principele Carol a zis că, în ceasul acela, dânsul va retrimite țarului toate ordinele «Sf. George». Rezultatul, apoi, a fost că steagul rămase al românilor, iar dintre tunuri căpătară trei. Toate acestea au produs multe nemulțumiri în șirurile armatei române. Astfel, putem înțelege foarte bine că nu poate să existe frățietate între ambele armate. Asta însă nu-i împiedică pe români d-a lupta, căci ei luptă pentru salvarea onoarei naționale.” („Familia”, Budapesta, XIII, 40, 1877, 479)

Tunurile luate de la turci

„Românul”: „Cele trei tunuri luate de la turci au fost conduse ieri de la gara Târgoviște pe Calea Mogoșoaiei și apoi pe bulevardul de la statuia lui Mihai Bravul. Tot drumul, de la gară până la bulevard, era înțesat de lume. M.S. Doamna a sosit pe bulevard la 3 jumătate oare și a fost primită de dnii miniștri de culte și lucrări publice. Puțin mai în urmă sosi și dl ministru de externe. M.S. Doamna a luat loc dinaintea statuii lui Mihai Bravul, unde a așteptat sosirea tunurilor. Era aproape 4 oare când două din acele tunuri fură așezate, în strigări de ura, d-a dreapta și d-a stânga statuii eroului de la Călugăreni; iar cel de-al treilea fu dus la corpul de gardă de la palat. Ofițerul care însoțea aceste trofee era tânărul sublocotenent Hartel, din artilerie, căruia i s-a dat medalia «Virtutea militară». […] Și cavaleria militară a excelat, de curând, la Plevna, și în o luptă mai mică a luat de la turci un steag. Acesta, că cel dintâi fu dus la București. Vasăzică, românii au până acum două steaguri și trei tunuri turcești. Rușii, numai un tun!” (Ibidem)

(9)

Meeting la Budapesta: „La arme! Trăiască turcii!”

„Budapesta, 17 decembrie 1877

«Concetățeni! Plevna a căzut. Eroul eroilor, Osman Nuri Pașa, cu brava sa oștire, se află în captivitate rusească… Cetățeni! După sugrumarea națiunii polone, fatalitatea soartei a ajuns pe națiunea turcească, care e rudită cu ungurul… După pierirea națiunii turcești, Orientul va mai avea numai o națiune care știe să trăiască și să moară pentru libertate. Aceea e națiunea maghiară… Turcul, aliatul nostru, încă stă. Încă mai este de scăpat, dacă ungurul va păși cu energie pe calea unde-l cheamă datoria și onoarea. Ora faptei a sosit. Concetățeni! Veniți, duminică, în 16 decembrie, la orele 2 p.m., în circul național, la o adunare poporală!»

Acest apel, care s-a împărțit în zeci de mii de exemplare între cetățenii din Budapesta, și-a avut efectul său, căci ieri, pe la 2 oare p.m., sala cea mare a circului național era deja înghesuită de popor. Studenții și lucrătorii au dat contingentul cel mai mare. Venise și o deputațiune țărănească din Czegléd, și altele, apoi deputați dietali, ziariști de toată categoria ș.a. Președintele George Sztupa a deschis adunarea și a dat cuvântul deputatului Helfy Ignátz. Acesta zise, între altele:

Ghazi Osman Pasha

«Bravul Osman e prins și vulnerat. Ce va zice istoria despre noi, cari am iluminat și am alarmat țara când turcii învingeau, dacă acum vom rămâne liniștiți? Dacă ar tăcea acum națiunea maghiară, s-ar degrada moralicește ca lașa Serbie (strigări: «mizerabilii!»), acea Serbie care are curajul lașilor, care-l atacă pe cel viteaz atunci când este învins (strigări: «jos cu sârbii!»). Europa poate să tacă, Ungariei însă nu-i este iertat a sta neactivă, nu este totuna pentru dânsa dacă singurul său amic, Turcia, va trăi sau va muri. Trebuie însă să împiedicăm aceasta cu orice preț (strigări zgomotoase: «la arme contra Rusiei!»). Guvernul nu face nimic fără consimțământul austriecilor. […] Dorim ca guvernul să spună regelui ce voiește poporul, dorim ca monarhul să ne conceadă [încuvințeze] răzbelul (strigări: «la arme!»)». Acum, plecară cu toții înainte cu câțiva din deputațiune. Vreo 8 mii de oameni porniră ca o lavină [avalanșă] spre cetatea din Buda între strigări: «la arme!», «trăiască turcii!»”. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XL, 97, 1877)

Presa maghiară după căderea Plevnei: „Plângeți, turci, plângeți, maghiari!”

„P. Napló”: „Ungaria simte amara lovitură de la Plevna. Din căderea Plevnei urmează mărirea Rusiei, înființarea de state noi slavone. Independența, dimpreună cu o politică agresivă a României. Agitațiuni naționale în contra noastră… Ungurii privesc cu ochii plini de lacrimi la frații lor turci…”

„Hon”: „Și pe Osman îl duc tocmai la București, în capitala perfidului vasal. Această dejosire n-a meritat-o Osman, de a cărui rezistență o jumătate de an s-a frânt atacul aliatei armate ruso-române. Cum le vor crește coarnele valahilor dincoace și dincolo de Carpați, știind că cel mai glorios beliduce turcesc va fi închis între zidurile capitalei române!”

„Mai turbată ca toate este însă foaia «Magyar Hírlap», de care nici Dumnezeu din cer nu rămâne neinsultat. Iacă până unde merge blasfemia acestei foi:

«Firul electric ne-a adus știrea deprimătoare că Osman s-a predat. Allah se tăvălește la picioarele Dumnezeului muscal! Plângeți, turci, plângeți, maghiari! Bărbați, smulgeți-vă bărbile, femei și copii, smulgeți-vă părul din cap! Vitejia s-a predat în mâinile nemerniciei, Dumnezeu s-a predat diavolului! Osman, titanul cu 50 de mii de voinici ai săi, a căzut în mâinile pigmeilor muscali și valahi»”. (Ibidem)

 

Regele Carol I

(10)

Festinul victoriei Armatei Române

„8/20 octombrie 1878, București. A fost o fericită idee, a cărei realizare întâmpinase piedici de repețite ori, că, apreciind după dreptate victoriile câștigate cu mult sânge și cu admirabilă perseverență în răzbelul ultim, i se dă armatei române acea satisfacere și recunoștință ce ea putea cu drept s-o pretindă. Această tânără armată, care, sub conducerea excelentului și cavalerescului suveran, a contribuit în mod atât de însemnat la succesul total al campaniei din urmă, această armată, despre care mai înainte abia se vorbea, ocupă astăzi un loc distins între armatele europene, organizate după principiile moderne, și fiecine, care avu ocaziune în răzbelul din urmă a vedea, la Grivița, Rahova, Lom, Smârdan și celelalte locuri memorabile, luptând trupele excelente, de a fost amic sau inimic, a trebuit să se convingă că aceste trupe, care, cu deosebire în timpul ultimei perioade a împresurării Plevnei au dat probe extraordinare […], sunt în stare a rezolva orice problemă militară, fie cât de grea, cu succes pătrunzător. Ziua de astăzi încheie sărbătorește evenimentele memorabile, pe care Europa le-a văzut desfășurându-se în cei doi ani din urmă, și deveni o zi de sărbătoare naţională, la a cărei glorificare contribuiră toate păturile poporațiunii din toate puterile lor, aducând fiecare tributul său deplin pe altarul sentimentului patriotic.

Încă de câteva săptămâni încoace domnea pretutindenea în cercurile competente ale capitalei o activitate deosebită, pentru a sărbători ziua aceasta în mod demn. În preseara ei, sosiră aci din toate provinciile oaspeți cu miile, unde se mai găsea în vreun colț al orașului vreo odaie era ocupată dublu sau triplu. O proclamațiune patriotică adresată cetățenilor de cătră primarul capitalei apelează la simțul lor patriotic, provocându-i să sărbătorească ziua aceasta, cum n-a mai văzut Bucureștii de 3 secole, cu demnitate și să-i întimpine cu iubire și mândrie pe aceia care și-au jertfit sângele pentru independența țării și gloria națiunii. Dar și natura și-a luat haină de sărbătoare, căci timpul de toamnă îndoios și neguros al zilelor ultime s-a schimbat deodată, și când primele raze ale soarelui ce răsări sărutară fruntea zilei festive, nu era nici cel mai mic nor pe ceriu.

În prima linie erau reprezentați dorobanţii și călărașii, care specie de arme făcu parte din armata teritorială, și care, cu toate că se aflau numai de scurt timp în serviciul activ, s-au luptat cu o bravură ce ar fi făcut onoare chiar și trupierului celui mai experimentat în răzbel. […] Dis-de-dimineață deja, Calea Mogoșoaiei, care taie Bucureștii mai de-a lungul în două, și care de astăzi poartă numele Calea Victoriei, strălucea în haină de sărbătoare, împodobită cu flori și tricolore. Un aspect încântător oferea lunga stradă, în care, de la 20 la 20 de pași, erau așezate diagonal festoane de stejar, de pe care atârnau stindarde tricolore mari cu marginile aurite și luceau mii de lampioane colorate, aduse anume de la Viena, printre care surâdea cerul cel mai frumos de toamnă, pe când la ferestre sexul frumos, îndărătul unor baricade formate de flori și cunune, aștepta momentul dorit de a aduce trupelor și comandanților lor eroici sincere ovațiuni, ce de astă dată veneau în adevăr de la inimă.

1878 – Intrarea armatei romane in Bucuresti

Stradele, de la Bulevard până la Băneasa, erau pline de un public de mii de oameni. În mijlocul câmpului de paradă era ridicată o estradă de trei metri înaltă, pe care te puteai urca pe trei scări late și care comunica cu șoseaua printr-o promenadă compusă din drapele, așezate la dreapta și stânga. În jurul estradei se aflau multe piramide, formate din armele luate în răzbel, pe când 50 de metri mai departe de ea erau așezate în careu 10 tunuri de bronz sistem nou și 32 tunuri Krupp de fier turnat împreună cu carele de munițiune, împodobite cu flori și ghirlande și purtând pe table de tinichea, în mod ingenios, inscripțiunea unde au fost luate.

Domnitorul și Doamna trecură, între tunete de ura ale trupelor și în sunetul Imnului Național, pe dinaintea fronturilor și se suiră apoi pe estradă, unde celebra mitropolitul primat. Măriile Lor Regale, dându-se jos de pe estradă, au decorat apoi toate drapelele cu «Crucea Trecerii Dunării», și pe lângă aceasta drapelele regimentelor de infanterie care s-au distins la Smârdan, și drapelul Regim. 9 de Dorobanţi, care a excelat la Rahova, cu «Steaua României».

Marșul prin Calea Victoriei, unde de ambele părți era înșirată garda naţională, a fost un marș triumfal în sensul adevărat al cuvântului. Ploi formale de flori și de steluțe aurii se vărsară între strigări de bucurie, de care se cutremură locul, asupra Domnitorului, asupra răniților și a trupelor din frunte. Nu mai luă nimeni în considerațiune că după acestea mai veneau încă vreo 12.000 de oameni, pentru care nu mai rămase nimic, doar că se puteau mângâia cu aceea că ploaia de flori era destinată și pentru ei. Toți bravii din anul trecut, ca Cernat, Anghelescu, Cerchez, colonelul Crețianu, vrednicul conducător al călăreților, flegmaticul locot.-colonel Murgescu, de la flotilă, toți erau încărcați de cunune, drept dovadă a entuziasmului deplin. La 4 oare, defilarea se finise, și Măriile Lor Regale plecară, însoţite de un ura din mii de guri, la Cotroceni. Mai adaug că, la poarta triumfală, s-a împărțit o poezie festivă ingenioasă, elegant tipărită, compusă de însăși Doamna, care are talent foarte mare poetic.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLI, 82, 1878)

Independenţa României, recunoscută de marile puteri

„Brașov,  9/21 februarie 1880. După un an și opt luni de când s-a semnat tratatul de la Berlin și după patru luni de la solvarea chestiunii evreilor de către corpurile legiuitoare,  România își vede, în fine, recunoscută independența de cătră toate marile puteri ale Europei. O telegramă anunță că Franța, Germania și Anglia au decis a intra în relațiuni regulate diplomatice cu statul român, trimițându-și reprezentații lor la Curtea Română. Istoria timpului mai nou nu ne arată exemplu ca un stat să-și fi câștigat independența sa cu mai mare dificultate si cu mai mari sacrificii ca statul român. Soarta care planează asupra poporului român, și care, de vreo câteva decenii încoace, îi este din ce în ce mai favorabilă, se pare că a voit ca România să nu-și câştige ușor cel mai mare bun al existenței sale, pentru că ceea ce se câştigă lesne se și pierde ușor, dar ce se dobândește cu mari sacrificii, cu sudoare și sânge, se și păstrează și se păzește cu scumpătate. După primele victorii ale oastei române, reportate pe câmpiile udate cu sânge ale Bulgariei, românii, văzând reînvierea vechii glorii a neamului, erau îmbătați pentru moment de aceste succese belice, care treceau peste toate așteptările.”  („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XLIII, 12, 1880)

 

Berliner kongress 1878

(11)

1881: Proclamarea Regatului Român

„Dragostea acestui nobil și viteaz popor, căruia i-am dat inima și sufletul meu, este mai scumpă și mai prețioasă decât toate măririle care înconjoară Coroana”

Vasile Alecsandri: „Domnilor senatori, sunt și eu fericit că m-a ajutat Dumnezeu să trăiesc până acum ca să văd împlinindu-se acest act mare la care noi toți am visat. Prin rădicarea României la rangul de regat se încoronează faptele eroice ale acelor români care s-au jertfit în răzbelul din Bulgaria, și vedem că sângele lor astăzi este recompensat de reprezentațiunea națională prin coroana care se pune României”.

 

Proclamarea Regatului României 1881

Regele Carol I: „Mare și solemn este momentul în care reprezentanții națiunii au venit în jurul meu, spre a-mi supune hotărârea unanimă a Corpurilor Legiuitoare. El începe o foaie nouă în cartea în care stă scrisă viața poporului român și încheie o perioadă plină de lupte și de greutăți, dar și bogată în bărbătești silințe, în eroice fapte. […] De cincisprezece ani sunt Domnul înconjurat cu dragostea și cu încrederea națiunii. Aceste sentimente, zilele bune le-au înveselit, zilele grele le-au întărit între noi. Mândru dar am fost ca Domn, scump mi-a fost acest nume pe care s-au revărsat în trecut raze de glorie și de mărire. Pentru viitor însă, România a crezut că este necesar și conform cu întinderea, cu însemnătatea și cu puterea dobândită și manifestată prin acte neîndoielnice și care au înălțat numele ei, de a se proclama ca Regat. Nu dar pentru mine personal, ci pentru mărirea țării mele primesc titlul care exprimă dorința cea mai vie, care arde de atâta timp în pieptul fiecărui român, dar care nu schimbă întru nimic legăturile strânse stabilite între națiune și mine și care au dovedit cât sunt de tari evenimentele ce le-am petrecut împreună. Fie ca primul rege al României să se bucure de aceeași iubire ca acel care până astăzi a fost și rămâne Domnul ei. Căci pentru mine, dragostea acestui nobil și viteaz popor, căruia i-am dat inima și sufletul meu, este mai scumpă și mai prețioasă decât toate măririle care înconjoară Coroana”. („Familia”, Oradea Mare, XVII, 24, 1881,144)

Actul proclamării Regatului Român

Voci străine despre Regatul Român

„Journal des Débats”: „Națiunea română s-a arătat demnă prin înțelepciunea și patriotismul de care a dat dovadă de 25 de ani, d-a lua loc în concertul puterilor europene. «Débats» amintește rolul glorios al armatei române în răzbelul din Balcani și reformele îndeplinite înlăuntru, adăugând că România și-a îndeplinit toate angajamentele cătră Europa. Rolul noului regat va fi, mai mult decât oricând, eminamente civilizator în Orient. Românii fiind mai înaintați decât vecinii lor în cultura intelectuală, trebuie să păstreze bunele relațiuni cu Belgradul și cu Sofia și să urmeze a da exemplu de înțelepciune politică. «Débats» face urări pentru fericirea și prosperitatea noului regat. «La République française» declară că românii au sfârșit acum opera Congresului de la Berlin și au afirmat atențiunea lor de a rezista la orice încercare de înfeudare. Transformarea principatului în regat este dar favorabilă pentru viitorul țării. Aceasta este o nouă probă despre vitalitatea poporului român, meritând din toate punctele de vedere simpatia Europei”. (Ibidem, 147)

Mesajul Elenei Cuza

„Prințesa Elena Cuza a adresat, din Paris, regelui Carol I, cu ocazia proclamării Regatului României, după cum cetim în «Pressa», următoarea scrisoare: «Sire! La ieșirea din Capela Română, unde am asistat la Te Deum-ul celebrat cu ocazia erigerei României în regat, voiesc să repet Majestății Voastre cuvintele ce adresam adineauri reprezentantului său. Ca româncă, și cu deosebire ca văduva lui Alexandru Ioan I, am ținut de onoare să asist cu copiii mei la această sărbătoare națională și de a repeta cu toți românii: Trăiască regele și regina! Trăiască România! În voi, Sire, s-a încarnat dorința supremă a marelui patriot al cărui nume port, și cred a împlini o datorie cătră memoria sa aducând Majestății Voastre și augustei sale soții felicitările mele loiale. Fie ca România să continue fericit și glorios, sub auspiciile Voastre, mersul său spre viitor. Nimeni nu s-ar bucura mai mult ca aceea care trimite Majestăților Voastre expresiunea urărilor sale cele mai călduroase și cele mai sincere pentru fericirea Lor și pentru propășirea scumpei noastre patrii. Elena Cuza».” („Familia”, Oradea Mare, XVII, 28, 1881, 171)

Carol I, decorat de președintele Republicii Franceze

„Regele României a mulțămit președintelui Republicii Franceze pentru conferirea «Medaliei Militare Franceze» prin următoarea epistolă: «Mare amice, domnul Ducros Aubert, trămis extraordinar și ministru plenipotențiar al Republicii Franceze pe lângă persoana mea, mi-a înmânat scrisoarea Voastră din 14 martie trecut, precum și Medalia Militară și mă grăbesc a vă exprima via mea gratitudine pentru această nouă dovadă de amiciție, care îmi este scumpă. Mă simt cu atât mai măgulit de această distincțiune din partea Voastră, cu cât ea se răsfrânge asupra armatei mele întregi, care a știut să-și facă datoria pe câmpul de onoare, sub direcțiunea bravilor ofițeri, care, în mare parte, datorează cunoștințele lor militare școlilor Franței. De aceea, puteți fi convins de gratitudinea noastră cătră această generoasă națiune, precum și de dorința mea sacră de-a vedea urmându-se și întărindu-se între România și Republica Franceză relațiunile cordiale ce au existat totdeauna între aceste două țări. […] Marele vostru amic, Carol»” („Familia”, Oradea Mare, XVII, 31, 1881, 195).

(12-13)

Români din monarhia dualistă
pe frontul primului război mondial

Eroul Victor Bîrcea din Vărădia

„Un tânăr zvelt, în etate de 23 de ani și în a doua lună de serviciu, a plecat la război ca simplu tunar al regimentului de artilerie (honvezi) din Lugoj și a venit zilele acestea acasă ca sergent, conducând un convoi de prizonieri ruși. Ieri s-a prezentat în redacția noastră cu chipiu și pantaloni de la un ofițer de cazaci. Ne-a adus și n-rul de duminică al ziarului «Szegedi Napló» (13 sept.), care povestește vitejiile lui și ale soților săi Ioan Hozan, Fr. Armean, Ion Flămându și Ion Coloriu, toți de la regimentul nostru. Călărind de la Busanowsky, la 25 de km depărtare, singur, au dat 8 cazaci peste el, care l-au primit cu ploaie de gloanțe. Bîrcea s-a trântit la pământ, prefăcându-se mort, și apoi, pe neobservate, s-a târât pe brânci după cazaci, care, ajunși într-o pădure, s-au culcat. Încetinel, s-a apropiat de ei, le-a luat armele și, deșteptându-i, i-a declarat prinși. Aducând el în tabără singur 8 cazaci, a fost avansat îndată sergent. În alt rând, a dat în pădure de dușmani. Ca pisica, s-a strecurat la ai săi și, venind înapoi cu ajutor, i-a prins pe toți – 39 de inși – în somn și i-a adus în tabăra sa cu cai cu tot. Odată, a prins 12 spioni ruși, a alungat cu vreo câțiva tovarăși o sută de cazaci, omorând vreo 24 din ei. După ce a adus, acum, prizonierii ruși la Cașovia, a venit la regimentul său din Lugoj, de unde se înapoiază iarăși pe câmpul de luptă galițian, ca să mai pună mâna pe vreo câțiva ruși. Depărtându-se din mijlocul nostru, felicitat de toți, se oprește în ușă și zice: «Dar vă rog, scrieți la gazetă că mi-s român din Vărădia, căci cei de la foaia ungurească din Seghedin n-au vrut să pună aceasta în foaie».” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXVII, 196, 1914, 1)

Românii au un colosal dispreț față de moarte

„Îndeosebi se remarcă vitejia soldaților români care au luat parte la lupte. Băieții români au dat asalt cu un astfel de curaj disprețuitor de moarte, încât i-au surprins chiar și pe soldații maghiari, renumiți de temerari. Între altele, spune această foaie («Tengerpart») despre un rănit că glonțul i-a trecut prin frunte de-a lungul craniului până la ceafă, de unde însuși rănitul și-a scos capriciosul proiectil. Episcopul Caransebeșului, Dr. Miron Cristea, i-a vizitat zilele trecute pe numeroșii soldați români care se află internați prin numeroasele spitale din Timișoara. Interesant este a spune că cei mai mulți dintre răniți l-au cunoscut pe Preasfinția Sa. Unul spunea că «v-am văzut, c-ați fost în biserică la noi în Bârna», altul răspundea: «doară ați sfințit biserica nouă din Buziaș»; alții: «v-am văzut la Vârșeț și la Alibunar». Cei ce nu-l cunoșteau personal, dar aflau în cursul convorbirii cine-i cel ce îi mângâie – punând o mână pe rană –, se grăbeau iute a sări din pat și a săruta mâna arhiereului lor, despre care nu s-au gândit că chiar el în persoană să vie și să-i mângâie în durerile lor. Toți au rămas vădiți mângâiați și impresionați de neașteptata atenție ce li s-a dat. Asemenea și străinii, căci Preasfinția Sa a agrăit și pe mulți maghiari, secui din Háromszék și germani. Și aceștia mulțumeau frumos pentru binecuvântarea cu care Preasfinția Sa se despărțea de ei. Într-o odaie a spitalului de la «Crucea Roșie» erau tot soldați de la Regimentul 43 din Caransebeș. Când l-au zărit pe episcopul lor, toți s-au forțat a sări din pat și a lua poziția de «Habt acht!». Preasfinția Sa, știindu-i răniți și observând cum îi dor rănile, care nu-i lasă a-și face reverență ca altădată, le-a comandat a rămâne culcați, ca să nu-și răscolească durerea. Întrebându-i, «Cum v-ați purtat, băieți?», au răspuns: «Ca niște lei, Preasfințite. Am ascultat glasul părintesc de îmbărbătare. N-am făcut decât cinste steagului». Toți ofițerii au numai cuvinte de admirație despre soldații noștri, spunând că au un colosal dispreț de moarte, se luptă ca cei mai viteji soldați din lume, încât abia îi poți reține să nu atace înainte de a primi comanda cuvenită.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXVII, 198, 1914, 1)

Regele Carol a murit! Căpitanul viteaz care, în fruntea vitezei sale armate, a smuls pe seama țării românești independența, nu mai este

„Printre ropotul puștilor și bubuitul tunurilor, răspânditoare de moarte, o veste de necrezut ne vine din castelul regal din creierii Carpaților: regele Carol a murit! Căpitanul viteaz care, în fruntea vitezei sale armate, a smuls pe seama țării românești independența, nu mai este. Ca un luceafăr a strălucit pe cerul luminos al vigurosului regat de la Dunăre. Și-n lunga lui domnie atotstăpânitoare a luminat cu prisosință cărările care aveau să poarte neamul românesc spre mândrele sale idealuri: mărire, întărire și prosperare. Dar azi-noapte, acest luceafăr a dispărut de pe bolta cerului românesc, alunecând în neant. Căderea lui a zguduit o lume întreagă, cutremură toate inimile, și un gol pustiu se așterne pe toate sufletele. Înțelepciunea rară a acestui mare domnitor era motorul de conducere și pulsul întregii vieți publice a tânărului stat român. Acest stat lui are să-i mulțumească în cea mai mare parte valoarea și prestigiul de care se bucură astăzi în întreaga Europă. El moare în pragul unor evenimente de cea mai mare importanță și nu se poate prevedea dacă omul care-l va urma va putea să înlocuiască acea înțelepciune, acea vigoare și-acel spirit de genială îndrumare pe care le poseda regele Carol. Stima de care se bucura el în Europa, raporturile de intimitate pe care le întreținea cu capetele încoronate ale tuturor statelor europene erau tot atâtea izvoare de nesecată valoare pentru tăria și prestigiul țării românești!

Românismul întreg stă neconsolat în fața nemuritorului mort. Clopotele sună îndurerat și se pierd în vuietul prelung și înfricoșat al bubuiturilor de tun. Cuprinși de jale, nici nu găsim cuvintele cu care să fixăm mai pe larg și mai limpede marile proporții ale personalității acestui cap încoronat. […] El era al neamului românesc, era al țării în fruntea căreia fusese așezat de Providență, era santinela neadormită a culturii și civilizației la porțile Orientului. Personalitatea lui se contopise cu firea și ființa neamului românesc, și-n sufletul lui ardea flacăra acelorași idealuri care frământau și încălzeau sufletul tuturor românilor. În el se concentrase tot plusul de forță și energie ale neamului peste care stăpânea și devenise, prin excelență, întruparea tuturor virtuților care alcătuiesc spiritul acelui neam. […] Mari sunt roadele domniei sale, și acestea vor face nemuritoare pomenirea lui. Alături de frații din Regat și alături de lumea întreagă, ne prosternem și îngenunchem îndurerați și noi, românii din Transilvania și Ungaria, în fața marelui mort. […] Fie-i odihna lină și memoria eternă!” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXVII, 214, 1914, 1)

„Le roi e mort, vive le roi!” Prințul Ferdinand a fost proclamat de rege

„«Le roi e mort, vive le roi…» Iată, vorba asta veche s-a tălmăcit și tradus în faptă și în țara românească. Regele mare, suveranul cuminte Carol I-ul, a murit, lăsând în jale o țară adânc recunoscătoare… Din mijlocul acestui doliu mut s-a scormonit însă deodată strigarea puternică: trăiască regele! Prințul Ferdinand a fost proclamat de rege. Forța chemată să concentreze în ființa sa unitatea de viață și voință a țării s-a refăcut după o dispariție de câteva ore. Ea va veghea asupra destinului țării cu constanța și statornicia veche. Regele Ferdinand va fi același rege constituțional care a fost marele său unchi și va contribui, desigur, ca tăria țării să crească și să înflorească.” („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXVII, 1914, 215, 1)

(14)

1916: intrarea României în Primul Război Mondial. Proclamația de război

„[…] Români! După vremuri îndelungate de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze Statul Român prin unirea Principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru recunoașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților. De noi atârnă astăzi să-i scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci. În noi, în virtuțile, în vitejia noastră stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă, de la Nistru până la Mare, să propășească în pace potrivit datinilor și aspirațiunilor ginții noastre.

Români! Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credință neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbânzii. Cu Dumnezeu, înainte! Ferdinand” („Adevărul”, București, XXIX, 16 august 1916)

„Astăzi, 14/27 august, guvernul regal al României a declarat război Austro-Ungariei și s-a alăturat de quadrupla Alianță, pentru apărarea drepturilor omenirii, călcate în picioare, a libertății națiunilor, a respectării tratatelor și a desființării barbariei. Vitejii mei ostași, să-i aclamăm pe noii noștri aliați și din toată inima să le urăm noroc, glorie și izbândă, precum și prosperitate tuturor românilor de sub sceptrul regelui lor. Trăiască România Mare și Majestatea Sa Regele! De astăzi, 14/27 august, corpul armatei rusești face parte din armata română și trece granița aliatei noastre România.” (Ordinul de zi al generalului Zaiancikowski către corpul de armată rusească din Dobrogea, în „Adevărul”, București, XXIX, 22 august 1916)

Ferdinand, omul cu spada în mână, ca un arhanghel al mântuirii neamului

Suveranii, ca și unii oameni publici, s-ar putea împărți în două categorii în ceea ce privește popularitatea sau impopularitatea lor. Istoria cunoaște suverani care au venit la tron cu o popularitate vecină cu fetișismul și au sfârșit în urgia poporului. Ea cunoaște și suverani care n-au forțat porțile popularității, dar care au legat dinastia lor de fibrele națiunii prin cheagul de sânge al făptuirilor glorioase. Regele Carol nu a fost, desigur, un vânător de popularitate, dar Plevna și Vidinul, creând independența Principatelor Române, a putut să întemeieze cu adevărat dinastia română a Hohenzollernilor. Ferdinand I nu a fost nici el din aluatul căutătorului de popularitate ușoară. Ca principe moștenitor, a lucrat în direcția militară, păstrând în materie politică un tact și o discrețiune care nu erau făcute numai din marele respect pentru prestigiul unchiului său regal, dar și din principiul: fiecare la lucrul și la timpul său. Când a venit la tron n-a rostit cuvinte mari, dar a rostit unul care a fost mult tălmăcit și răstălmăcit: cuvântul că va fi un bun român. Înțelesul deplin, neîndoios, simplu, clar și sincer al acestui cuvânt apare abia azi în toată luminoasa lui sfințenie. Hohenzollernul României nu se simte numai suveranul țării, ci și capul românilor de pretutindeni, și ca atare trage sabia când vede că sângele singur poate închega într-unul singur neamul românesc. Până azi, România a avut un rege, de azi românii au un împărat: adevărul acesta a năvălit ca o făgăduință de mult visată în toate sufletele românilor de la Tisa până la Mare. Hotărârea anunțată de Consiliul de Coroană reprezintă ceva mai mult decât încetarea divergențelor noastre politico-militare; ea apare ca o biruință a Hohenzollernului României asupra lui însuși, cum ar putea-o spune cu seninătatea mândră a conștiinței sale împăcate. […] Azi, Ferdinand este suveranul popular, nu fiindcă a alergat după dragostea poporului român, ci fiindcă românii îl privesc și recunosc în fapta lui pe Omul care, de mult, de veacuri, se arată în visurile naționale cu spada în mână, ca un arhanghel al mântuirii neamului. […] Ave Caesar, legiunile romane te salută! (Emil D. Fagure, în „Adevărul”, București, XXIX, 16 august 1916)

Mergeți, mergeți tot înainte, până ce veți da de Tisa, care e fiica Dunării și mireasa Banatului

„Ceasul cel mare al înfăptuirii a sunat! Lupta pe viață și pe moarte a început! Sângele scump al copiilor noștri a curs! Zorile se arată de la început limpezi și firea întreagă ne îmbărbătează și ne dă încredere în izbândă. De la clopotul mare și răsunător al Mitropoliei Ungro-Vlahiei până la micul clopot al bisericii răzlețe și poetice a cătunului; de la trompetele armatei mândre din cetatea Bucureștiului și până la sunetul strident și puternic al goarnei celui mai depărtat jandarm rural, care a răsunat în noaptea de duminică; de la manifestațiile impunătoare ale locuitorilor Capitalei și până la ultimul chiot al rezervistului care își părăsea cu grabă căminul scump, toate făceau să vibreze atmosfera României de o răsuflare generală de ușurare, care urma unei strașnice apăsări și enervări a conștiinței române doritoare de o vedere limpede și de o lucrare neșovăielnică, răspunzând unui vis, la un dor lăuntric, ce-i făceau să zică: deșteaptă-te, române! Și s-a deșteptat, și deșteptarea lui a fost mândră și impunătoare ca a leului. Privit-a el îndată semeț spre hotarul blestemat și din o săritură și-a înfipt puternic colții în tigrii… Ardealului. Așteptăm de aproape 2000 de ani, cu dorul în suflet și cu încredere în viitorul operei marelui Traian; așteptat-am fără teamă ca valurile barbarilor, care ca lăcustele se năpustiseră din toate părțile lumii peste noi, să se scurgă cu încetul, pentru ca în urmă, ridicând iarăși capul, să putem zice: apa trece, pietrele rămân.

[…] Duceți tricolorul nostru de la Brașovul de ieri, Sfânta Maria de azi, spre Clujul ticăloșit […], Ulpia Traiană de mâine. Mergeți, mergeți tot înainte, până ce veți da de Tisa, care e fiica Dunării și mireasa Banatului. Răbdat-am îndelung, dar am avut credință. Credința, păstrată cu sfințenie în inimă, ne va duce la izbândă. Înfăptuirea întregirii neamului e acum pe cale de a se îndeplini. Carpații bătrânei Dacii nu ne-au fost neprielnici. Ca hotar, ei ne-au ajutat a-i trece ca munte românesc, pe viitor ei vor fi speteaza puternică de rezistență a românismului.” (Dr. C. I. Istrati, membru al Academiei Române, în „Adevărul”, București, XXIX, 22 august 1916)

(15)

2 Martie 1916: Moartea Reginei Elisabeta

O Domniță blândă și alinătoare cu cel rănit,
darnică cu cel orb sau olog

„Nesecate sunt izvoarele de viață ale unui popor, și, totuși, când încep să plece bătrânii unei generațiuni, cugetul celor ce rămân se lasă pradă îndoielii și melancoliei. Moartea încheie cunoscutul. După ea e viitorul, nepătruns, plin de speranțe, dar și plin de primejdii, închizând într-însul fiorul misterios al vieții eterne. Când a închis ochii regele Carol, soarele a apus și pentru regina Elisabeta.

Ceva mai mult ca o dragoste romantică, ceva mai mult ca o viață comună unea pe Elisabeta de Wied cu Carol de Hohenzollern. Amândoi s-au pomenit, într-o zi, într-o țară departe de a lor, cu alt cer, cu alți munți, cu alte ape, cu alt popor, cu altă limbă. Și peste țara aceasta erau chemați să domnească – și au domnit ani patruzeci și vreo șase, ceea ce nu dovedește numai că li s-a dăruit o viață lungă, ci că au avut rost și rânduială în viața lor.

Elisabeta de Wied a avut norocul și mintea de a pricepe că soarta a voit s-o facă Domnița unui popor cu suflet de poet. În sunetul dezmierdător, în cuvântul înaripat, într-un bună ziua spus cu voie bună și cugetul curat, românul găsește mulțumire chiar când viața nu-i dă mai mult decât un codru de mămăligă și-un urcior de apă.

O Domniță credincioasă muzei și poeziei, blândă și alinătoare cu cel rănit, darnică cu cel orb sau olog, avea să câștige repede inima poporului român, și Elisabeta Doamna a câștigat-o, fiindcă a făcut față cu inimă și cu pricepere rostului ei în viață. O țară are mulți orfani, are răniți în vreme de război, are mulți excluși de la drepturile vieții. Toată această lume ridică privirea ei acolo unde i se pare cel mai sus: spre tron, când de la cer nu vine nimic.

Regina Elisabeta a deschis larg porțile Curții Regale spre a primi Muzica, Poezia, Artele. A știut să fie mama orfanilor, mama răniților, iar față de cei săraci, Ajutorul

Regina Elisabeta, ea care nu a avut parte de copilul ei, a știut să fie mama orfanilor. Față de soldați a știut să fie mama răniților. Față de cei săraci a știut să fie Ajutorul. La dreapta unui rege care nu a cucerit, dar, trebuie recunoscut, nici nu a vânat popularitatea, regina Elisabeta a fost pentru tron grația și zâmbetul care făceau să nu se simtă răceala sceptrului.

Prea puțin femeie, când era vorba de podoabe și plăceri ușoare, regina Elisabeta a deschis larg porțile Curții Regale spre a primi Muzica, Poezia, Artele. Rolul ei în dezvoltarea vieții noastre culturale și artistice a fost cu totul însemnat, și aceasta va caracteriza influența ei de mai bine de patru decenii, cu atât mai mult cu cât cu cât nu a manifestat veleitatea de a exercita vreo influență politică. Cel puțin, nu s-a simțit o asemenea veleitate până la izbucnirea actualului război. […].

A fost una din reginele mari: prin viața, prin sufletul, prin inima ei. Odihnească în pace! Românii îi vor păstra o pioasă și veșnică recunoștință.” (Emil D. Fagure, în „Adevărul”, București, XXIX, , nr. 10.396 din 19 februarie 1916, p. 1)

(16)

Pe frontul Primului Război Mondial

Românii își varsă sângele pentru libertățile Europei

„Toată presa engleză recunoaște extraordinara bravură a armatei române, care, cum spune un om de stat englez într-o telegramă a sa către un om de stat al nostru, «își varsă sângele pentru libertățile Europei». Cel mai mare ziar din provincie, «Manchester Guardian», din 11 octombrie, spune că fără intervenția României, «este probabil că Hindenburg ar fi pus toate puterile lui în Galiția […]. Acum, că România a intrat în acțiune, Hindenburg nu se gândește decât la forțarea Carpaților în Muntenia de dincoace de Olt și în Moldova de jos». «Daily Mail» din 6 octombrie cuprinde un portret al soldatului român, făcut de d. Hamilton Fyfe, corespondentul său de război în România: «Sunt vii. Ochii lor, largi și plini de expresie. Trăsăturile, departe de a fi greoaie; foarte des, fin cizelate, aproape delicate. Mai toți sunt bine făcuți, mulți chiar frumoși. Îmi amintesc pe francezi și pe italieni. Simți că oamenii aceștia au în spatele lor o bună ascendență».” („Adevărul”, București, XXIX, 10.664, 1916)

Carpații vor fi mormântul celor ce vor să ne invadeze

„Să fim tari, tari la suflet, căci în privința vârtoșeniei fizice și morale este destul de tare oșteanul român, care stă de veghe la hotarul țării. Să fim tari, noi, ăștia de la oraș, căci dacă am scăpat de primejdie acum, să nu ne culcăm pe o ureche, să nu cântăm victoria, căci dușmanul nu-i răpus încă. Într-adevăr, noi am oprit năvălirea dușmanului în șesul dunărean. L-am oprit, făcându-l să sufere înfrângeri sângeroase. Dar ar fi să nu ne cunoaștem dușmanul pentru a crede că de acum el a renunțat pentru totdeauna să ne invadeze.. […]. Multe regimente, divizii și corpuri de armată vor mai socoti cât de «sălbatici» suntem. La Verdun, germanii au luptat șase luni de zile până când au renunțat să-l ia. Verdunul românesc va avea și el de suferit multe și variate atacuri din partea nemților. Se vor repeta zilele de restriște și de îngrijorare. Vor mai pleca la Iași «pelerinii» cei curajoși. Dar totul va fi zadarnic. Carpații vor fi mormântul celor ce vor să ne invadeze. Dacă n-au reușit prima dată, când ne întorceam fugari din Transilvania, când trebuia în grabă să ne fortificăm, când nu învățaserăm trucurile războiului și credeam că în două luni se va sfârși războiul, dacă n-au reușit atunci, acum le va fi imposibil să străbată cu toate tunurile lor lungi și cu tragere rapidă, cu toate maldărele și munții lor de muniții, cu toată faima lor!” (Constantin Mille, în „Adevărul”, București, XXIX, 10.648, 1916)

(17)

Autoritățile superioare trebuie să pună pe fiecare om la locul lui

Astăzi, războiul nu se mai poartă numai între armate, ci între națiunile întregi. Mai cu seamă un popor mic și tânăr și cu aspirațiuni atât de mari, cum e poporul român din regat, trebuie să-și încordeze puterile ca un singur om, pentru a obține un maximum de rezultat și a grăbi victoria finală. Toți câți suntem îndărătul frontului trebuie să facem tot ce putem – cantitativ și calitativ – pentru a-i ajuta pe bravii noștri soldați. Nu-i e îngăduit niciunui locuitor valid din țara noastră (afară doar de supușii statelor cu care suntem în război) să nu contribuie cu ceva la victorie. Pentru a obține un maximum de activitate, autoritățile noastre superioare trebuie să ia curajul – cel puțin acum, pe vreme de război – să pună pe fiecare om la locul lui, să ceară fiecăruia treaba pe care o poate face mai bine, să se folosească de fiecare locuitor în mod cât mai inteligent, adică conform însușirilor lui naturale, independente de orice alte considerațiuni. Care-i bun pentru front, să fie luat pe front! Care-i bun pentru serviciile auxiliare, să fie luat în acest scop. Care rămâne acasă să fie obligat să contribuie cu ce poate la înfăptuirea idealului pentru care luptăm. Femeile de la țară să înlocuiască voinicii plecați la luptă. Femeile din oraș să îngrijească de răniți și să lucreze pentru soldați. Și toți cei bogați să dea cel puțin ceea ce le rămâne din venitul lor de acum, iar bogații absenți din țară să fie supuși unui impozit special de război. Atunci când toți românii, bărbați și femei, vor contribui din toate puterile lor la făurirea victoriei se va ridica foarte mult și moralul nostru, al tuturora, ca și al soldaților de pe front. Cine lucrează, crede speră, se roagă. Cine lucrează pentru biruința războiului nostru crede că acest război este drept, nădăjduiește că vom fi învingători și se roagă pentru biruința țării. Cu o asemenea încordare a puterilor fizice, intelectuale și morale a tuturor românilor, victoria României va fi asigurată, și România Mare se va înfăptui cu siguranță. (G. Aslan, în „Adevărul”, București, XIX, 10.659, 1916, 1)

Românul, iubit de cei buni și temut de cei răi

Ajung până la noi ecourile comunicatelor dușmane. Se vorbește și acolo de îndârjirea în luptă a românului. Și doară dușmanul nu s-a distins prin prea multă obiectivitate. Dar el a fost biruit, deocamdată, sufletește. Și ceea ce, în chip atenuat, se vede în comunicatele dușmane, auzim mult mai complex din gura prizonierilor făcuți de armata noastră. Ofițeri și soldați, toți prizonierii vorbesc la fel. Ci n-ai decât un strigăt de admirație pentru furtunosul elan și pentru mândrul dispreț de moarte al luptătorului român. Iată care este scutul acestei țări. Pe el s-a întemeiat România când și-a luat locul pe câmpul de luptă. Acum, ca și în vremurile trecute, românul, care știe să mânuiască plugul ca și spada, apare același viteaz, iubit de cei buni și temut de cei răi. („Adevărul”, București, XIX, 10.669, 1916, 1)

Fericit, măreț acela care, sub un falnic soare,
pentru patria sa moare, nemurirea moștenind

Iubită soție, dragă mamă și iubită surioară,
Eu v-am asigurat de acasă, de la plecarea mea, că voi lupta cu cinste și dragoste pentru scumpa și iubita noastră patrie, dar într-o bună zi, aproape de seară, două gloanțe au venit și mi-au lovit picioarele. Să nu regretați de a mea rănire, că și eu am trimis doi dușmani de veci pe lumea ailaltă. Ei mi-au dat la picioare, eu le-am dat la mir. Acolo este învățat soldatul român să tragă. Eu am fost dus la Spitalul „Elena Doamna”, unde, prin îngrijirea măicuțelor și a domnișoarelor din acest spital, sunt aproape vindecat și ca mâine voi zbura iarăși în luptă împreună cu frații mei. Iar dacă eu voi muri, să nu plângi a mea moarte. Să fii cu mult mai veselă că soțul tău a murit pe câmpul de onoare, apărându-și patria. Iubită soție, tu să îngrijești de micii noștri copilași și să-i înveți de acum ca, apoi, la rândul lor, să-și apere cu dragoste scumpa lor patrie. (Cenușe Ion, Scrisori de la eroi, în „Albina”, București, XX, 4, 1916)

(18)

MS Regele Ferdinand explică acțiunea României

În primele zile ale războiului, MS Regele a primit un ziarist trimis al marelui jurnal englez „The Times” și i-a dat mai multe lămuriri despre acțiunea României.

În România, legăturile de rasă și de sânge trec mai presus de orice alte considerațiuni

Luând asupră-și o parte din povara comună în această vastă luptă, România nu s-a inspirat din maxime cinice și realiste. Ea n-a trădat puterile Europei centrale, ci a ascultat de principiul idealului său național. În toate țările există puternice curente de opinie publică ce sunt mai mult instinctive decât conștient-politice. În România, ca și în Rusia, legăturile de rasă și de sânge trec mai presus de orice alte considerațiuni. Chemarea celui mai curat sânge al nostru, românesc, venită de peste Carpații Transilvaniei, a zguduit întregul popor al României, de la rege până la cel din urmă țăran.

Situația României față de cele două tabere în luptă

Regatul Ungar era dușmanul nostru tradițional, fiindcă ținea în robie milioane de români. Bulgarii, a căror armată este puternică și plină de curaj, au fost pentru noi o amenințare dinspre miazăzi și au fost socotiți, în chip secundar, ca niște dușmani posibili. Împotriva Germaniei nu aveam, la începutul războiului, nicio dușmănie, exista chiar poate oarecare simpatie. Economicește, Germania era un factor important în dezvoltarea industriei noastre, a bogăției noastre naționale. Pentru francezi aveam simpatia de rasă. Către Anglia am simțit totdeauna respectul datorat unui mare imperiu întemeiat pe justiție. În timp ce războiul se prelungea, România a început să-și dea seama de punctul de vedere al dușmanului. El se rezema pe principiul că forța primează dreptul și că scopul scuză mijloacele. Micile națiuni nu există pentru dușman decât în măsura în care ele ajută puterile Europei Centrale să-și atingă scopurile comerciale sau industriale pe care le urmăresc. Opinia publică română nu a putut fi decât zguduită adânc de sforțarea făcută de aceleași puteri, pentru a înălța terorismul și violarea legilor la o adevărată teorie de drept internațional. Totuși, viața noastră națională nu era încă direct atinsă de aceste considerațiuni. Dar situațiunea s-a schimbat cu durata războiului. România își dădu seama de silințele pe care le făcea dușmanul pentru a ne angaja, prin intrigi meșteșugite, în lupta sa și a ne face să luăm o hotărâre împotriva intereselor noastre. În tot lungul anului 1915, atunci când Rusia părea învinsă, în timp ce Anglia și Franța păreau paralizate, românii rămaseră credincioși profundului lor instinct național și refuzară, cu toate sforțările dușmanului, de a-și părăsi neutralitatea.

Neutralitatea României

România a fost criticată pentru inacțiunea sa până la declarația războiului. Ar trebui ca să se țină seamă de pozițiunea României. Noi suntem o putere mică. Avem o armată mică și suntem înconjurați de uriași. Aveam de rezolvat o problemă grea, într-o situație foarte grea pentru noi: frontiera noastră nordică și apuseană, lungă de 1100 km, este ea singură mai întinsă decât frontul francez și englez la un loc, iar lunga frontieră sudică, de câteva sute de km, este aproape lipsită de apărare și foarte apropiată de Capitală. În timp ce armatele ruse erau în retragere, intervenția noastră în război ar fi avut ca rezultat distrugerea imediată a micii noastre țări.

Alegerea momentului

România a așteptat momentul în care putea să intre în acțiune, cu siguranța că se poate apăra și că poate primi ajutorul puternicilor săi aliați. Ea n-a așteptat nicio clipă mai mult. Ea intră în război, punându-și în joc tot viitorul, tare pe vitejia poporului său și pe sprijinul economic și militar al marilor săi aliați. O țară mică, într-un mare război, care promite să dureze cel puțin încă un an, e sigură că va avea să îndure mari jertfe și să-și istovească resursele. Dar atât de mare este încrederea României în dreptatea cauzei sale și în aliații săi, încât își leagă soarta sa de a lor. Românii știau care e atitudinea germanilor față de țările mici, după pilda Belgiei și a Serbiei. Ea știa că dușmanul va face tot ce va putea pentru a desființa statul nostru și că setea sa de răzbunare împotriva celor ce au îmbrățișat cauza dreptății este nestinsă. Aceasta se știa de la început. („Albina”, revistă enciclopedică populară, București, XX, 7, 1916, 179-181)

(19)

1 Decembrie 1918: Ziua cea mare

Dumnezeu, când vrea, scoate pe oameni sau pe popoare din fundul prăpastiei. El îi trece prin foc și prin apă neatinși. Îi smulge din gheara fiarelor. Pe cei umiliți îi preamărește, și pe cei preamăriți îi umilește. Dumnezeu știe tot, vede tot, poate tot. Laudă lui. Laudă lui mai mult decât oricând, și, mai mult decât oricând, românii, mai ales, să-i cinstească și să-i slăvească numele. Căci ei au fost în prăpastia cea aproape fără fund, căci ei au fost trecuți prin foc și prin apă; și, asemenea, sub dinții și sub gheara fiarelor fost-au. Iar astăzi, Ziua cea Mare a venit. Și de la Tisa pân’ la Nistru nu mai sunt decât frați, nu mai e decât o simțire, decât o limbă și decât aceeași moșie strămoșească. Laudă Domnului!

Dar laudă și mărire Craiului și Crăiesei lor, căci amândoi fost-au Unșii și Aleșii Lui, preursiți să schimbe visul de veacuri al românismului în fapt împlinit. Și laudă, iar, sfetnicilor crăieselor scaune ale Domniei dintre Carpați și Dunăre. Acești sfetnici au fost fiii marelui Brătianu, pe de o parte, și Tache Ionescu, pe de alta! Veșnice să le rămână numele, oricât ne-ar fi depărtat de dânșii – la începutul războiului – temătoarea noastră dragoste de țară și deosebirile felurite de a ne înfățișa cum trebuie să fie cârmuirea unei țări sau, poate – uneori –, și greșelile lor cu știre ori fără știre… Căci lumină fără umbră nu este, și astăzi, când lumina cea mare s-a făcut, numai de ea cuvine-se a se ține seama.

Iar slavă aceeași lui Inculeț, basarabeanul, lui Flondor, bucovinenaul, lui Ștefan Pop, lui Iuliu Maniu, lui Vasile Goldiș și celorlalți străluciți frați ai noștri, în veci nepieritorii ardeleni ai Zilei celei Mari – căci numele lor înscrise de astăzi sunt în Cartea Nemuririi. Și mai ales Domnului-Dumnezeului nostru închinăciune și laudă – căci astăzi românii sunt optsprezece milioane laolaltă uniți, și Carpații dați jos sunt! („Literatorul”, București, XXVI, 22-23, 1/14 decembrie 1918)

România Mare

Într-o Românie de 18 milioane de locuitori – România ce va fi cea de mâine – este și ușor de înțeles că nu se vor mai întâmpla cele care s-au petrecut într-o altă Românie, în cea de ieri. În acea Românie ce, prin mărirea ei chiar, va fi sub ochii întregii Europe, regimuri care să nu fie decât ale bunului plac – pașalâcuri asiatice –, nu vor mai fi îngăduite de înseși statele mari, ce îi vor fi dat ființă, și aceasta în interesul păcii lumii și în al ordinii și moralității ce va trebui, în viitor, să domnească între popoare. Adevăruri de o așa evidență n-au fost înțelese, totuși, de Partidul Conservator, ce a crezut că, și după nefericita Pace de la București, țara va putea să fie menținută tot în ticălosul făgaș oligarhic din trecut… Din care fel de pricepere, izvorârea legilor, ce, în loc să favorizeze obăjduita clasă a țăranilor, a împins îndrăzneala până la osândirea ei la muncă silnică pe viață, spre mai marea bucurie și folos al pântecoșilor latifundiari, amânând – și încă fără termen – orice lărgire a dreptului electoral… Dar… E foarte complex acest dar, și el va fi simplificat, spunându-se numai că ce n-a avut acest partid a fost o conducere căreia i-au lipsit prevederile sau intuițiunea, pe care le-am aflat, dimpotrivă, la Partidul Liberal-Național, în capul căruia a urmat să rămână d. Ion C. Brătianu… Drept este deci a spune că șeful Partidului Liberal a înțeles din vreme spiritul epocii, și, dându-și seama că domnia oligarhiei a încetat fără putință de înviere, s-a pus, cu de la sine voință, în fruntea reformelor. Într-o asemenea direcțiune și pe un asemenea tărâm, românii vor putea să-l urmeze.

Într-o zi, s-ar putea zice astfel despre Brătieni: cel dintâi dintre dânșii, tatăl, a dezrobit țara de turci, i-a dat independența și a schimbat-o într-un regat respectat și înfloritor, iar cel mai vârstnic dintre copiii lui a îndeplinit idealul românilor, o Românie Mare, și a sfărâmat cu însăși a lui mână cătușele primejdioasei oligarhii, ce-și făcuse din [țară] moșie… (Alexandru Macedonski, în Idem, p. 11)

(20)
Aliații

Conștiința românească și-a ales aliații de la începutul războiului. De la cel dintâi bubuit de tun, instinctul de orientare a maselor simțea și vedea limpede ce drum duce la realizarea aspirațiilor noastre străbune. Glasul convingerilor celor mulți pornea, în zvonuri de șoapte sfioase și în valuri de manifestații zgomotoase, și se răsfrângea când la treptele slăvitului tron, când în cabinetele miniștrilor din Regat.

Norodul cel prost și urgisit știa bine cu cine se va înfrăți în luptă și împotriva cui se va bate. Înțelepciunea tradiției îi dădea o îndrumare sigură. Bărbații politici, o singură datorie: să pregătească, să aleagă clipa potrivită și să conducă destoinic acțiunea înarmată a voinței obștești.

Ce a făcut poporul și ce au făcut cuminții bărbați de Stat înainte și în vremea războiului, se știe. Se știa așa de bine, încât astăzi toți cei din înălțimea trufiei despotice s-au coborât în mijlocul mojicilor, toți s-au botezat cu agheasmă democrată, doar-doar vor scăpa mai ușor de ispășirea păcatelor, când va suna ceasul de răsplată a celor vinovați.

Aliații ne așteptau și ei de la început. Ne așteptau și ne chemau. Ne-au primit însă și mai târziu cu brațele deschise, garantându-ne în întregime dreptele cereri. Ne-au primit, deoarece ajutorul nostru trăgea greu în cumpăna situației. Armata română avea să lovească în inima împărățiilor dușmane și să prohodească prăbușirea lor. A și lovit năprasnic! Așa cum a fost pregătită, s-a avântat în câteva zile până în preajma Murășului.

Dacă șoimii noștri au fost doborâți din zborul minunatului avânt și dacă au fost siliți să poarte cununi de spini, de suferință și de umilință, drept răsplată a vitejiei lor, vina este a tuturora deopotrivă. Dacă, lăsați singuri, nu ne-am mai putut opri până la Siret, Marna noastră, de vină sunt și aliații, care cu experiența și cu puterea lor nu trebuiau să fărâme o forță, mulțumindu-se cu descongestionarea frontului lor.

Aliații s-au trezit prea târziu, și când ne-au trimis un sprijin, ne-au dat trupe din întunericul Rusiei, care ne-au mântuit înădușindu-ne și pustiindu-ne. De-o singură rază luminoasă, de-o singură prietenie, care ne îmbărbăta și ne sfătuia frățește, am avut parte în vremurile grele, de misiunea franceză în frunte cu generalul Berthelot, cărora nu suntem în stare să le mulțumim prin cuvinte.

Astăzi, puterile mari cu care ne-am aliat hotărăsc soarta lumii la Paris. Ochii întregului pământ se îndreaptă spre conferința de pace, care decide viitorul popoarelor. Mândria nu ne îngăduie să ne tânguim pentru ceea ce ni se cuvine și pentru ceea ce ni s-a făgăduit. Cei ce hotărăsc și soarta noastră știu să prețuiască jertfele și hotărârile neamului nostru. Un lucru e cert: lupta noastră nu va înceta până când nu ne vom statornici neatârnarea între hotarele pe care noi le voim și care ne trebuie pentru pacea și buna înțelegere cu vecinii lacomi. Aliaților le datorăm recunoștință pentru binele cât ni l-au făcut.

Când va înceta durerea Banatului și când hotărârile de la Alba Iulia vor fi consfințite în întregime și fără șovăire, recunoștința și respectul nostru pentru aliați vor fi nețărmurite. („Luceafărul”, București, XIV, 2, 1919, 25-26)

(21)

15 octombrie 1922: încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia

În cetatea de la Alba Iulia, acum 323 de ani s-a așezat cu biruință Mihai Vodă Viteazul ca domn peste cele trei țări ale aceluiași popor. Azi, în duminica lui 15 octombrie, pe locul unde a fost biserica lui Mihai Vodă, M.S. Regele Ferdinand I așază pe cap coroana de oțel făurită din tunurile dușmane prinse de ostașii noștri, încununându-se ca Rege al tuturor românilor, de-a pururea uniți într-o țară mare și puternică. În sunetele clopotelor tuturor bisericilor țării, în cântări și slujbe de mare praznic, glasurile milioanelor de locuitori se amestecă într-un puternic strigăt de bucurie frățească: Mulți ani trăiască Regele României!

M. S. Regele vorbește poporului cu prilejul încoronării

Prin grația lui Dumnezeu si voința națională, am moștenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe Tron, am rugat Cerul să dea rod muncii ce, fără preget, eram hotărât să închin iubitei mele Țări ca bun român și rege. Pronia cerească a binecuvântat și, prin bărbăția poporului și vitejia ostașilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului și să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarășă în credința neclintită la restriște și la bucurie, ca prin această sărbătoare să consacrăm în fata Domnului și a scumpului nostru popor legătura ce ne unește de-a pururea cu dânsul. Punând pe capul meu, întru această străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari. Mă închin cu evlavie memoriei celor cari, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională și salut cu dragoste pe acei cari au proclamat-o într-un glas și o simțire de la Tisa până la Nistru și până la Mare. Într-aceste clipe, gândul meu se îndreaptă cu recunoștință către viteaza și iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lor binecuvântate și să propășească în liniște, frăție și muncă harnică. Cu inima plină de dragoste și credință, mărturisesc dorințele sufletului meu: vreau ca țărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le dea toată puterea de rodire în folosul ei și al binelui obștesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-și afle soarta tot mai prosperă într-o viață de armonie și de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toți fiii buni ai țării, fără deosebire de religie și de naționalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile Statul, în care Cel de Sus a rânduit sa trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însuflețiți de năzuința unei depline înfrățiri naționale, să se folosească toți de legitima ocrotire a Statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă și înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-și îndeplinească menirea de civilizație ce-i revine în renașterea Orientului european, după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marii noastre datorii, voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai țării, nedespărțiți în gând și în faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintită unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om si de rege, și asupra ei chem, în această zi solemnă de înălțare sufletească, binecuvântarea Celui Atotputernic. („Albina”, revistă pentru popor, București, XXI, 36-37, octombrie 1922)

(22)
O sărbătoare a Dinastiei și a Țării

În ziua de 20 februarie [1922] s-a oficiat în palatal regal de la Cotroceni logodna religioasă a A.S.R. Principesei Marioara, a doua fiică a iubiților noștri Suverani, cu M.S. Regele Alexandru al Iugoslaviei. Această sărbătoare a familiei regale este o sărbătoare și pentru întreaga țară, în primul rând pentru că Dinastia noastră e atât de strâns legată de popor, încât bucuriile și durerile uneia sunt bucuriile și durerile celuilalt, în al doilea rând pentru că această unire are și o mare însemnătate politică. Două popoare învecinate care au avut multe momente de apropiere în trecut, care au suferit asupriri și juguri străine și care au avut fericirea, după veacuri de zbuciumări, să vază că li se deschide o nouă viață, au acum prilejul să formeze între ele o legătură nouă, plină de făgăduieli pentru viitor. Înțelegând fiecare și interesul său propriu, și interesul vecinului, aceste două state sunt ursite să aibă de aici înainte posibilități de dezvoltare mult mai mari. Unirea aceasta între familiile domnitoare ale celor două state „pecetluiește – cum a zis d. Pașici, ministru-președinte al Serbiei – prietenia seculară, care există din vremuri imemoriale, între popoarele noastre vecine”.

Afară de latura politică, mai avem încă o observație de făcut: cu prilejul slujbei pentru logodnă, am văzut că tânărul rege al Iugoslaviei a ținut să se respecte anumite obiceiuri tradiționale, cum a fost colacul de grâu curat (colac de care se vorbește des în poeziile noastre poporane). De aici iese un învățământ prețios: că trebuie iubite datinile strămoșești, căci ele formează legătura dintre generațiile ce au dispărut și cele care au venit după ele. Căci prin aceste mici lucruri trece ceva din sufletul celor de ieri în sufletul celor de azi și, astfel, sufletul poporului nu încetează de a fi niciun singur moment. (Gh. Adamescu, în „Albina”, București, XXI, 6, 26 februarie 1922, 99-100)

(23)
Regele Ferdinand Întregitorul vorbește poporului cu prilejul încoronării

Coroana de oțel de la Plevna, pe veci a României Mari

În cetatea de la Alba Iulia, acum 323 de ani s-a așezat eu biruință Mihai Vodă Viteazul ca domn peste cele două țări ale aceluiași popor. Azi, în duminica lui 15 octombrie, pe locul unde a fost biserica lui Mihai Vodă, M.S. Regele Ferdinand I așază pe cap coroana de oțel, făurită din tunurile dușmane prinse de ostașii noștri, încununându-se ca rege al tuturor românilor, de-a pururea uniți într-o țară mare și puternică. În sunetele clopotelor tuturor bisericilor țării, în cântări și slujbe de mare praznic, glasurile milioanelor de locuitori se amestecă într-un puternic strigăt de bucurie frățească: mulți ani trăiască Regele României!

*

„Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, am moștenit Coroana României după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe Tron, am rugat Cerul să dea rod muncit ce, fără preget, eram hotărât să închin iubitei mele Țări ca bun român și rege. Pronia cerească a binecuvântat, și prin bărbăția poporului și vitejia ostașilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului și să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru.

Am venit astăzi cu regina – care ne-a fost tovarășă în credință neclintită la restriște și la bucurie –, ca prin această sărbătoare să consacrăm, în fața Domnului și a scumpului nostru popor, legătura ce ne unește de-a pururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari.

Mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională, și-i salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas și o simțire de la Tisa până la Nistru și până la Mare. Într-aceste clipe, gândul meu se îndreaptă cu recunoștință către viteaza și iubita noastră armată.

Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lor binecuvântate și să propășească în liniște, frăție și muncă harnică. Cu inima plină de dragoste și credință, mărturisesc dorințele sufletului meu: Vreau ca țărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le dea toată puterea de rodire în folosul ei și al binelui obștesc.

Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-și afle soarta tot mai prosperă într-o viață de armonie și de dreptate socială. Vreau ca în hotarele României Mari, toți fiii buni ai țării, fără deosebire de religie și de naționalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca sa ajute cu toate puterile Statul, în care Cel de Sus a rânduit sa trăiască împreună cu noi.

Vreau ca românii din toate straturile sociale, însuflețiți de năzuința unei depline înfrățiri naționale, să se folosească toți de legitima ocrotire a Statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă și înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-și îndeplinească menirea de civilizație ce-i revine în renașterea Orientului european, după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări.

Sunt sigur că, în îndeplinirea marii noastre datorii, voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai țării, nedespărțiți în gând și în faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintită unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om și de rege, și asupra ei chem, în această zi solemnă de înălțare sufletească, binecuvântarea celui Atotputernic.” („Albina”, revistă pentru popor, București, XXI, 36-37, octombrie 1922)

(24)
România Mare și datoria zilei de astăzi

De la Nistru pân’ la Tisa…

România Mare, România visurilor noastre, a luat ființă sub ochii înlăcrămați de sfânta bucurie a românilor de pretutindeni. Clipa măreață, visată de toți, prevestită de glasul atâtor profeți  și sfințită de sângele atâtor martiri, luptători ai idealului național, o gustăm noi, cei de azi, din belșug. Dușmanii noștri de veacuri sunt zdrobiți, organizațiile lor desființate, iar Dacia Traiană, restaurată aproape în vechile ei hotare, de la Nistru pân’ la Tisa. Pentru înfăptuirea ei, am suferit, am înfruntat totul și am izbutit. De martirul neamului românesc povestește pământul țării, povestește suferința noastră de secole, povestesc sfintele oseminte răspândite pe pământul românesc. De vitejia și vrednicia românului, cu evlavie si lacrămi de bucurie se va povesti urmașilor în vecii vecilor. Copiii pământului românesc – cruciați ai unei cauze mari –, eroii neamului iubit care s-au aruncat în vâltoare cu conștiința scopului suprem al idealului milenar, s-au jertfit și au înfruntat moartea. Cu trupul amestecat în țărâna robiei sale, oștenii suferinței de până ieri, stânca cea mai rezistentă a valului cotropitor, au înfruntat oștile oțelite, au suferit obrăznicia neamurilor nevrednice, s-au stins cu sutele de mii pentru neam și țară, dar au făurit neamului românesc de pretutindeni cel mai strălucit și sublim dar de glorie, virtute și fericire: România Mare.

Mai avem frați în suferință dincolo de brâul unității noastre naționale

Vitejii noștri, cari au împlântat tricolorul românesc până pe zidurile Parlamentului din Budapesta, fortăreața șovinismului maghiar, în care se făureau pentru neamul nostru cele mai ucigătoare legi și dispoziții barbare, au dat naștere unui înălțător cântec de biruință. Astăzi trăim cele mai mărețe zile pe care soarta le-a hărăzit neamului nostru. După veacuri negre de sclavie și suferință, de așteptare și nădejde, steagul dreptății și al libertății fâlfâie triumfător, răcorind fruntea celor 15 milioane de români, suflete înfrățite prin sânge, grai, obiceiuri și năzuințe. Și dacă mai avem frați în suferință dincolo de brâul unității noastre naționale, să nu se uite că tricolorul nostru protector îi va ocroti cât de departe, până la hotarele noastre firești.

Să ne unim cu toții într-o puternică cruciadă

De aceea, scumpa noastră țară, România Mare: frumoasă, puternică și bogată cum sânt puține în lume, să ne fie scumpă și dragă mai mult ca soarele strălucitor de Mai, mai mult ca seninul ochilor care nu se mai satură de lumină, mai mult ca sufletul ce soarbe lacom din cupa fermecată a libertății… În aceste zile mari se cuvine să ne lăsăm inimile să cânte pentru ea cântare de slavă, imnuri de mărire mucenicilor din războiul nostru glorios. Pentru întărirea internă a ei, pentru unificarea și coordonarea armonioasă a tuturor ce se numesc talente și valori, pentru cultura sănătoasă și educația sistematică a neamului în aceste vremuri mari, se cuvine să ne unim cu toții într-o puternică cruciadă, să mergem cu toții cu îndemnul la muncă rodnică, și acolo unde vom găsi știrbire morală, să apropiem mângâierea divină a luminii de rănile sufletești ale neamului nostru încă netămăduit de rele.

Aceasta e datoria vremii de azi pentru întărirea României Mari. Lucrând astfel, sufletele noastre vor înflori și vor rodi înzecit din îmbrățișarea cu viața, cu lumina, cu iubirea de patrie. Stăruind astfel, din aceste zbuciumări, din aceste vârtejuri de energie, lumină și iubire, vor izvorî, fără preget, curente noi, binefăcătoare și rodnice. Si atunci…, din acele orizonturi întinerite, se va naște România Nouă in România Mare de azi. (Panait Volănescu, în „Albina”, revistă enciclopedică populară, București, XXI, 3-4, 1922, 48-49)

(25)

Scrisoarea Alteței Sale Regale Principelui Moștenitor către Î.P.S. Mitropolitul Primat și către d-nii miniștri al Instrucțiunii și al Cultelor și Artelor

Am înțeles încă de mult, înainte de uriașa zguduire socială care a dat lumii învățăminte așa de tari, că problema cea mai serioasă care se pune pentru viața unui popor e problema culturii lui. Fără cultură nu durează nimic. Cele mai frumoase câștiguri sociale: votul obștesc de a hotărî puterea și drepturile Statului, libertatea deplină și celelalte bunuri rămân fără putere ori devin mijloace vătămătoare în mâinile celor ce făgăduiesc totul, dacă aceste superioare daruri sunt date unui popor fără cultură. Ca să nu rămână fără de folos, trebuie să cultivăm poporul. Am înfășurat ieri steagul războiului ruinător, trebuie să desfășurăm astăzi steagul culturii constructive. Instituțiile întemeiate de mine – Fundația Culturală „Principele Carol”, Casa Culturii Poporului și Muzeul Renașterii – s-au creat pentru o limpezire a vieții românești, pentru sporirea conștiinței acestui neam, pentru o viață mai bună, mai frumoasă și mai dreaptă, pentru o superioară cugetare obștească. Unealta de lucru va fi cartea și sufletul acelora ce sunt conducătorii firești ai poporului – preoții și învățătorii. Această carte m-am silit s-o apropii de fiecare, ducând-o până în cele mai depărtate colțuri ale Țării. Sufletul însă, al cărturarilor cu pregătire și cădere, trebuie îndrumat și susținut statornic de la Centru. Pentru aceasta, vă rog să binevoiți a trimite preoților și învățătorilor o scrisoare de lămurire și îndemn față de cartea ce se trimite la sate și față de sufletul bun si primitor al poporului nostru.
CAROL
Principe al României („Albina”, București, XXI, 16-17, 1922)

Poruncile graiului național

  1. Gândiți-vă că în toată viața trebuie să dați locul întâi limbii voastre strămoșești.
  2. Vorbiți în limba voastră, acasă cu ai voștri, cu prietenii și cu oricine, chiar și cu un străin, căci se cade ca străinul să-ți învețe limba ta, nu tu pe a lui.
  3. Creșteți pe copiii voștri în limba voastră și învățați și pe fete să vorbească și să iubească limba părinților.
  4. Feriți-vă de școlile străinilor, căci numai așa veți lucra înțelepțește.
  5. Cumpărați numai cărți, reviste și gazete scrise în limba voastră, căci numai așa veți scăpa de puterea străinilor.
  6. La orice petrecere, ca și la primirea musafirilor, vorbiți numai limba voastră, dar vorbiți-o frumos.
  7. Oricui aveți de scris, scrieți în limba voastră.
  8. Dacă porunciți marfă în străinătate, scrieți în limba voastră, căci câștigul deschide urechile și ascute limba.
  9. Dați mărfurilor numiri numai în limba voastră.
  10. Toate firmele prăvăliilor, etichetele mărfurilor și orice reclamă faceți-le numai în limba voastră, căci numai așa vă vor ști și vă vor cinsti străinii.

Acestea sânt poruncile graiului național. Pentru întâia dată, ele au fost scrise pentru poporul flamanzilor, trăitor în Belgia. Limba acestui popor, asemănătoare cu limba nemțească, a fost năpădită acum mai bine de o sută de ani de limba franțuzească. Marele împărat al franțujilor, Napoleon, izgonise limba flamanzilor din școală, din așezămintele de ocârmuire și din judecătorii, și pusese în locul ei limba franțuzească. În altfel de împrejurări, limba flamandă a început a fi părăsită de către slujbași, negustorii orașelor și oamenii cu stare. Toți aceștia vorbeau mai mult limba franțuzească. Gazetele, cărțile, învățătura în școală se făceau, de asemenea, în limba franțuzească. Și numai poporul de jos urma mai departe să-și vorbească limba lui flamandă. Dar era o nedreptate. Poporul, care cu munca lui ținea țara Belgiei, era nesocotit în ceea ce este mai scump omului: graiul. Poporul de jos, care sprijinea întreaga clădire a statului, nu avea în graiul lui nicio mângâiere: o carte, o gazetă, o vorbă spusă de slujbaș sau judecător în limba norodului, nimic! Era nedrept lucrul acesta și o luptă pentru răsturnarea lui trebuia să se dea. Semnul de luptă l-a dat la anul 1839 un flamand, Jan Frans Willems, și lupta a fost dusă cu multă hărnicie și statornicie, încât, la anul 1873, stăpânirea Belgiei a trebuit să recunoască limba flamandă una ce trebuie să fie întrebuințată în școală, în așezământurile de ocârmuire, în judecătorii și peste tot. Astăzi, limba flamandă are literatura ei frumoasă, care poate sta alături de literaturile altor limbi și noroade din lume și este mângâietoarea unui popor ce a suferit pentru graiul național. Am scris toate acestea pentru că istoria limbii flamande este în aceeași vreme și istoria limbii noastre românești. Și limba noastră a fost prigonită: aici, în Basarabia, de ruși, în Ardeal de unguri și în Bucovina de nemți. Și poporul nostru a fost lipsit de cuvântul de mângâiere spus în limba lui. Dar odată cu dezrobirea din lanțurile străinilor, am căpătat noi dreptul de a ne folosi de limba noastră în biserică, în școală, în așezământuri și în judecată. Rămâne acum să ne silim să facem din limba noastră a neamului, limba moldovenească-românească, un instrument de cultură și de artă, care să ne puie în rând cu popoarele luminate ale lumii. Și pentru ca să ajungem unde dorim și unde trebuie să fim, suntem datori să ascultăm cele 10 porunci ale graiului național.

Pan-Halippa („Albina”, București, XXI, 40-41, 1922)

(26)
Sunt în țară atât de multe partide politice, încât nici nu le mai poți ști capătul. Două săptămâni a ținut discuția la Mesajul Tronului

Sunt în țară atât de multe partide politice, încât nici nu le mai poți ști capătul. Pentru o îndrumare, să le numărăm:

  1. Partidul Național-Liberal, sub conducerea dlui Ion I. C. Brătianu. Acest partid se găsește astăzi la cârma statului și are cei mai mulți deputați și senatori;
  2. Partidul Național-Ardelean, condus de d. Iuliu Maniu. Acum nu de mult, partidul acesta s-a unit cu acela ce a fost condus de răposatul Take Ionescu;
  3. Partidul Țărănesc, condus de un comitet în cap cu d. Ion Mihalache;
  4. Partidul Naționalist-Democrat al dlui profesor Nicolae Iorga;
  5. Partidul Poporului sau Averescan, de sub președinția dlui general Averescu.

Afară de acestea mai sunt și grupările ungurilor, sașilor, evreilor.

Partidul Conservator, de sub conducerea domnului Marghiloman, cel socialist ca și cel comunist nu au niciun deputat sau senator.

Partidul Naționalist al Unirii din Bucovina, de sub conducerea dlui I. Nistor, și cel Țărănesc Basarabean al dlui I. Inculeț s-au unit cu Partidul Liberal.

Atât în Cameră, cât și în Senat, două săptămâni a ținut discuția la mesaj. Au vorbit mulți din toate partidele. Cei care nu sunt la putere au spus că nu sunt mulțumiți cum merg treburile țării. Guvernul nici el nu spune că toate merg bine. A făgăduit că va îndrepta și va căuta să dea o administrație mai bună în țară. Sunt nemulțumiți în privința dărilor, prea grele, spun aproape toți. Acuma, că s-a isprăvit cu discuția aceasta, Camera și Senatul au să înceapă cu legile. Cea mai însemnată este Constituția, legea tuturor legilor. Aici are să meargă, mai greu. Căci partidele din opoziție spun că dacă liberalii aduc Constituția, atunci se retrag din Parlament. Chiar și acuma, în Parlament n-au intrat deputații Partidului Național Ardelean și Conservatorii Democrați. Țărăniștii au declarat și ei că, atunci când liberalii aduc Constituția, părăsesc Parlamentul. Așa că dacă se va întâmpla aceasta, atunci n-are să mai fie opoziție în Parlament și liberalii au să voteze ei Constituția României întregite.

Iată cum stau lucrurile cu adevărat. Poate că până atunci să se mai schimbe socotelile, însă nu credem, căci sunt îndârjiți și unii, și ceilalți.

În timpul războiului, generalul francez Berthelot a fost în mijlocul nostru și ne-a ajutat. Drept mulțumită, statul nostru i-a dăruit un lot cu casă. Generalul francez a mulțumit pentru dar prin scrisoarea de mai jos, scrisoare pe care a citit-o în Senat președintele Senatului. Iată scrisoarea generalului Berthelot:

„Domnule Președinte,

Dl ministru al agriculturii și domeniilor mi-a transmis textul de lege prin care Parlamentul român a binevoit a-mi acorda, în deplină proprietate, un lot de pământ românesc. Sunt, în adevăr, mișcat de toate elogiile ce mi s-au adus în timpul dezbaterilor de câte ori s-a pomenit numele meu. Permiteți-mi să văd, pe deasupra mea, în unanimitatea cu care s-a votat legea și în aclamațiunile care au însoțit-o, o mărturie de prietenie pentru Franța și de recunoștință pentru toți acei care au căzut pe pământul românesc pentru apărarea dreptului și a căminelor lor. Primesc cu o adâncă recunoștință această donațiune, care va strânge și mai mult, dacă se va mai putea, atașamentul ce îl am pentru țara care este, prin simțămintele mele și prin afecțiunea dv., a doua mea patrie. Binevoiți, vă rog, dle președinte, de a transmite viile mele mulțumiri domnilor senatori și asigurarea înaltei mele considerațiuni”. („Albina”, București, XXI, 48-49, 1923, 750-752)

(27)
Regina Maria

Regina României e sora în haină albă ca zăpada, ce a alinat durerea oşteanului rănit! Regina Maria a României este soarele bucuriei, care pătrunde deopotrivă şi în palatul bogatului, dar şi în bordeiul sărmanului!  „Să fim fraţi adevăraţi: să nu mai ştim de ură, să nu mai ştim de pizmă, să uităm de vrăjmăşie!”

La Oradea Mare a avut loc o strălucită sărbătoare, cu prilejul dezvelirii statuii M.S. Regina. Regina Maria şi A.S.R. Principesa Maria, ajunse în Oradea cu trenul regal la ora 9 jumătate, au sosit în piaţă la ora 10. O imensă mare de capete au ovaţionat-o pe „mama răniţilor şi orfanilor”. Zeci de mii de săteni şi sătence veniseră s-o vadă pe blânda şi buna lor Regină. A fost impunător şi va fi de-a pururi neuitat pentru cei ce au văzut cortegiul ţăranilor care au trecut prin faţa Reginei lor adorate. S-au ţinut cuvântări frumoase şi înălţătoare. Îndată după oficierea serviciului divin de către P.S. Episcopul Ciorogariu, s-au început discursurile. Primul a fost rostit de către P.S. Episcopul Ciorogariu. Dl Ministru Goga a vorbit din partea guvernului, dl General Moşoiu din partea comitetului de iniţiativă, dl Marin Ştefănescu din partea Universităţii din Cluj, şi dl profesor universitar V. Dumitriu din partea Societății „Cultura Poporului”. Redăm în întregime, după note stenografice, această înălţătoare cuvântare:

Preaslăvită Doamnă,

Răsădită pe malul Someşului, în cetatea Clujului, Societatea „Cultura Poporului” s-a întins prin toate plaiurile Ardealului şi s-a urcat până prin culmile înălbite ale bătrânilor Carpaţi. Pretutindeni a sămănat adevărata înfrăţire între toţi fiii acestor câmpuri. Pretutindeni a aruncat sămânţa adevăratei iubiri de neam, ţară şi tron. Adesea, chiar sub cerul senin al libertății, în mijlocul muncitorilor de tot soiul, ea a desfăşurat toate măreţiile trecutului, toate năzuinţele viitorului, dar şi toate primejdiile prezentului. Astăzi, „Cultura Poporului” aleargă plină de însufleţire la această margine a ţării şi se pleacă cu smerenie înaintea bronzului, ce întruchipează mândra figură a Reginei României, aducând omagiul său de adorare celei mai iubite dintre regine; căci Regina României e Regină între Regine! Nu numai natura a împodobit-o cu comorile ei de preţ; dar chiar şi omenirea i-а dat haina cea mai scumpă, haina nemuririi; căci e întâia între femei, ca şi întâia între regine, care, prin talentu-i fără seamăn şi prin jertfirea-i pentru ţară, a cucerit altarul cel mai înalt de ştiinţă şi cultură: Academia nemuritoare din a lumii Capitală. Şi cu toate acestea, nici mantia de Regină, nici haina nemuririi n-au sădit în inima română dragostea neţărmurită ce o însoţeşte pretutindeni: şi în oraşele bogate, pompos împodobite, şi în satele sărace, fără străzi şi fără de lumină. Nu! Pentru poporul românesc, Regina României e sora în haină albă ca zăpada, ce a alinat durerea oşteanului rănit! Pentru poporul românesc, Regina României e înger păzitor, care înalţă sufletul în zile de grea cumpănă, dar înarmează şi braţele în zile de primejdii. Pentru роporul românesc, în fine, Regina Maria a României este soarele bucuriei, care pătrunde deopotrivă şi în palatul bogatului, dar şi în bordeiul sărmanului! Români de pretutindeni! În faţa Majestăţii Sale, să ne legăm a urma cuvântu-i înţelept, trimis „Culturii Poporului”, şi care sună: „Să fim fraţi adevăraţi; să nu mai ştim de ură, să nu mai ştim de pizmă; să uităm de vrăjmăşie; să uităm chiar de blestem!” Vorbe sfinte să ne fie acest cuvânt! Şi într-un singur gând, veniți cu toţii să-i urăm: Mulţi ani trăiască, ca stăpână asupra noastră să ne-o ţină Dumnezeu! („Cultura Poporului”, Cluj, I, 27, 1922)

(28)
Chemarea MS Regina Maria

Mila de aproapele în nevoie este, desigur, unul din cele mai frumoase simțăminte omeneşti. Ea trebuie să se dovedească însă prin fapte bune care să-i ajute pe cei în nevoie, fie ei săraci bolnavi şi neputincioşi, fie ei prea tineri pentru a se putea îngriji singuri. Măria Sa Regina a hotărât să strângă bani pentru Societatea „Crucea Roşie”, care, după cum în război i-a ajutat mult pe răniţi prin nenumăratele ei spitale, tot astfel, în timp de pace, trebuie să ajute la stârpirea celor trei boli ce seceră floarea neamului nostru, anume: sifilisul, oftica şi podagra. Pentru înfăptuirea acestui plan, trebuie însă ajutorul tuturor, fie el cât de mic, cât de neînsemnat. Acel ce va da un ban, îl dă nu numai pentru aproapele său, dar și pentru el şi familia sa, care va fi ferită în viitor de molipsirea ce ameninţă azi la fiecare pas. Măria Sa Regina a chemat la palat fruntaşii ştiinţei româneşti, pe oamenii de bine şi trimişii ziarelor, rugându-i să înceapă munca pentru strângerea fondurilor necesare „Crucii Roşii”. În acest frumos scop, în ziua de Rusalii, se vor strânge bani pentru tuberculoşi. Nu ne îndoim că toţi românii vor răspunde chemării iubitei Regine, care revarsă cu dărnicie bunătatea sa dumnezeiască asupra acestei ţări.

Adevărata politică.
Unirea tuturor românilor e sfântă şi veşnică, fiindcă se sprijină nu pe vorbele goale ale „domnilor”, ci pe umerii voinici ai milioanelor de ţărani, fiindcă e consfinţită ca sângele morţilor şi păzită de baioneta ostaşului

Mulţi se îndeletnicesc cu rosturile oblăduirii norodului. Mulți „domni” fac politică, puţini însă pe cea cu adevărat românească. În politică nu-i destul să dărâmi, trebuie să şi zideşti. Când cobori de pe un catarg un steag, trebuie să ai pregătit altul, care să fluture o clipă mai târziu în vârful corăbiei. După cum nu poţi umbla pe mare fără vântrele sau fără vâslași, tot aşa nu poţi păstori fără toiag. Nici magii n-au putut descoperi ieslele sfinte până ce nu i-a îndrumat steaua. Politica nouă, politica românească, nu poate avea alt izvor şi alt reazăm decât în straturile adânci, în brazda sănătoasă şi rodnică. „Domnii” se pot certa, ameninţa, pot vorbi de despărţenie între fraţi, pot unelti chiar împotriva ţării… Poporul nu-i crede, el îi ştie că azi se ocărăsc şi că mâine se împacă. El mai ştie că mulţi sunt străini, că alții râvnesc la câştig şi că unii chiar sunt vânduţi vrăjmaşului. Unirea tuturor românilor e sfântă şi veşnică, fiindcă se sprijină nu pe vorbele goale ale „domnilor”, ci pe umerii voinici ai milioanelor de ţărani, fiindcă e consfinţită ca sângele morţilor şi păzită de baioneta ostaşului.

Ascultaţi o pildă: „Pe ţărmul unei ape repezi stau înşiraţi, ca la o defilare, brazi bătrâni care-şi întind unii către alţii ramurile ca nişte braţe, dar fără să se atingă. Rareori, când se dezlănţuie furtuna, ei se apleacă şi se caută, se jelesc şi cer sprijin, freamătă şi se cutremură, şi sub ameninţarea vijeliei își unesc vârfurile, o clipă, într-o sărutare de frunze – suprema mărturisire de solidaritate în faţa morţii… Este însă o unire vremelnică, poruncită de primejdie. De mult s-ar fi surpat ţărmul, şi brazii trufaşi s-ar fi rostogolit în valuri, dacă rădăcinile ramificate nu s-ar fi încolăcit unele cu altele, îmbrățişându-se în adâncul pământului, unindu-se cu adevărat şi pentru vecie în acea solidaritate trainică şi nedespărţită, pe care niciun şuvoi şi nicio furtună n-o poate clătina. Umila şi simpla învăţătură a acestei parabole este că temelia unirii nu poate sta niciodată în vârfuri, ci numai în adâncuri.”

Oamenii trebuie să fie hotărâţi, îndrăzneţi şi cinstiţi. Cu bicisnicii şi şovăielnicii la cârma ţării, mergem de râpă. Nu se mai făurea în vecii vecilor România Mare dacă ne-ar fi lipsit la vreme gândul cel ager şi braţul cel oţelit

Poporul mai ştie că în politică, atunci când e vorba de țară, teama şi deznădejdea n-au ce căuta. Oamenii trebuie să fie hotărâţi, îndrăzneţi şi cinstiţi. Cu bicisnicii şi şovăielnicii la cârma ţării, mergem de râpă. Nu se mai făurea în vecii vecilor România Mare dacă ne-ar fi lipsit la vreme gândul cel ager şi braţul cel oţelit. Cu toţii dar, de la cel din frunte până la cel din coadă, trebuie să fim pătrunşi de ceea ce suntem şi ceea ce putem. Suntem un neam puternic, numeros, viteaz, deştept şi vrednic. De-o mie de ani, în atâtea războaie pentru apărarea limbii, a credinţei şi a brazdei strămoşeşti, am dovedit-o ca prisosinţă… Suntem o țară bogată – una din cele mai bogate din lume. Avem grâu, cărbuni, fier, păcură, argint şi chiar aur. Avem păduri, păşuni, avem râuri din a căror curgere vom stoarce puteri ca să învârtim mii de mori şi să mişcăm roți de fabrici, avem Dunărea şi Marea, ca să ne ducă până departe bogăţiile nesecate. Suntem, apoi, un popor unitar, cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi credinţă, cu acelaşi ideal. Niciun neam de pe lume nu se poate lăuda cu această tărie naţională. Ţăranul de la Dunăre, plăieşul din codrii Bucovinei, ciobanul din Maramureş, plugarul de la Nistru ori mocanul de la câmpia Tisei se roagă, toți, aceluiaşi Dumnezeu şi vorbesc același grai. Datoria fiecărui român nu poate fi alta decât să se străduiască zilnic pentru ca să fie tot mai vrednic de ţara şi neamul din care face parte.

Pentru acest cuvânt, să ne ferim de cei care sunt cozi de topor în mâna vrăjmaşului, de cei care uneltesc împotriva unirii, de cei care cearcă să învrăjbească frate cu frate, de cei care tulbură mereu apele românismului, ca să poată ei în urmă pescui mai cu folos. Să ne ferim de trădătorii de neam, de cei care batjocoresc cele sfinte – Regele, Armata, Unirea –, de cei care vor să sfarme ceea ce nu se poate sfărâma: România Mare! Pe aceştia să-i alungăm cu pietre, să-i țintuim mаі crâncen decât pe tâlhari sau nelegiuiţi, să-i ștergem de pe fața pământului, aşa cum se șterge întunericul în fața soarelui nemuritor. Lozinca României este: cu Dumnezeu înainte! (Corneliu Moldovanu, în „Cultura Poporului”, Cluj, I, 9, 1921)

Grupaj realizat de Constantin-T. STAN

Mai multe în ediția tipărită:
în Lugoj, la toate chioșcurile de difuzare a presei,
și în magazinele partenere din zona de est a județului.

Despre admin 6555 de articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.