Regii României şi făurirea statului român modern. Ecouri din presa de epocă II (29)

Share Button

Ca omagiu adus jubileului centenar al Marii Uniri, inițiem un serial, cu extrase din presa de epocă, în care ne propunem să urmărim și să deslușim, pas cu pas, etapele procesului făuririi statului național unitar român și crearea instituțiilor românești moderne, aflate în sincronie cu valorile Occidentului.

*

(29)
De Ziua Imnului Național

Triumful.
Trupele române au pătruns în Budapesta.
Trăiască Marele Căpitan, regele Ferdinand I al tuturor românilor!

În toate faptele omenești este mâna lui Dumnezeu. Ieri, pe când serbam ziua iubitei Suverane, veni știrea că trupele române au pătruns în Budapesta. Bucuria poporului român era cu atât mai mare, cu cât puteam face reginei României Mari cadoul cel mai prețios al străduinței armatei române. Budapesta, capitala strălucită a ungurilor, leagănul speranțelor șovinismului maghiar, trufașa cetate a Dunării ungurești, cunoaște astăzi pentru a doua oară în viața sa înfrângerea ei completă. Capitularea armatei ungurești a izolat-o, a pus-o fără apărare înaintea bravilor oșteni ai României Mari și a silit-o să arboreze drapelul alb lângă tricolorul românesc, doar s-or îndura învingătorii de orașul sfânt al maghiarimii. Cavaleria română a înconjurat orașul, a ocupat foburgurile și stă în așteptarea ordinelor superioare de la București. MS Regele Ferdinand va hotărî și, desigur, va fi generos cu cei învinși. Dacă, în trecutul istoric al Budapestei, cucerirea ei de către turci a însemnat o crudă etapă, ocuparea de către trupele românești înseamnă triumful civilizației aducătoare de ordine în cuibul blestemat al celor mai negre gânduri. O rază de lumină, o rază de soare strălucitor, răsfrântă de pe baioneta, sabia și epoletul românilor, străluci în bezna grandomaniei înfrânte ungurești. Și ca o pedeapsă dumnezeiască, trufașii de altădată cerșesc mila oștenilor români, să-i scape de crimele repetate ale bolșevismului, uitând să plângă trufia lor, lăsându-se pradă egoismului de  a trăi, fie oricum, numai să-și poată păstra mizerabila lor viață. Un dușman astfel înfrânt nu merită decât compătimire. Soldatul român i-o acordă, din proprie inițiativă, fără să fi așteptat intervenția aliaților noștri, către care ungurii au strigat cu lacrimi fierbinți să fie iertați.

Să însemnăm însă momentul acesta istoric. El va face mândria urmașilor noștri, fiind premergătorul epocii de glorie la care a pătruns poporul român. Citind istoria dominațiunii civilizației românești în Orientul Europei, urmașii noștri vor așeza fapta de azi a oștilor române între acelea care au brăzdat începuturile drumului strălucit al dezvoltării națiunii române, care a cunoscut suferințele cele mai grele, pentru ca să aibă drept să se bucure de răsplata cea mai mare. Trăiască oștirea română, care a înfăptuit cu sacrificii grele de sânge unirea țărilor românești, întrupând visul secular al României Mari. Trăiască Marele Căpitan, regele Ferdinand I al tuturor românilor! („Gazeta Transilvaniei”, 80, 159, 1919)

Sărbătorirea vitejiei românești.
Tricolorul românesc și opinca fâlfâie pe cetatea regilor din Buda

Am trecut Tisa! Înaintăm vertiginos spre Budapesta! Cavaleria română, la 12 kilometri de capitala ungurilor! Budapesta, înconjurată de armata română! Am pătruns în Budapesta, pentru ca, în fine, vitejii români să defileze în mijlocul Pestei, în fața comandanților lor. O lovitură dibace și puternică dată dincoace de Tisa, și orice rezistență e frântă. N-a mai rămas putere care să se opună vitejiei românești. Pusta ungară a rămas înmărmurită de ceea ce nu i-a fost dat să mai vadă. Până când să-și revină din acest vis neînțeles, Budapesta, surprinsă și neputincioasă, îi primise cu porțile deschise pe cei veniți să-i dea o dureroasă – nu lovitură, ci lecție! Și dacă dreptatea românească nu și-a putut tăia cale și n-a putut pătrunde în cuibul de odinioară al răsfățului oligarhic încăput în vremea din urmă în ghearele bolșevice, fără de a prăbuși cu neîndurare zidul de perfidie al roșilor lui Kun – vina e a celor ce au provocat aceasta. Noi nu ne-am făcut decât datoria, dând lumii cea mai strălucită dovadă că, atunci când e vorba de apărarea și asigurarea liniștii și intereselor noastre, nu putem fi decât români. Brațul soldatului român a zdrobit teroarea, sădind liniște și mântuire atât pe seama sa și alor săi, cât și pentru cei ce îi țineau la viață. Admirație și recunoștință se cuvine și din partea unora, și a celorlalți. („Gazeta Transilvaniei”, 80, 160, 1919)

 „Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc!”

Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche, şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”   Zis şi făcut. Chemându-l pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele să atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme pe cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… „Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat  pe care îl cunoscusem în metropola maghiară. Și, zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care-l ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…  „Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine şi, deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei, cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să-l strige pe şeful gărzii. „Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest înspre cheiul Dunării. „Cum îl cheamă?” „Don sergent Iordan”. „Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?” „Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi-dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… Acum stă de un ceas acolo, să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită, ca să-i îndemne şi pe alţii…” Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătându-l domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul care, fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aci!” (Din însemnările generalului Marcel Olteanu)

Mai multe în ediția tipărită:
în Lugoj, la toate chioșcurile de difuzare a presei,
și în magazinele partenere din zona de est a județului.

Grupaj realizat de Constantin-T. STAN

281

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.