Regii României şi făurirea statului român modern. Ecouri din presa de epocă II (46)

Share Button

Ca omagiu adus jubileului centenar al Marii Uniri, inițiem un serial, cu extrase din presa de epocă, în care ne propunem să urmărim și să deslușim, pas cu pas, etapele procesului făuririi statului național unitar român și crearea instituțiilor românești moderne, aflate în sincronie cu valorile Occidentului.

*

Prima parte a serialului nostru o puteți urmări aici:
Regii României şi făurirea statului român modern. Ecouri din presa de epocă I (1-28)

(29)
De Ziua Imnului Național

Triumful.
Trupele române au pătruns în Budapesta.
Trăiască Marele Căpitan, regele Ferdinand I al tuturor românilor!

În toate faptele omenești este mâna lui Dumnezeu. Ieri, pe când serbam ziua iubitei Suverane, veni știrea că trupele române au pătruns în Budapesta. Bucuria poporului român era cu atât mai mare, cu cât puteam face reginei României Mari cadoul cel mai prețios al străduinței armatei române. Budapesta, capitala strălucită a ungurilor, leagănul speranțelor șovinismului maghiar, trufașa cetate a Dunării ungurești, cunoaște astăzi pentru a doua oară în viața sa înfrângerea ei completă. Capitularea armatei ungurești a izolat-o, a pus-o fără apărare înaintea bravilor oșteni ai României Mari și a silit-o să arboreze drapelul alb lângă tricolorul românesc, doar s-or îndura învingătorii de orașul sfânt al maghiarimii. Cavaleria română a înconjurat orașul, a ocupat foburgurile și stă în așteptarea ordinelor superioare de la București. MS Regele Ferdinand va hotărî și, desigur, va fi generos cu cei învinși. Dacă, în trecutul istoric al Budapestei, cucerirea ei de către turci a însemnat o crudă etapă, ocuparea de către trupele românești înseamnă triumful civilizației aducătoare de ordine în cuibul blestemat al celor mai negre gânduri. O rază de lumină, o rază de soare strălucitor, răsfrântă de pe baioneta, sabia și epoletul românilor, străluci în bezna grandomaniei înfrânte ungurești. Și ca o pedeapsă dumnezeiască, trufașii de altădată cerșesc mila oștenilor români, să-i scape de crimele repetate ale bolșevismului, uitând să plângă trufia lor, lăsându-se pradă egoismului de  a trăi, fie oricum, numai să-și poată păstra mizerabila lor viață. Un dușman astfel înfrânt nu merită decât compătimire. Soldatul român i-o acordă, din proprie inițiativă, fără să fi așteptat intervenția aliaților noștri, către care ungurii au strigat cu lacrimi fierbinți să fie iertați.

Să însemnăm însă momentul acesta istoric. El va face mândria urmașilor noștri, fiind premergătorul epocii de glorie la care a pătruns poporul român. Citind istoria dominațiunii civilizației românești în Orientul Europei, urmașii noștri vor așeza fapta de azi a oștilor române între acelea care au brăzdat începuturile drumului strălucit al dezvoltării națiunii române, care a cunoscut suferințele cele mai grele, pentru ca să aibă drept să se bucure de răsplata cea mai mare. Trăiască oștirea română, care a înfăptuit cu sacrificii grele de sânge unirea țărilor românești, întrupând visul secular al României Mari. Trăiască Marele Căpitan, regele Ferdinand I al tuturor românilor! („Gazeta Transilvaniei”, 80, 159, 1919)

Sărbătorirea vitejiei românești.
Tricolorul românesc și opinca fâlfâie pe cetatea regilor din Buda

Am trecut Tisa! Înaintăm vertiginos spre Budapesta! Cavaleria română, la 12 kilometri de capitala ungurilor! Budapesta, înconjurată de armata română! Am pătruns în Budapesta, pentru ca, în fine, vitejii români să defileze în mijlocul Pestei, în fața comandanților lor. O lovitură dibace și puternică dată dincoace de Tisa, și orice rezistență e frântă. N-a mai rămas putere care să se opună vitejiei românești. Pusta ungară a rămas înmărmurită de ceea ce nu i-a fost dat să mai vadă. Până când să-și revină din acest vis neînțeles, Budapesta, surprinsă și neputincioasă, îi primise cu porțile deschise pe cei veniți să-i dea o dureroasă – nu lovitură, ci lecție! Și dacă dreptatea românească nu și-a putut tăia cale și n-a putut pătrunde în cuibul de odinioară al răsfățului oligarhic încăput în vremea din urmă în ghearele bolșevice, fără de a prăbuși cu neîndurare zidul de perfidie al roșilor lui Kun – vina e a celor ce au provocat aceasta. Noi nu ne-am făcut decât datoria, dând lumii cea mai strălucită dovadă că, atunci când e vorba de apărarea și asigurarea liniștii și intereselor noastre, nu putem fi decât români. Brațul soldatului român a zdrobit teroarea, sădind liniște și mântuire atât pe seama sa și alor săi, cât și pentru cei ce îi țineau la viață. Admirație și recunoștință se cuvine și din partea unora, și a celorlalți. („Gazeta Transilvaniei”, 80, 160, 1919)

(30)
De Ziua Imnului Național

 „Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc!”

Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche, şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”   Zis şi făcut. Chemându-l pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele să atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme pe cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… „Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat  pe care îl cunoscusem în metropola maghiară. Și, zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care-l ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…  „Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine şi, deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei, cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să-l strige pe şeful gărzii. „Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest înspre cheiul Dunării. „Cum îl cheamă?” „Don sergent Iordan”. „Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?” „Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi-dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… Acum stă de un ceas acolo, să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită, ca să-i îndemne şi pe alţii…” Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătându-l domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul care, fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aci!” (Din însemnările generalului Marcel Olteanu)

(31)
Regele Ferdinand și reforma agrară (1)

Mineralele ce se află în subsol vor rămâne ale statului

MS Regele Ferdinand I-ul serbează mâine ziua nașterii sale. Cu acest prilej, poporul românesc de pretutindeni ține să-și manifeste sentimentele lui de adânc respect, devotament și iubire pentru gloriosul suveran, primul rege al României întregite. Se cuvine iubitului nostru suveran acest omagiu, pe care poporul românesc nu pierde niciun prilej ca să i-l dea cu inima deschisă. Acela care și-a legat viața sa de viața poporului, care a suferit în mijlocul lui, care a sacrificat cele mai sfinte legături de sânge pentru a se confunda cu totul cu aspirațiunile neamului nostru, suveranul României Mari, are drept să se bucure astăzi cu poporul său de roadele muncii lor comune. […] Dar ziua de azi, MS Regele voiește să o însemne nu numai ca o dată personală, ci legată strâns de masele poporului. În această zi, regele Ferdinand și-a rezervat semnarea decretelor-legi de reformă electorală și agrară, prin care cheamă pe fiecare cetățean la conducerea Statului și prin care se face împământenirea sătenilor din toate ținuturile românești alipite regatului său. Una din dorințele și promisiunile lui a fost să se dea pământul celor care îl muncesc. De ziua nașterii, regele României Mari vrea să-și ție făgăduiala, legând-o de ziua înfăptuirii celei mai drepte revendicări a poporului. Oștenii lui bravi din Ardeal, Bănat, Crișana și Bucovina și familiile celor care și-au jertfit viața pe câmpiile de luptă vor avea răsplata meritată. În gestul acesta al gloriosului suveran putem vedea întregul său suflet iubitor de aproapele, de cel nevoiaș, ca al unui bun părinte ocrotitor. Să trăiască întru mulți ani pentru binele și fericirea României Mari, puternică și nebiruită în vecii vecilor!

Art.2. În scopul acesta, se vor expropria în întregime:

  1. a) Toate proprietățile imobiliare fără deosebire de caracter și întindere ale supușilor statelor străine, fie că sunt străini prin originea lor, fie că au devenit străini prin căsătorie sau alt mod, sub acest raport considerându-se străini și toți acei locuitori ai României întregite care, în baza viitoarei legi de cetățenie, vor opta pentru cetățenia străină.
  2. b) Toate proprietățile imobiliare, fără deosebire de caracter și întindere, ale tuturor persoanelor morale publice sau private: instituțiuni, corporațiuni, fundațiuni, bănci, întreprinderi etc., ale căror domiciliu sau teren propriu de activitate este în afară de teritoriul României întregite. […]

Art.8. Când un proprietar va fi expropriat, din întreagă moșia aflătoare în hotarele unei comune vor trebui să fie expropriate și zidirile și terenurile nesupuse exproprierii aparținătoare acelei moșii, la cererea proprie. […].

Art.12. Împreună cu imobilele expropriate, se vor expropria: drepturile de apă, de vamă și orice prerogative și se vor putea expropria toate fabricile, instalațiile și orice stabilimente și drepturi aflătoare pe terenurile expropriate. Drepturile de apă, de vamă și prerogativele nu vor putea fi trecute la particulari; fabricile, instalațiile și stabilimentele se vor trece cu preferință în proprietatea sau folosința tovărășiilor din comună sau din partea locului.

Mineralele rezervate ce se află în subsolul terenului expropriat vor rămânea, în orice caz, ale statului și după ce va fi trecut proprietatea locului pe noii proprietari. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 80, 174, 24 august 1919, 1-2)

(32)
Regele Ferdinand
și împroprietărirea țăranilor (2)

Pământul Ardealului și Banatului va fi împărțit cu dreptate sătenilor

Acolo unde până azi nu se împliniseră cele două postulate ale democrației, reforma electorală și cea agrară, se face acum. La noi în țară nu se prea făcuse mai nimic în această direcție: în Ardeal, Bucovina și Basarabia, fiindcă nu s-a putut din pricina stăpânirii străine, și în vechiul regat, fiindcă nu înțeleseseră încă conducătorii că a sosit vremea lor. Mulțimea cetățenilor stăteau în întuneric, sărăcie și izolați de conducerea statului. Câțiva oameni duceau, cum voiau, cârma statului și desigur că nu totdeauna pentru binele celor mulți. Războiul a risipit orice îndoială că sătenii noștri n-ar fi copți la minte pentru drepturile cele noi. S-a văzut că ei au dus greul și că datorită lor s-au câștigat biruințele. Și s-a mai văzut că prea au fost nedreptățiți până acum, că a sosit vremea să li se dea ceea ce lor li se cade.

În regatul vechi, regele Ferdinand a dat legea de împroprietărire. El s-a gândit cel dintâi la țărani. Dar nu s-a mulțumit cu atât, le-a dat și votul universal pentru toți, ca sătenii să-și aleagă ei pe cine vor ca să-i conducă. Când s-au unit și celelalte părți românești, regele a cerut să se pregătească și aici legile cele bune. La Alba Iulia se hotărâse, de altfel,  care va fi soarta pământului din Ardeal, Banat și părțile foste ungurești. Se hotărâse, în principiu, ca pământul să fie al acelora ce-l muncesc.

De ce și cui se dă pământ?

Pământ se dă pentru a spori, a împlini și a împroprietări pe țărani. Adică, cine are proprietate mai mică i se dă un spor, să i se împlinească atât cât spune legea, și celui ce n-are deloc, să i se dea să aibă și el cât i se cuvine. Se mai dă aceluia care are pământ de arat, dar n-are pășune și fânaț. Va să zică, se dă pământ cu socoteală fiecărui ce-i lipsește, până la limita care o pune legea. Dar se mai dă pământ și pentru ferme model și apoi ca să poată ființa proprietăți mijlocii. Asta ca să aibă orașele de mâncare, fiindcă trebuie să ne gândim și la ele. Aici sunt funcționarii, muncitorii fabricilor și armata. Ca să aibă de mâncare, trebuie să facem ferme model, care pot da destul pentru orașe. Țăranul lucrează pentru el și mai și vinde. Dar fermele numai pentru orașe lucrează. Dau, adică, ceea ce nu pot da țăranii orașelor. Se mai dă pământ ca să se poată face fabrici ori să lase acestora pământul care-l au, fiindcă mai mult folos trage țara și țăranul de la munca lor decât dacă s-ar împărți și fabricile n-ar mai lucra. Nu cred să fie țăran cuminte care să vrea să se strice fabricile. Cum o să dea la țărani pământ care are sare, cărbuni, fier, aur, argint, aramă, gaze și altele? Ca să poți trage folos din aceste pământuri, ar trebui oameni mulți și bani mai mulți. Cum ar putea folosi țăranul un astfel de pământ cu brațele familiei sale? S-au gândit atunci conducătorii ca fabricile să se facă de români, adunați în societăți, așa ca să nu mai stăm la buna vrere a străinilor fabricanți. Și o să ajungem să nu mai cumpărăm de la străini, ci de la fabricile noastre, iar banii rămân în țară, țara se îmbogățește și tot omul duce trai mai ieftin și mai bun.

Ce se va împărți?

Legea spune că se împart pământurile celor ce nu sunt cetățeni români. Moșiile acestora vor fi împărțite, așa ca să nu mai rămână pământ la străini. Țăranii îl vor căpăta de la stat. Se va lua pământul celor care, sub guvernul unguresc, prin legea ticăloasă de la 1 noiembrie 1917, le-au trecut ungurilor și evreilor. Toate moșiile mai mari de 20 iugăre (lanțe), dacă moșiile acestea s-au făcut în vreme de război, afară de cele moștenite. Averile bisericești se pot împărți, lăsându-se preoților și învățătorilor câte 32 iugăre. […] Legea se mai îngrijește ca, în caz de lipsă, să fie împărțite și pășunile de munte sau pădurile, iar părțile rămase să poată fi folosite de stat. […] Legea ocrotește pe toată lumea. S-au gândit cei care au făcut-o să fie cu dreptate împărțeala. Și după socotelile făcute, pământ este destul ca să se dea la toți sătenii. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 80, 184, 1919)

(33)
Constituția de la 1923 (1)

19 martie 1923: marea demonstrație din Capitală împotriva adoptării Constituției liberale

Prin grandioasa manifestație care a avut loc ieri în București, țara și-a spus cuvântul. Glasurile și voința zecilor de mii de cetățeni ai Capitalei, strânși în jurul Partidului Național și Țărănesc au fost ecoul milioanelor de cetățeni ai țării întregi. Căci țara, sătulă, scârbită și revoltată de fărădelegile guvernării liberale, a fost ieri și este și acum cu privirile îndreptate spre București, pătat de sângele celor ce, în numele ei, vor să moară pentru dreptate.

În zadar a luat nefasta cârmuire liberală tot felul de măsuri ca să-i oprească pe cei ce din lungul și latul țării voiau să ia parte la demonstrația de ieri și în zadar au fost oprite în mijlocul câmpului trenurile și scoborâți din ele țăranii care plecaseră spre Capitală – voința tare a zecilor de mii de cetățeni care au luat parte la demonstrația de ieri, a scris cu propriul sânge pe pavajul Bucureștilor că nu mai poate suporta tirania liberală.

Gheața fărădelegilor și minciunii liberale, care oprea până acum clocotul puhoiului de nemulțumiri de sub ea ca să pătrundă și să ajungă la urechile Suveranului, s-a spart. Chiar dacă baionetele armei, la spatele căreia s-a ascuns lașa ceată a fărădelegii liberale, s-au făcut paravan între manifestanți și Palat, Suveranul s-a putut convinge că guvernul dlui Brătianu nu mai este al țării, deoarece țara întreagă, toată țara este împotriva lui.

Străzile Bucureștilor au fost ieri înroșite cu sânge!

Străzile Bucureștilor au fost ieri înroșite cu sânge! Sângele celor ce au luptat la Oituz, la Mărăști și Mărășești s-a vărsat ieri din nou pe străzile Bucureștilor, pentru ca să scape țara de tirania liberală, care, din coroana de lauri a biruinței războiului de întregire națională, a căutat să facă jug pe seama acestei țări. Garnizoana Bucureștilor, vreo douăzeci de mii de soldați, au fost scoși, la ordinul cârmuirii liberale, ca să-și descarce armele în piepturile părinților și fraților lor, atunci când aceștia ar reuși să pătrundă în fața Palatului, pentru ca să spună Majestății Sale că țara nu mai poate suporta fărădelegile cârmuirii de azi.

Guvernul, împreună cu Cerberul de pe treptele Palatului, care poartă numele de ministru, au făcut totul ca zecile de mii manifestanți să nu poată trece pe sub ochii Suveranului. Dar în zadar! Ceea ce știe azi țara întreagă, nu se poate ca să nu cunoască și Capul ei suprem. Iar până acum, cetățenii din toate unghiurile țării se cutremură de pofta de fiară a unui guvern care nu s-a sfiit să meargă până la sânge, numai pentru ca să nu-l lase pe Suveran să se convingă, cu propriii ochi, că aceia care îl înconjoară sub numele de sfetnici sunt cei mai mari dușmani ai lui și ai țării.

Este prea puternic însă și de nestăpânit puhoiul de revoltă care clocotește în inimile cetățenilor acestei țări. Puterii lui nu i se va putea opune acest guvern orișicât de mare i-ar fi pofta de sânge. Aburul izvorât din sângele vărsat pe străzile Capitalei se va ridica, va ajunge la ferestrele Palatului și-i va spune Suveranului: „Așa-i în țara voastră, Majestate! Numai așa se poate pătrunde la Palat!” Și nu ne putem închipui ca în fața ochilor Majestății Sale să nu apară atunci scrise cu pară de foc versurile acelui poet care spunea: „Minciuna stă cu regele la masă…” Un astfel de oaspe, desigur, nu numai țara, dar nici Suveranul ei nu-l vor mai putea tolera la masa regală. El va trebui alungat de acolo și așezat la locul ce-l merită. Căci numai așa vor putea fi spălate și vor dispărea petele de sânge de pe străzile Capitalei. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXXVI, 59, 20 martie 1923, 1)

(34)
Constituția de la 1923 (2)

Capitala continuă să manifesteze în contra guvernului.
Guvernul, la adăpostul baionetelor, vrea să impună Constituția sa de partid

Capitala țării a fost ieri din nou teatrul unor manifestații grandioase, care au culminat în hotărârea neînfrântă a cetățenilor de a duce lupta pentru răsturnarea guvernului odios până la sfârșitul dorit de întreaga țară. Peste zece mii de cetățeni au venit ieri din nou la întrunirea de la „Dacia”. Pentru prima oară în analele manifestațiunilor politice din Capitală se întâmplă ca o mulțime atât de mare de cetățeni să se adune imediat a doua zi după întrunirea de duminică – și încă într-o zi de lucru – la o altă întrunire tot atât de grandioasă. Faptul acesta a făcut o mare și profundă impresie în opinia publică. […] Capitala a fost împânzită și ieri de armată, aproximativ 10.000 de soldați, care au oprit, după adunare, înaintarea cetățenilor spre Cameră. Cu tot acest aparat, le-a succes mai multor grupuri de cetățeni să se strecoare prin surprindere pe Calea Victoriei și alte străzi principale și să manifeste contra guvernului. Au produs mult haz, pe la orele 5 d.-a., unele grupuri de cetățeni, care duceau pancarte de care atârnau șobolani morți, purtând inscripții ca: „Șobolani morți prin intoxicație”, „Au mâncat ceva, li s-a aplecat și au crăpat”, „Au ros la Constituție”, „Morți prin indigestie” etc., etc.

Intrarea în Cameră ca și toate străzile care duceau spre Dealul Mitropoliei erau barate de cordoane militare, care opreau orice acces. În timp ce lumea staționa pe străzi, în Cameră a avut loc un duel oratoric între dnii Iuliu Maniu și Ioan Brătianu. Dl Maniu a ținut să evidențieze, între aplauzele opoziției și decepția majorității, că dl Brătianu afirmă lucruri fără ca să poată dovedi nimic. Dl Maniu vorbea cu întreaga autoritate a omului politic nepătat și corect, astfel încât dl Brătianu, strivit la părete, a fost silit să tacă. Apariția dlui I. Brătianu în Cameră a fost primită cu huiduieli furtunoase de către opoziție, cu toată contramanifestația majorității, care voia să-l susțină pe dl Brătianu cu aplauze. Președintele Camerei, la un semn dat, a suspendat ședința, fiindcă situația dlui Brătianu devenise intolerabilă și caraghioasă în urma primirii ce i s-a făcut. […] Față de propaganda mincinoasă pe care guvernul o face în străinătate, s-a luat hotărârea ca toate declarațiile opoziției unite […] să fie tipărite într-o broșură în limba franceză, care să fie distribuită în străinătate. În ziarul „Le Temps” a apărut un comunicat deghizat al guvernului, în care se spune că Constituția liberală ar fi fost primită de țară cu unanime aprecieri. Or, aceasta este o minciună sfruntată și vrea să înșele opinia publică din străinătate asupra stărilor adevărate din țară. Manifestațiile opoziției unite, care au asentimentul întregii țări, dovedesc tocmai contrariul, iar legațiunile străine din Capitală au informații exacte despre starea lucrurilor. De altfel, fiecare străin vede în starea de asediu din Capitală faptul cert că guvernul nu are ca sprijin decât încrederea regelui, care încredere însă nu se știe cât va mai dura.

Restabilirea armoniei între Coroană și Națiune.
Moțiunea votată la grandioasa întrunire de duminică.
„Cerem Majestății Sale Regelui, ocrotitorul legilor, să nu ia sub scutul său bolșevismul”

Cetățenii Capitalei, împreună cu delegațiile din toate provinciile, adunați în sala „Dacia”, astăzi, 18 martie 1923, ascultând cuvântările fruntașilor Partidului Național Român și ai Partidului Țărănesc, aclamă următoarea moțiune:

  1. Protestează în fața țării împotriva încercărilor brutale de-a împiedica cu ajutorul forței publice libera manifestare a voinței poporului, oprind poporul din provincie să participe la această întrunire.
  2. Protestează împotriva stării de asediu, prin care se sugrumă libertățile cetățenești, prin care însuși poporul este declarat de dușman al patriei și se dă prilej ca prin bătăi, arestări, samavolnicii să se insulte demnitatea de om.
  3. Protestează în fața Tronului și a lumii civilizate că un Parlament ieșit din lovitură de stat și furt de urne și disprețuit de toată suflarea cinstită, cutează a uzurpa drepturile națiunii și, călcând în chip sperjur și vechea Constituție și hotărârile de la Alba Iulia, Chișinău și Cernăuți și principiile unei democrații constituționale, a născut și impune țării o Constituție pe care […] aproape unanimitatea țării o respinge.
  4. Cetățenii adunați văd în această încercare răsturnarea ordinii de drept, temelia oricărei democrații moderne, întoarcerea absolutismului și a loviturilor de stat.
  5. Cerem Majestății Sale Regelui, ocrotitorul legilor, pe care suveranitatea națională l-a delegat să păzească libertățile și voința națională, să împiedice răsturnarea valorilor de drept, să nu ia sub scutul său bolșevismul de sus, distrugător și de legalitate, și de moralitate publică, și să ferească astfel țara de zguduirile care inevitabil vor urma.
  6. Cerem izgonirea acestui guvern, care a uzurpat puterea legislativă, căci este clar că adunările așa-numite legiuitoare de astăzi nu sunt altceva decât unealta lipsită de conștiință chemată să sugrume suveranitatea națională.
  7. Cerem un guvern care să garanteze alegeri libere. […] Cerem să se restabilească armonia dintre Coroană și Națiune.
  8. Chemăm la luptă, astăzi, când patria este în pericol, toate conștiințele din care slugărnicia și corupția n-au șters orice îndemn spre avântul de idealism cetățenesc. Pentru drept și legalitate, sub steagul democrației naționale, se vor înșirui batalioanele de cetățeni, chemate să apere libertatea.

Fărădelegile de astăzi distrug și omoară. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXXVI, 60, 21 martie 1923, 1)

(35)
Regele Ferdinand I a murit.
Ostaș înainte de a fi rege, cu arma în mâini și-a croit drumul destinului

Biroul presei din Ministerul de Externe ne-a transmis următoarea comunicare oficială asupra morții regelui: „Ca urmare a afecțiunii de care Majestatea Sa Regele suferea dinainte și a bronhopneumoniei declarate în luna martie, starea sa generală a declinat continuu. Inapetența, anemia și greutatea respirațiunii au îngreuiat din ce în ce munca inimii, provocând, în noaptea de 20 iulie 1927, o stare de colaps, în urma căreia Majestatea Sa a sucombat, la orele 2 și 15 minute, în brațele Majestății Sale Regina, în prezența medicului Curții, dr. I. Mamulea, și a surorii de caritate Annekint. Până în ultimele momente, Majestatea Sa și-a păstrat întreaga cunoștință și a încetat din viață fără dureri. Ultimele sale cuvinte adresate Majestății Sale Regina, care îl susținea, au fost: «Mă simt foarte obosit»”.

De două zile, drapelele îndoliate și dangătul lugubru al clopotelor vestesc, dintr-un colț până în celălalt al țării, moartea marelui și bunului nostru Rege Ferdinand I. Sufletul de aur s-a desprins din trupul istovit de o neiertătoare boală în dimineața zilei de 20 iulie, lăsând o țară întreagă în durere și profund doliu. Încă din vremea stăpânirii apuse, când ne puteam strecura, prin Predeal, la serbarea zilei de 10 Mai din București, ne obișnuisem să-l vedem în fruntea armatei. Maiestuos, trecea cel dintâi, în uralele mulțimii, deschizând drum falnicei armate, în haine strălucitoare, de sărbătoare. Predestinat a fost ca numai în fruntea armatei să-și poată deschide drum printre vrăjmașii puternici, ca să asigure Tronului și Țării mărirea și strălucirea pe care soarta ne-a hărăzit să le vedem astăzi înfăptuite. Ostaș înainte de a fi rege, cu arma în mâini și-a croit drumul destinului, hotărât mai degrabă să piară decât să suporte priveliștea poporului încătușat, peste munți și peste Prut, care-i implora ajutorul. Rege al unei țări mici și dușmănite de vrăjmașii ce-o înconjurau jur de jur, el n-a stat nicio clipă la îndoială să pornească fără ezitare la împlinirea celui de-al patrulea mare act național, după ce predecesorii săi reușiseră să facă Unirea celor două țări surori, Independența și Regatul.

Regele a renunțat la glasul sângelui, ca să se devoteze poporului

Cu sufletul său mare, neîntrecut – în renunțarea sa la glasul sângelui, ca să se devoteze cu totul poporului ce-i încredințase destinele –, ne-a vădit iubirea și grija ce-o are pentru noi în clipele cele mai grele, când vâltoarea războiului înfiorător, care a biciuit Europa, putea să ne cufunde, Tron și Țară, în iadul pustiitor, fără putință de reînviere. Doi ani de așteptare și de șoapte veninoase din partea dușmanilor, cu priveliștea celui mai îngrozitor cataclism ce-a cunoscut omenirea nu i-au zdruncinat credința: România mică s-a azvârlit cu nebun curaj în luptă. Și abia după două săptămâni, regele cunoscu durerea dezamăgirii: prietenii nu ne-au sosit încă, și dușmanii ne lovesc din toate părțile. Neclintit a rămas însă la postul său, hotărât să se jertfească, el și popor, decât să primească mâna vicleană ce i se întindea. Dezlănțuirea nenorocirilor prin care a trecut țara în urmă, biciul lui Dumnezeu ce ne lovea întru încercarea sufletelor noastre, durerile îngrămădite pe petecul de pământ al Moldovei ciuntite, nu l-au încovoiat nicio clipă. Îmbărbătându-i pe ostași, în primele linii de luptă, se pregătea pentru a da, la rându-i, lovitura dușmanului. Ajutat, de-acum, de prieteni, el cerceta în fiecare zi cum renășteau zdrobitele unități, armata noastră nouă, de neînvins. Regele Ferdinand n-a obosit niciodată în opera mare a refacerii din primăvara anului 1917.

Ferdinand, regele țăranilor

Ostaș între ostași, îndată ce a văzut renăscută din cenușă scumpa sa armată, și-a îndreptat grija către viitorul supușilor săi, care îl urmaseră cu credință neclintită. Regele dărui, atunci, el cel dintâi, moșiile țăranilor. Exproprierea moșiilor mari a hotărât-o el nu prin legi, ci prin gestul lui mărinimos. «Pământul, care a supt sângele atâtor eroi, al lor să fie», al țăranilor, care, în vreme de război, au sângerat cumplit pentru apărarea gliei, care nu era încă a lor.

«Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat, totodată, dreptul de a stăpâni, într-o măsură mai largă, pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul în a da pildă. Vi se va da și o largă participare la treburile Statului.» […]

Ardealul plânge la căpătâiul marelui și bunului rege Ferdinand I, regele țăranilor, al cărui chip va trăi neșters în sufletul celor ce și-au purtat greul vieții, în bine și în rău, pe aceste plaiuri strămoșești. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XC, 76, 23 iulie 1927, 1)

(36)
Carol al II-lea

Țara noastră în pragul anului 1926

Anul 1926 a adus țării noastre, drept cadou, o mare și nebănuită durere: abdicarea principelui moștenitor Carol. Față cu acest tragic și grav eveniment, față cu starea precară materială în care zac țăranii, funcționarii, pensionarii, comercianții și industriașii, față cu decrepitudinea morală care domnește de sus și până jos la toate straturile societății, față cu toate acestea – acelora care și-au luat sarcina de a conduce neamul nostru și destinele lui, precum și tuturor acelora care au urechi și vor să audă și să înțeleagă –, datori suntem să le spunem ritos de la început cum este țara, ce știe țara și ce vrea țara. Din punct de vedere politic, țara este împărțită în două tabere bine deosebite. De o parte, oligarhia țării, avându-i în fruntea ei pe cei 3 șobolani: frații Brătianu și pe cei 2 milogi ai lor, generalul Averescu cu flașnetarul său, Octavian Goga. De cealaltă parte, toată democrația românească, condusă de dnii Maniu, Iorga și Mihalache („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXXIX, 3, 10 ianuarie 1926).

1930: reîntoarcerea lui Carol al II-lea din exil

Reîntors din surghiunul îndelungat și amar, în care a fost aruncat de manoperele unor politicieni orientali și fără suflet, prințul pribeag a fost reintegrat în toate drepturile sale și proclamat rege al României. Coborând din văzduh, el a aterizat pentru prima oară pe pământul atât de scump lui al Ardealului, al acelui Ardeal robit, care a văzut în el, pe când se găsea încă în anii fragedei copilării, pe Făt-Frumos din poveste, pe împăratul tuturor românilor! Fii bine-venit, maiestate, în mijlocul poporului tău și să cârmuiești țara ta și a noastră cu mintea luminată a aceluia al cărui nume îl porți și cu norocul marelui tău părinte. Din inimile milioanelor de români iubitori de țară și de dinastie se desprinde azi un singur strigăt de bucurie și fericire: trăiască regele Carol al II-lea!

Către români

„Împins de marea mea dragoste de țară, am sosit în mijlocul poporului meu, spre a fi, conform făgăduinței date, pavăză fiului meu și strajă patriei. Când, acum mai bine de patru ani, mijloace, pentru mine neînțelese, au fost întrebuințate față de scumpul meu părinte și față de mine să mă silească a mă îndepărta de țara mea iubită, nu am putut crede o clipă că o domnie atât de glorioasă se va sfârși fulgerător. Astăzi, în mijlocul vostru, am venit cu inima plină de dragoste pentru toți românii și cu singurul gând de a-i  strânge împrejurul Tronului pe toți fiii patriei dornici de muncă și de adevăr. În sufletul meu nu a rămas nicio umbră de resentiment față de acei care, în răstimpul pribegiei, au crezut că puteau, prin vorbele lor, să șteargă din inima acelui popor, în mijlocul căruia m-am născut și am crescut, legătura sufletească ce ne-a unit. În clipele grele prin care trece țara, fac cel mai cald apel, tuturor fiilor săi, la cea mai sinceră și dezinteresată colaborare pentru dezvoltarea forțelor ei vii. Cer ca toți, fără deosebire de opinie politică, credință sau obârșie, să-mi de sprijinul lor cel mai larg pentru propășirea țării prin cinste și demnitate. Carol”

9 iunie 1930: actul proclamării

În sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, Corpurile Legiuitoare, întrunite în Reprezentanța Națională, l-au repus pe prințul Carol în drepturile sale de moștenitor al Tronului, proclamându-l, cu 485 de voturi, rege al României întregite. În fața acestui eveniment epocal în istoria evoluției neamului românesc, trec pe planul al doilea formalitățile care au precedat, cu 48 de ore înainte, proclamarea noului rege. Demisia guvernului Maniu și înlocuirea lui cu guvernul Mironescu, ca și demisia Înalților Regenți, a fost atât de firească în fața formidabilei izbucniri a voinței naționale de a repara un act de nedreptate omenească, încât nu există putere lumească să-i pună zăgaz. Este cu neputință a cuprinde în cuvinte așternute pe hârtie clipele neuitate ale actului de proclamare a regelui Carol al II-lea. Capitala țării, până la cel mai umil cetățean din cel mai îndepărtat cătun, a manifestat, în mod instinctiv și cu un elan de nedescris, pentru înfăptuirea acestui eveniment istoric, care cuprinde în sine: un act de dreptate omenească, asigurarea dăinuirii dinastiei naționale și o garanție mai mult a așezării unei mai trainice temelii a statului român. […] În fața ochilor sufletești ai miilor de asistenți care umpleau incinta, coridoarele, lojile și galeriile Camerei Deputaților, în frunte cu ÎPSa Patriarhul Miron și marele comandant al oștirii, Prezan, au trecut evenimentele petrecute de la 5 ianuarie 1926 până astăzi: restabilirea și punerea la punct a faptelor petrecute, mustrarea, dar și iertarea celor vinovați, învățăturile rezultate din greșelile trecutului cu consecințele pentru viitor și apelul la unire sub sceptrul aceluia care întruchipează marea moștenire și răspundere lăsate nouă tuturor de sutele de mii de ostași căzuți pe câmpurile de luptă și de suferințele seculare ale provinciilor alipite. („Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XCIII, 59, 13 iunie 1930)

(37-38)
Inaugurarea Colegiului Academic
„Regele Carol” din Cluj

Regele Carol al II-lea: „Universitatea nu trebuie să facă educație de masă, ci selecţionare”

Această directivă realistă şi naţională a activităţii ştiinţifice desfăşurate în Universitatea noastră a fost elogios apreciată şi admirabil formulată de MS Regele Carol II, anul acesta, în cuvântarea pe care MSa a rostit-o în incinta acestei Universităţi cu ocazia inaugurării Colegiului Academic. Ştiinţa nu se poate face însă decât de cei înzestraţi cu o inteligenţă superioară, cu o putere de gândire şi pătrundere peste normă, dotaţi cu o capacitate de creaţie şi directivă proprie. În Universitate nu trebuie să pătrundă decât cei destoinici, capabili să facă ştiinţă şi cei apţi să intre în profesiunile academice care sunt profesiuni de conducere, de iniţiativă şi de directivă proprie şi care cer de la cei ce le ocupă un înalt simţ de răspundere şi un discernământ critic, veşnic treaz, gata să intre în acţiune în orice moment. „Universitatea nu este o şcoală oarecare – a spus MSa Regele în aceeaşi cuvântare –, ci ea este vârful piramidei culturii naţionale. De aici, grija perfectă la tot ce se predă între zidurile ei. Universitatea nu vrea să facă masă, ci selecţionare”. Grija cea mare a Universităţii trebuie să se îndrepte aşadar spre pregătirea şi formarea tineretului. Ea trebuie să dea posibilitate studenţilor să înveţe tehnica muncii creatoare. Metoda de seminar şi laborator care iniţiază şi îi învaţă pe studenţi cum trebuie să lucreze singuri, cum trebuie să pătrundă şi să adâncească o problemă, trebuie intensificată şi extinsă la toate disciplinele, fiindcă prin ea studentul îşi întăreşte disciplina sa mintală şi se deprinde să verifice adevărul prin propria lui judecată.. Munca ştiinţifică cu cerinţele ei de obiectivitate, cu îndatoririle ei de conştiinciozitate şi seriozitate, cu dezinteresarea de sine, cu formarea simţului de veracitate faţă de sine şi alţii, cu obligaţia de a recunoaşte şi a accepta ce este conform cu adevărul, contribuie şi la educaţia etică a studentului, şi la educaţia viitorului profesionist. Universitatea trebuie să sădească în inima studenţilor nu numai cultul ştiinţei, ci şi cultul muncii, căci fără o pregătire temeinică profesională şi fără deprinderea de a munci cu cea mai conştiincioasă râvnă şi cu tot avântul tineresc, orice încercare de a face o operă utilă şi temeinică este zadarnică.

Universitatea este centrul vieţii spirituale a naţiunii

Rostul Universităţii nu se reduce numai la sfera de activitate şi creaţie ştiinţifică şi la misiunea de pregătire a tineretului pentru profesiunile academice. Universitatea reprezintă ceva mai mult decât o instituţie de înaltă învăţătură. Ea este centrul vieţii spirituale a naţiunii, focarul veșnic viu, din care trebuie să radieze lumina culturii româneşti până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, luminând căile progresului naţional. E a trebuie să dezvolte o intensă propagandă naţională şi culturală, stimulând şi chemând energiile spirituale din tot cuprinsul ţării la o nouă viaţă de afirmare şi înălţare naţională prin lumina întremătoare a ştiinţei şi puterea creatoare a culturii. Iată de ce Universitatea noastră s-a simţit obligată să creeze opera de Extensiune Universitară, căreia profesorii i-au închinat o bună parte din activitatea, avântul şi căldura inimii lor. Extindere a luminii academice în afară de zidurile Universităţii şi strânsa legătură între ea şi marile probleme naţionale şi culturale ale Ardealului, iată ce-a urmărit şi continuă să dezvolte şi să adâncească Universitatea noastră.

Cămine şi cantine, burse pentru studenţii săraci, dar merituoşi

Dacă la aceste idei directive se adaugă şi preocuparea constantă de a da o organizare din ce în ce mai temeinică vieţii studenţeşti, prin creare de cămine şi cantine, prin înmulţirea burselor pentru studenţii săraci, dar merituoşi, prin înfiinţarea unui serviciu de asistenţă medicală, de educaţie fizică şi de asistenţă socială, precum şi prin organizarea unui oficiu universitar de informaţie şi de orientare profesională. Cu scopul de a asigura studentului sârguincios şi merituos cele mai bune condiţiuni de lucru şi o viaţă academică tihnită, lipsită de grija materială a zilei de mâine, am completat în câteva trăsături generale principalele idei care au stimulat şi dirijat activitatea Universităţii noastre. Datorită acestor idei şi muncii fără de preget plină de avânt a profesorilor ei, precum şi a bogatei lor activităţi didactice şi ştiinţifice, Universitatea noastră a corespuns aşteptărilor ce s-au pus în ea şi şi-a îndeplinit chemarea. E a devenit în scurtă vreme un puternic focar de ştiinţă şi cultură românească, al cărei renume a trecut de mult hotarele ţării, un altar de radiere a celor mai alese producţiuni ale minţii şi sufletului românesc, care constituie o afirmare puternică a culturii naţionale, singura care dă dreptul unui popor de a supravieţui eternităţii. Doamnelor şi domnilor, inimile noastre au tresărit de o intensă bucurie şi sufletul ni s-a umplut de o legitimă mândrie, când l-am auzit pe MSa Regele, marele animator şi protector al culturii româneşti, rostind, cu autoritatea sa nemărginită, cuvintele ce urmează, care înseamnă consacrarea cea mai înaltă şi cea mai de preţ a ideilor directive ale Universităţii noastre, a activităţii ei ştiinţifice şi culturale şi a întregii opere academice ce-am înfăptuit.

Carol al II-lea: „grija noastră nu trebuie să fie la înmulţirea numărului studenţilor şi a catedrelor, ci la consolidarea calitativă a ceea ce există”

MS Regele Carol II a binevoit a răspunde următoarele: „Domnule rector, evocaţi în cuvântarea Domniei Voastre amintiri care şi mie mi-au rămas adânc întipărite în inimă. Pentru toţi românii din toate colţurile ţării întregite, deschiderea Universităţii româneşti pe pământul Ardealului, a fost un moment de adâncă emoţie şi o clipă de nespusă înălţare sufletească. Universitatea din Cluj, clădită de alţii şi cu meniri străine de neamul nostru, a devenit o afirmare puternică a stăpânirii de drept a României pe aceste plaiuri, care de veacuri aşteptau împlinirea unei dreptăţi naţionale. Această afirmare a puterii culturale a românismului a început sub cele mai frumoase auspicii. O pleiadă eminentă de profesori şi învăţaţi au venit aci, în Cluj, să întărească şi să desăvârşească această afirmare. Astăzi, când au trecut aproape 20 de ani, pentru toţi românii este o bucurie de a şti că făgăduielile începutului s-au îndeplinit. Activitatea ştiinţifică a Universităţii «Regele Ferdinand I» merită toată lauda şi sunt fericit s-o pot afirma la această frumoasă serbare academică. Aţi avut norocul să porniţi la drum aşa cum trebuie, şi tradiţia creată de eminenţii începători s-a păstrat până astăzi. S-o păstraţi şi de azi înainte cu aceeaşi sfinţenie, căci este bună. În expunerea ce aţi făcut asupra rezultatelor acestei Universităţi, aţi arătat în ce fel voi, cei de aci, din Cluj, aţi priceput rolul ce trebuie să îndepliniţi, atât înăuntru, cât şi în afară. Aţi priceput aşa de frumos că viaţa academică nu trebuie să fie searbădă, că n-are rostul ei numai între zidurile laboratoarelor şi ale sălilor de cursuri, ci că aci, în aceste ţinuturi, aveţi rolul de a fi un far care să răspândească lumina culturii româneşti cât mai departe şi cât mai adânc. Aţi mai priceput un fapt primordial pentru realul progres, ce trebuie făcut într-o instituţie de înalt învăţământ, că dascălii şi învăţăceii nu sunt corpuri aparte, ci două elemente componente şi inseparabile ale unuia şi aceluiaşi organism., ci este vârful piramidei culturii naţionale. De aci grija perfectă la tot ce se preda intre zidurile ei. Universitatea nu vrea să zică masă, ci selecţionare. Universitatea nu este o şcoală oareşicare, ci este vârful piramidei culturii naţionale. De aci grija perfectă la tot ce se preda intre zidurile ei. Deci nu pot decât să revin cu sfatul ce atât de des l-am dat: grija noastră nu trebuie să fie la înmulţirea numărului studenţilor şi a catedrelor, ci la consolidarea calitativă a ceea ce există. Seminare, institute, laboratoare – iată adevărata muncă ce se cere aci. Nu se cer generalităţi, ci se cere adâncirea problemelor. Aceasta ştiu că s-a dobândit în multe cazuri, deci pe această sănătoasă şi rodnică cale trebuie urmat. Aţi mai priceput un lucru esenţial pentru rolul ce-l aveţi de îndeplinit.

Oricât de internaţională ar fi ştiinţa,
ea poate şi trebuie să se lege de nevoile naţionale

Oricât de internaţională ar fi ştiinţa, ea poate şi trebuie să se lege de nevoile naţionale şi etnice; şi aceasta aţi făcut-o cu prisosinţă. Nu fiindcă astăzi trăim o epocă în care se pune cu mai multă tărie imperativul naţional, ci fiindcă în sufletul fiecărui student şi profesor trebuie să existe această credinţă, că ştiinţa care se face la Universitate trebuie să fie o ştiinţă izvorâtă din nevoile absolute ale României şi să fie un aport la întărirea poziţiei Patriei în cenaclul lumii civilizate. Prin cunoaşterea adâncă a tot ce este în legătură cu nevoile şi posibilităţile noastre româneşti, vom dovedi acea putere sufletească, spre a ne afirma din ce în ce mai puternic şi mai strălucit. Domnule rector, astăzi aduceţi la activitatea Universităţii clujene o nouă podoabă: este acest frumos local pe care îl inaugurăm astăzi şi care arată felul cum aţi ştiut să lucraţi. Extinderea luminii academice în afară şi legătura strânsă între studenţi şi profesori. Nădejdea mea este că toţi vor şti să priceapă cât de mult bine poate face anexa, pe care cu cea mai mare bucurie am primit s-o inaugurez în cadrul acestei frumoase serbări. Cu inima înălţată de progresele vădite ale Universităţii Daciei Superioare „Ferdinand I”, urez acestui frumos Institut da cultură naţională să-şi îndeplinească şi de azi înainte, cu acelaşi avânt şi dragoste de Patrie, rolul său strălucitor de piatră de hotar a culturii româneşti şi al afirmării noastre naţionale. (Dare de seamă a rectorului Florian Ştefănescu-Goangă asupra anului şcolar 1936/1937 la Universitatea din Cluj, în Anuarul 1936-37 al Universității „Regele Ferdinand” din Cluj, Tipografia „Cartea Românească”, 1938)

(39)

Fundația „Principele Carol”. „Cercetând de aproape sufletul şi nevoile tălpii ţării, cercetezi şi pricepi adevăratul românism”

După solemnitatea inaugurării Colegiului Academic, s-a procedat la săvârşirea primului act de covârşitoare importanţă spirituală în incinta Colegiului Academic inaugurat, şi anume la promovarea de doctor honoris causa a Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, Patronul Colegiului. Această şedinţă solemnă de promoţie, a fost prezidată de dl rector Florian Ştefănescu-Goangă, asistat de întregul Senat, şi a urmat ceremonialul reglementar, dl rector dând cuvântul întâi dlui raportor al Facultăţii de Litere, apoi dlui decan, şi în urmă săvârşindu-se actul promoţiei. În urmă, Majestatea Sa Regele a binevoit a rosti următorul discurs:

„Domnule rector, domnilor,

O vie emoţie mă cuprinde în această clipă în care Universitatea «Ferdinand I» a Daciei Superioare îmi decerne cea mai înaltă distincţie academică: titlul de doctor honoris causa al Facultăţii de Litere. Cuvintele de mulţumire sunt o banalitate, deci nu prin cuvinte, ci prin fapte voi încerca a mulţumi Universităţii clujene pentru această cinste şi pentru această bucurie ce mi-o face astăzi. Este ceva simbolic, poate, că această decernare se petrece în acest an al Domnului 1937, an ce însemnează pe răbojul vieţii mele un sfert de veac de muncă plină de credinţă întru ridicarea neamului meu pe un teren care până atunci nu fusese apreciat de nimeni. Astăzi, tocmai Universitatea Ardealului vine prin acest titlu de Doctor Honoris Causa să recunoască că această credinţă de acum 25 de ani şi-a dat roadele voite. Nu pot zice că a fost o muncă lipsită de piedici. Am avut de luptat cu multe neplăceri şi am fost frânat de multe surâsuri. Dar credinţa pe care am pus-o acum 25 de ani în opera de ridicare a tineretului a fost imboldul care m-a mânat, pe mine şi pe colaboratorii mei, la victorie. S-a adeverit încă odată vorba Scripturii, «Crede şi vei birui». Desigur, nu din prima zi am găsit calea pe care păşesc astăzi pentru ridicarea culturii neamului. Au fost anii de ucenicie; au fost apoi anii de cercetare a tinereţii, până ce, astăzi, am găsit calea adevărată a maturităţii. La 40 de ani trecuţi, calc pe ea cu acelaşi avânt tineresc, cu aceeaşi credinţă în izbândă ca la vârsta de 19 ani. Pornit de la nevoia de a da un imbold sporturilor, deci sănătăţii fizice a tineretului, trecând pe urmă la planul mai înalt al unei adevărate educaţiuni sufleteşti, făcută în aer liber prin cercetăşie, am ajuns, în urma călătoriei mele împrejurul lumii, la punctul decisiv prin înfiinţarea Fundaţiei «Principele Carol».

De acolo s-a dezvoltat din ce în ce mai mult credinţa că salvarea neamului nostru atârnă de felul cum vom dezvolta în mod mai sănătos satul şi pătura ţărănească. Fundaţia mea s-a dus către acest element atât de sănătos al românismului, nu ca să-i ceară ceva, ci ca să-i dea. N-a fost în această operă vreo idee preconcepută. Ţăranul Fundaţiei nu este un ţăran de operetă, ci este un ţăran pe care voim a-l ajuta; este un ţăran căruia îi dăruim sufletul şi munca noastră. Foloasele ce le tragem de aci sunt totuşi mari, dar nevăzute: este putinţa de a cunoaşte sufletul acestei ţări; este putinţa de a ne adăpa la adevăratul izvor al celui mai curat naţionalism. Cercetând de aproape sufletul şi nevoile tălpii ţării, cercetezi şi pricepi adevăratul românism. Şi ce nesecate comori sufleteşti culegi prin acest contact! Am învăţat să cunosc un alt ţăran decât acela din cărţi; un ţăran pe care numai două elemente au poate posibilitatea de a-l întrezări: învăţătorul la şcoală şi ofiţerul instruind recruţii. Astăzi, când aci, în faţa acestei adunări atât de alese sărbătoriţi prin mine această înfăptuire, am datoria sfântă de a mulţumi celui atotputernic, Dumnezeului părinţilor noştri, că a sădit în sufletul meu credinţa şi puterea de a putea îndeplini această operă. Domnule rector, domnilor, baza culturii româneşti este ceea ce putem culege din chiar sufletul neamului nostru. Virtuţile care veacuri de-a rândul ne-au păstrat neclintit neamul pe aceste plaiuri sunt chiar virtuţile de căpetenie ce se cer pentru înfăptuirea unei opere ştiinţifice: răbdarea şi credinţa în izbândă. La aceasta trebuie, noi, generaţia nouă, să adăogăm încă o virtute: credinţa în muncă, fiindcă fără ea, orice încercare de a face o operă utilă şi temeinică este zadarnică. Când zic că din sufletul neamului nostru trebuie să culegem puterea culturii româneşti, nu vreau să zic că trebuie să rămânem la o cultură primară şi rurală, hotărât nu!

Dar rolul omului de ştiinţă este tocmai de a alambica din acest suflet elixirul ce dă vieţii noastre intelectuale specificul românesc. Şi această operă am încercat să o fac prin Fundaţia mea pentru literatură şi artă şi prin colaborarea Fundaţiilor în Uniune. Vreau să ridic şi să încurajez orice operă de valoare produsă de o minte românească. Dar cer mai înainte de toate ca această operă să fie serioasă şi să aducă un aport real ramurii de cultură căreia ii aparţine. Cultura nu este un lucru de sine stătător; este un element de căpetenie în sinteza puterii şi dreptului de viaţă al unui neam. Ea este partea nepieritoare a patrimoniului naţional, care dă dreptul unui popor de a supravieţui eternităţii. Iată de ce cu atâta dragoste şi cu atâta râvnă m-am înhămat la această operă, căci nu pot concepe ca neamul meu să nu fie nepieritor «în ale lumii ginte mari». Operele mari sunt produsul unor genii, dar geniile nu se produc decât în acele rase care au voinţa hotărâtoare colectivă de a birui pe calea cea largă a civilizaţiilor eterne. Această voinţa colectivă însă nu se poate crea decât prin creşterea progresivă a generaţiilor ce se urmează. Iată deci, în acest cadru al dezvoltării culturale naţionale, rolul străjeriei. Precum aţi văzut, un sfert de veac am urmat, fără şovăire, această operă, care pe zi ce trece s-a întărit şi s-a cristalizat, şi acuma, pricepută de toţi, va putea păşi pe calea ce i-a fost trasată pentru întărirea şi ridicarea sufletului acestui neam”. (Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj,  anuarul 1936-37, Tipografia „Cartea Românească”)

(40)
Sărbătoarea Restaurării. Legea eredității monarhice face ca destinul unui Neam să fie statornicit în afara și deasupra partidelor

Un an s-a împlinit de la ziua al cărei triumfal amurg dăruia unui neam, însuflețit de cea mai izbânditoare bucurie, pe regele lui adevărat, ivit pe cale văzduhului, spre a poposi pentru totdeauna în scaunul lui părintesc de Domnie. Pe întinsul întregului pământ românesc cresc spre tronul monarhiei noastre unanimele aclamațiuni ale unei națiuni, în a cărei istorie ziua aceasta rămâne însemnată cu semnul cuvenit marilor sărbători naționale.

Se cinstește astăzi împlinirea unui an de la Restaurarea regală… Un an care nu înseamnă decât o clipă în șirul veacurilor nutrite cu seva atâtor generații adormite sub lespezi și sub iarbă. Ce înseamnă un an, într-adevăr, în prelungul cortegiu de secole străjuite de diademele voievozilor miruiți de milenara noastră tradiție monarhică?… Un an este abia un sfert din răgazul de vreme hărăzit unui biet Parlament – și instituțiunea domnească își trage toate virtuțile sale creatoare tocmai din stăruința cu care înalță destinele unui popor deasupra parlamentelor și a indivizilor, eliberând viitorul de oameni și de evenimente.

Eficacitatea așezământului monarhic izvorăște, desigur, din superioritatea comandamentului unic asupra comandamentului colectiv, dar ceea ce constituie esența și forța lui hotărâtoare nu este faptul că într-un Regat nu comandă decât Suveranul. Sunt, într-adevăr, multe alte regimuri în care un singur om comandă și care totuși nu posedă energia înfăptuitoare a Monarhiei. Adevăratul focar activ al instituțiunii monarhice îl constituie continuitatea comandamentului suprem, realizată prin ereditatea care leagă indisolubil destinele unui Neam de prosperitatea unei familii. Un parlament poate săvârși cele mai stupide greșeli – fiecare dintre aleșii scrutinului popular știind foarte bine că sancțiunea acestor greșeli nu va putea fi niciodată precis statornicită într-o adunare de câteva sute de indivizi, care nici nu mai pot fi găsiți în clipa în care răspunderile lor au fost limpede stabilite. Un președinte de Republică, dornic de a se ilustra în istoria unei democrații, are tot interesul ca să fie precedat de un imbecil și urmat de un nevoiaș, între care el să poată apărea mai capabil. Un rege însă știe că după moarte își va lăsa tronul unui fiu în ale cărui vine sângele lui continuă să pulseze. El știe, mai ales, că prin chiar legea temeinică a monarhiei nu poate aspira la nicio situațiune mai înaltă decât aceea care i-a fost hărăzită prin naștere. Neavând nicio ambițiune personală de mulțumit, el nu-și poate spori puterile și prestigiul decât exaltând energiile și prosperitatea Națiunii în fruntea căreia stăpânește. Din chiar faptul că Monarhia posedă în ea însăși principiul propriei sale autonomii rezultă deci că un rege este constrâns să facă din binele public principala sa preocupare privată.

Majestatea regală este indisolubil legată de augusta Majestate a Neamului

Legea eredității monarhice, a cărei restabilire o sărbătorește astăzi întreaga țară, face ca destinul unui Neam să fie statornicit în afara și deasupra partidelor, dincolo de viața și de moartea indivizilor. Democrația electivă însemna regimul viager al indivizilor. Monarhia ereditară este regimul fixat pe axa seculară despicată de interesele statornice ale Dinastiei. Un parlament ales pentru câțiva ani își poate îngădui fără risc capriciul de a angaja fără chibzuință, pentru câteva decenii, soarta unui Stat. Un Suveran legitim nu-și poate permite fără risc o asemenea imprudență. Un parlament se poate lăsa tiranizat de injocțiunile partizanilor, încorporând interese private în deciziunile autorității executive. Un Rege însă, dominând tumultul intereselor individuale, este constrâns de rolul său de federator să prefere interesele naționale celor individuale. Hotărârile lui poartă întotdeauna în ele și o preocupare de viitor, Majestatea regală fiind indisolubil legată de augusta Majestate a Neamului. Monarhia este, astfel, așezământul în care este ideal simbolizată unitatea eternă a Națiunii: unitate în spațiu – realizată prin eficacitatea comandamentului unic –, unitatea în timp, chezășuită prin neclintita continuitate a eredității. Infinitatea care ne precede este, astfel, concret legată de infinitatea care ne urmează. Tradițiile active ale neamului sunt găzduite într-o familie, în care aptitudinea la comanda și simțul răspunderii sunt garantate de pregătirile pe care le dă nașterea și educația. Pretutindeni, pe tot cuprinsul universului, oamenii își simt ochii umeziți la trecerea unui stindard tivit din câteva fâșii de pânză colorată. Pentru o bucată inertă de mătase tricoloră au îngenuncheat în asalturile războaielor sute de mii de ostași ai renașterilor naționale. Cu atât este mai activ și mai fecund simbolul întrupat într-un Rege – ființă vie, cuminte și cu suflet viu, în care vibrează cele mai statornice năzuințe ale unei nații. (Ion Dimitrescu, în „Brașovul literar și artistic”, 8 iunie 1931, p. 8)

(41)
Mihai I – regele-copil

Regele Mihai al nostru e încă micuț și nu prea are lumea ce vorbi despre el. Totuși, oricât ar fi el de mic, se poate cunoaște încă de pe acum deșteptăciunea lui și pentru ce anume are tragere de inimă. Cu prilejul șederii lui câtva timp în țara noastră, un ziarist italian scrie într-o gazetă câte ceva despre regele Mihai I al României. Si spune, între altele: „După ce a fost ridicat pe tron ca rege al României, Mihai și-a reluat viața lui obișnuită de copil, sub supravegherea mamei sale, Prințesa Elena sau prințesa-mamă, după cum i se zice. Aceasta locuiește cu micul rege nu în palat, ci într-o casă boierească a ei pe șoseaua Kiseleff, și nici nu s-ar ști că în ea locuiește un rege, dacă la poartă n-ar păzi sentinele, și pe acoperiș n-ar fâlfâi steagul cu tricolorul României. Regele Mihai e un copil frumos si voinic. Râde ușor și e foarte drăgălaș. Îi place să cerceteze despre toate și nu mai poate după joc, ca toți copiii, de altfel. Știe uneori să facă glume, deși n-are decât șase ani. Așa, odată, fiind adunați miniștrii la palat (pe când era la cârmă dl Știrbey), printre ei se afla și dl Iunian, pe atunci ministru. Dl Iunian e mic la stat, ceea ce văzând regele Mihai s-a apropiat de el și i-a zis: «După ce vor pleca toți, tu să rămâi aici cu mine, ca să ne jucăm».

Prințesa-mamă nu dă voie ca micul rege să fie întâmpinat cu prea multă etichetă, ca să nu devie prea trufaș mai târziu. Trebuie să fie respectuos și ascultător față de mama sa, de guvernanta lui (o englezoaică) și de dl general Condeescu, aghiotantul regal. La început, a fost vorba ca micul rege să fie îmbrăcat într-o uniformă, dar prințesa Elena nici n-a voit s-audă, crezând că e mai nimerit să poarte haine la fel cu ceilalți copii. Dar deși copil, regele Mihai își dă seama că e rege. Așa, citindu-i odată o doamnă de onoare din Biblie cum vine Moise în fața Faraonului, regele Mihai a întrebat cine a fost Faraon. I s-a răspuns că Faraon se numea regele Egiptului. Un rege ca mine? a întrebat Mihai. Da, numai cu o deosebire…  «Lasă că știu, a răspuns regele Mihai, era un rege cu barbă și cu lulea în gură». Se vede că micul rege și-a adus aminte de bunicul său, răposatul rege Ferdinand I, de la care a moștenit o mare dragoste pentru flori.

Ca dovadă de inteligența micului rege, redăm următoarea întâmplare: Într-o zi, regele Mihai ținea morțiș să ducă în casă un cărucior cu care se jucase până atunci în grădină. Bineînțeles că prințesa-mamă nu i-a îngăduit. «Lasă, mamă, a zis el prințesei, știu eu de ce nu mă lași: nu se poate ca un cărucior să stea în salon». «Da, așa e, dar nu te las pentru altceva încă, a răspuns ea». «Și asta știu: pentru că mi-ai mai spus-o de trei ori, zise iar regele. Și încă pentru mai ce?» l-a întrebat prințesa Elena. Regele s-a gândit nițel, apoi a răspuns hotărât: «Pentru că sunt rege și trebuie să dau celorlalți o pildă bună». O altă întâmplare, de curând: Când a venit regina Marioara a Serbiei la noi cu cei doi copii ai ei, i-a ieșit și regele Mihai în întâmpinare la gară. După ce l-a sărutat pe vărul său Petre-Dușan, moștenitorul tronului sârbesc, s-a dat cu doi pași înapoi și a făcut salutul militar. Dar văzând că prințișorul nu-i răspunde la salut, l-a întrebat mirat: «Dar tu de ce nu mă saluți, vere?» Și văzând că acesta nu știe, s-a apropiat de el, i-a luat mâna și i-a dus-o la tâmplă, ca să-l învețe salutul militar”.

E trist că noi, românii, aflăm din gazete străine lucruri din țara noastră, pe care noi nu le știm, cu atât mai mult cu cât viața aceluia care e chemat mai târziu să ocârmuiască România Mare ne interesează îndeaproape. Regele-copil, la cei șase fragezi anișori, are minunate clipe de înțelepciune. Bunăoară, banii pe care-i primește îi pune într-o pușculiță. Un număr neobișnuit de mare de aeroplane brăzda cerul albastru al dimineții Duminicii Floriilor. Micul rege a întrebat: „Ce este?” „Ziua aviației”, i s-a răspuns și s-a căutat să i se dea explicațiuni. „Dar d-șoarele acelea pentru cine strâng bani?” „Ca să se cumpere aeroplane de cele care zboară pe sus, să fie multe și puternice”. Către seara zilei, când avioanele brăzdau cerul trandafiriu al înserării, regescul copil merge să-și inspecteze pușculița. Dar n-o mai pune ca de obicei la locul ei, ci hotărât o încredințează mamei sale: „Spune să cumpere un aeroplan!” A. S. R. Principesa Elena, în fața micului rege, începe numărarea banilor: erau 15.000 de lei! Și iată cum, pe una din listele de subscripție ale zilei de aviație, s-a putut citi: „M.S. Regele Mihai, 15 mii lei”. („Albina”, București, XXVII, 5 mai 1928)

(42)
Carol al II-lea – regele culturii

„Brașovul literar” a apărut la 8 iunie 1931, aniversarea unui an de la suirea pe tron a regelui Carol II. Ne-am rostit atunci gândul nostru, parafrazând cuvintele adresate de Suveran dlui N. Iorga: „Voi fi un Brâncoveanu al culturii românești”. În trei ani de faptă, regele a depășit gândul nostru de atunci, înscriindu-se în galeria restrânsă a figurilor regale contemporane cu o triplă superioritate: tinerețe, entuziasm și o înțelegere care pătrunde fulgerător sufletul oamenilor, rostul lucrurilor și perspectiva evenimentelor. Educația sa, influențată de sfaturile adânci ale marelui său bunic Carol I și de pilda cuminte și eroică a tatălui întregitor de neam, s-a completat printr-o largă cultură universală, prin suferință și meditație. Toți marii ziariști străini care l-au cunoscut au lăudat inteligența sa diamantină și preparația sa pentru rezolvarea tuturor marilor probleme ce se pun la fiecare pas în conducerea unui popor.

Încă de când era principe moștenitor, preocupările sale au fost coordonate într-un program bine definit. A început să ridice, prin cercetășie, pe care a creat-o, nivelul sufletesc și moral al tinerimii de la orașe, iar prin Fundația Culturală „Principele Carol”, și cu concursul unor fruntași scriitori, a întreprins o adevărată ofensivă culturală la sate, în același spirit de prefacere și înălțare spirituală. În cei patru ani de domnie, cu maturitatea gândirii sale, sporită de răspunderile fiecărei clipe, activitatea sa rodnică, dar îngreunată uneori de neprielnicia împrejurărilor externe și, din nenorocire, și interne, s-a desfășurat întregind programul inițial de culturalizare a maselor. Viziunea sa, în tot ce a întreprins, a fost sigură și temeinică. Nimic din acel „far presto” al vânătorilor de glorie ieftină. Majestatea Sa, ca și toți artiștii mari,  nu lucrează decât sub „specia eternității”. Dându-și seama că viața noastră socială e încă în creștere și n-a ieșit din dibuirile începutului, plină de slăbiciunea inerentă debuturilor, caută, cu toată energia, s-o așeze pe fundamente trainice și definitive. Cuvintele regale, rostite în toate împrejurările cu acel avânt oratoric care pornește dintr-un suflet luminos și dintr-o minte clară, n-au fost niciodată vorbe zadarnice și sonore. Fiecare discurs regal – adevărată pagină de elocvență – a fost enunțarea unui program de muncă ce s-a îndeplinit în acte constructive și generoase. Credincios lozincii de a fi asemenea prințului creștin de pioasă memorie și ctitor al atâtor așezăminte de credință și progres, depășește însă prin viguroasele sale realizări cadrul patriarhal în care a lucrat acesta, integrându-se în sfera de lumină a celui care a fost Regele Soare. […].

Am făcut această apropiere între epoca celui mai strălucit dintre regii Franței și regele nostru, pentru că și el a înțeles puterea culturii, a cărții și a artei, sub toate expresiile ei. Mi-amintesc de strălucirea serbărilor pioase de anul trecut de la Castelul Peleș și reaud versurile de bronz ala marelui Octavian Goga, care s-au înscris, din voia regală, pe o placă de marmură, ca să proslăvească memoria celui mai ilustru trio regesc. Ca și marele rege francez, simpatia regală s-a aplecat, ocrotitoare, spre munca necunoscută și nerăsplătită a scriitorilor și artiștilor, înțelegând că sufletul național nu va putea produce valori demne de a intra în conștiința universală decât atunci când va domni o altă atmosferă de încredere, nădejde și siguranță în sufletele frământate de neliniștea arzătoare a creațiunii.

(43)
Carol al II-lea – suveranul care a proclamat „dragostea de carte”

A proclamat dragostea de carte și apropierea de scriitori, pentru a clarifica puterile zămislitoare de frumos și de adevăr ale neamului. Ca monarhul francez de odinioară, a strâns în jurul Tronului forțele spiritualității noastre, înlesnindu-le o coordonare pentru crearea unui stil de viață și de gândire naționale. Prin intermediul acestei spiritualități, regele s-a coborât tot mai adânc pe scara sufletului omenesc, dovedind că vrea să-l descopere până la cele mai nebănuite ascunzișuri, pentru ca, iubindu-l în unitatea lui, să i se poată identifica. Chemându-i la el pe scriitori, pe artiști, pe gânditori, pe oamenii de știință, Suveranul a îmbrățișat, într-un gest de iubire generoasă și caldă, însăși sufletul poporului în trecutul și aspirațiile lui.

Paralel cu îndemnul, a urmat gestul de ocrotire și fapta. În câțiva ani numai, inițiativa regală a înregistrat succese luminoase și pilduitoare. Ziua Cărții, crearea Premiului Național al Fundațiilor, crearea unei edituri, a „Revistei Fundațiilor Regale”, a „Albinei”, pentru culturalizarea satelor, restabilirea premiilor naționale prin acordarea lor unor Tudor Arghezi, G. Ibrăileanu, G. Bacovia, editarea tinerilor scriitori premiați anul trecut, sprijinirea unor reviste valoroase ca „Azi” – sunt numai câteva din firul impresionant al inițiativelor regale realizate. Desigur, toate acestea ar fi avut altă amploare dacă voia suverană n-ar fi fost corectată, adesea, de coaliția neprielnică a unui politicianism exagerat. Privind la Ziua Cărții, cum tot rodul gândirii și artei românești se răstoarnă sub ochii luminați de bucurie ai Suveranului, am înțeles că toată gloria și toate drepturile unui popor cresc prin frumusețea artistică și limpezimea cugetării înalte, și, poate, pentru prima oară, după patru decenii de poezie, am zărit, aici în Orient, înălțându-se din sufletul nostru o coloană albă, sub capitelul civilizației și al eternității. În Ziua Cărții, regele și spiritul neamului au fost una. Iubirea regală s-a topit în sângele poporului. Poporul și-a întins o mână plină de floarea inimii și de rodul minții. Tot ce e spirit românesc a trecut atunci, dintr-un fund al trecutului, prin inima Suveranului, spre mâine și spre totdeauna.

Când, cu trei ani în urmă, prima bătaie de aripă a acestei reviste a fost închinată regelui tânăr-cărturar, am avut viziunea precisă că aducem nu numai un omagiu pentru Capul Statului, dar și o închinare profundă pentru noul simbol menit să polarizeze grelele comori ale neamului. Statul național, Statul religios, Statul tradițional de care vorbeam atunci, strâng azi cingătoare de lumină în jurul Statului monarhic, ridicat la putere, strălucire și demnitate de energia neînfrântă a unui mare Domn. Cetatea de veche tradiția cărturărească a Brașovului, unde s-au tipărit, cu pene muiate în soare și sânge, primele cărți de slovă românească, își pleacă turnurile de burg medieval sub gestul larg de suverană ocrotire a spiritului, a artei și a culturii românești. Brașovul, această mică inimă a țării și toți acei care, în incinta lui, înfloresc o ramură albă pentru vis și pentru poezie, aduc, dar, gloria trecutului și sufletul de azi la începutul celui de-al 5-lea an de domnie a Regelui culturii. (Cincinat Pavelescu, în „Brașovul literar și artistic”, III, 17-18, 8 iunie 1934, 73-75)

(44)
Maria, Regina României:
„Poate că de mine vă veți aminti, deoarece
v-am iubit cu toată puterea inimii mele”

Regina Maria, cea cu bun chip ca o Doamnă din frescă de veche mânăstire, cea mândră ca o împărăteasă bizantină, a trecut către Domnul în ziua de 18 iulie 1938, când era în vârstă de 63 de ani. În tinda Mânăstirii Argeșului, lângă soțul său, Regele Ferdinand Întregitorul de neam, va dormi ea somnul cel lung, așteptând, împreună cu toți cei adormiți din veac, sunetul trâmbiței de-apoi. Iar neamul românesc, smerit, o va pomeni în rugăciunile sale și, recunoscător, își va aduce aminte de ea în istoria vieții sale. Căci Regina Maria a iubit pământul și neamul românesc, și iubirea ei, puternică și plină de avânt fiind, s-a împodobit de toate darurile cântate de Apostolul Pavel (1 Corint. 13). Iar spre încredințare, să căutăm a dovedi această iubire cu mărturisirile înseși ale măritei noastre răposate. Regina Maria a mântuit de scris o carte la trei zile după intrarea noastră în războiul de întregire (18 august 1916). Cartea este intitulată Țara mea. A fost citită atunci și chiar retipărită în America pentru românii de acolo. Dar această carte ar trebui să se găsească în mâinile noastre ale tuturor, căci este plină de iubire pentru tot ce-i românesc, mai învățând din ea că iubirea puternică se naște din cunoaștere temeinică. Iată pe scurt câteva gânduri și simțiri din această carte curată, pe care le socotim mai potrivit threnos decât neputinciosul nostru cuvânt.

Regina Maria a străbătut întreg pământul românesc, și, privindu-l „întâi cu ochii, apoi cu inima”, iubire pentru el s-a născut din această cunoaștere. „Țară rodnică, de întinse șesuri, de grâu învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri spumegoase primăvara și leneșe vara. O țară unde țăranii muncesc supt un soare arzător, unde iernile sunt de gheață și verile ard ca în cuptor”. „O, apusurile românești, ce minunate sunt! Ele prefac toate nuanțele de umbră într-o neașteptată minune de culoare, revărsând asupra pământului și cerurilor valuri de aur minunat. Am văzut clăi de fân schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc, și fețe sarbede, obosite, aprinzându-se ca de o miraculoasă strălucire. Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el năvălește asupră-mi ca o veșnică făgăduială trimisă de Dumnezeu din ceruri.” Și din nesfârșitul drumurilor, din fântânile cu lungă cumpănă, din adăpatul cirezilor domoale, din carele măjerite cu grâu auriu a prins Regina artistă înțelesul „vastei și rodnicei câmpii românești”.

Iar țăranii acestui pământ au ajutat la întărirea iubirii prin virtuțile lor simple și prin dorințele lor cumpănite. „Între țărani n-am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi grăiască, bucuroși să mă lase să intru în căsuțele lor și îndeosebi să-mi vorbească de necazurile lor, dar cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resignare așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei. Cumpătați la mâncare și mulțumiți cu puțin, dorințele lor sunt mărginite: să aibă în seama lor pământul pe care-l lucrează. Țăranul român este bun de zugrăvit în asprul lui cojoc; și tot așa bun de zugrăvit vara în cămașa lui albă, cu pălăria largă-n margini, culcat cu mulțumire în carul încărcat cu snopi, pe când boii lui răbdurii se trudesc înainte. Cenușii boii aceștia, slabi, vânjoși, cu o căutătură aproape ca a omului.”

Mânăstirile țării le-a cercetat și le-a prețuit Regina Maria. „Chiar de la început, aceste mânăstiri, colțuri răzlețe de frumusețe, m-au atras mai mult decât orice; nedescriptibil e farmecul pe care-l aruncă asupră-mi, aproape neînțeleasă desfătarea cu care-mi umplu sufletul. Am călătorit de la una la alta, cercetând pe cele bogate și pe cele sărace, pe cele cu acces ușor și pe cele ascunse departe în văi de munte, unde piciorul călătorului numai arareori rătăcește. Mai presus de toate celelalte, una din aceste mânăstiri mă trage spre sine, căci cu adevărat nebiruit este farmecul ei. O mânăstire albă, singuratecă, ascunsă departe, în păduri mai verzi și mai dulci decât oricare altele în țară. Perfectă e forma bisericii sale, albe ca zăpada rândurile de stâlpi care-i încunjură liniștita curte. Un farmec și o taină o înfășoară, cum n-am mai simțit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase, și o pace ca aceea străbate locul, încât aici am simțit parcă aș fi găsit cu adevărat casa odihnei.” Și rău îi pare Reginei artiste ca n-are loc și vreme să vorbească de toate mânăstirile văzute. Inima însă i-a rămas la un schitișor din gura unei peșteri sălbatice, păzit de câțiva călugări bătrâni de parcă au prins mușchi ca pietrele din jur: „mi se pare că, în ciuda singurătății, n-ar fi trist să fii îngropat într-un loc ca acesta”. („Biserica Ortodoxă Română”, Revista Sfântului Sinod, București, LVI, 7-8, iulie-august 1938)

(45)
Maria, „Regina Mamă”

„Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară, pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă am împărțit-o atâția ani, al cărei vis strămoșesc l-am visat și eu și mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, sa fii cinstită, iubită și pricepută.”

Crucile și troițele de pe margine de drumuri mult au mișcat inima Reginei noastre. „Aceste cruci pe toate drumurile le-am întâlnit, în orice parte a țării. Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margini de drumuri prăfoase, la capăt de pădure întunecată, pe singuratece cline de munte. Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se roteau în jurul lor, dezmierdându-le ușor cu vârful aripilor. Ele-mi umplu sufletul totdeauna cu o puternică dorință de liniște, sunt așa de solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite.”

Reginei Maria i-au plăcut mult bisericuțele satelor noastre. ,,Adesea, am călătorit leghe ca să ajung la ele. Îmi aduc bine aminte când, într-o seară, după ce m-am suit pe un drum fără capăt, am atins ușa deschisă a sfântului locaș în clipa când soarele scăpăta. Un țăran bătrân deschisese biserica. Ultimele raze ale soarelui străbătură înăuntru și înconjurară chipurile sfinților cu luminoase aureole.

Degetele iubitoare ale bătrânului aprinseră multe lumini, dar razele soarelui le biruiau. Stând într-un colț de umbră, lăsai minunata pace a locașului să-mi străbată sufletul, lăsai farmecul sfintei case să mă înconjoare cu un val de odihnă. Soarele dispăru. Greu îmi era cu adevărat să mă smulg de acolo, dar timpul, care nu respectă emoțiile omenești, merge înainte.” Și se încheie această carte de iubire cu descrierea caldă a ostașului român.

„Eu sunt sigură ca nu e țară cu mai buni oșteni decât România. Soldatul e aici neobosit, e răbdător, e credincios; el merge până cade. Țara lui, regele lui, căpetenia lui se pot rezema pe el, siguri că nu va lipsi de la datoria lui. Cu mândrie scriu aceste cuvinte, și mândră sunt, aducându-mi aminte că din ziua întâi a venirii mele între ei, prietenă le-am fost.”

Vrednică de pomenire este Maria, regina României, a cărei iubire pentru pământul și neamul nostru a ajutat atât de mult la înfăptuirea României întregite. (Preot Niculae M. Popescu)

Scrisoarea reginei Maria către țară și popor

„Când veți ceti aceste slove, poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și sunt și astăzi mândră de a fi fost născută engleză. Dar când am îmbrățișat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună româncă.

La început, n-a fost ușor. Eram străină într-o țară străină, singură între străini. Dar prea puțini sunt aceia care se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devină una cu noua țară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie și prin durere.

Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării… Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele, și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt. Mai târziu, a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, poporul meu, vremuri de mare restriște și vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp, mi-a fost dat să-ți fiu călăuză, să-ți fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centru de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ți-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viață.

În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag, m-ai numit «Mama tuturor» și așa vreau să rămân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau de pericol. A venit mai târziu o vreme când m-ați negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta și v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta așa de mult ca în zilele când credeați în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare abia cu putință că trebuie să te părăsesc. Totuși, orice om ajunge la capătul drumului. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie, vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară, pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă am împărțit-o atâția ani, al cărei vis strămoșesc l-am visat și eu și mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, sa fii cinstită, iubită și pricepută.

Am credința că v-am priceput; n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori.

Dar când îți vei aduce aminte de mine, poporul meu, gândește-te ca la una care a îndrăgit viața și frumusețea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nicio avuție să vă las, ceea ce cu atâta mărinimie mi-ați dăruit, am cheltuit între voi; am înfrumusețat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc.

Dacă toate cele frumoase iți vor aminti de mine, atunci voi fi în deplin răsplătită de dragostea ce ți-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeșteptat la o viață nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva [Balcicul] a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis un adevăr, și, fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aș putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu, regele Carol II, ca inima mea să fie adusă și așezată în Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș, lângă iubitul meu soț Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieți, atâția au venit la inima mea, încât, moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria.

Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseților făurite de mine, în mijlocul florilor ce am sădit. Și cum acolo se găsește inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci, dimpotrivă, de pace și de farmec, cum a fost când eram în viață. Încredințez copiii mei inimii poporului meu.

Fiind muritori, pot greși, dar inimile lor sunt calde, așa cum a fost a mea. Iubiți-i și fiți folositori unul altuia, căci așa trebuie să fie. Și acum vă zic rămas- bun pe veci. De acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate amintește-ți, poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

MARIA”

(„Biserica Ortodoxă Română”, Revista Sfântului Sinod, LVI, nr. 7-8, iulie-august 1938, București, p. 321-326)

(46)
Regina Maria și „iubirea de aproapele”

A alergat peste tot, fără răgaz și fără teamă de moarte, ducând ajutorul ei sufletesc până în tranșeele cele mai înaintate, unde șuiera focul mitralierelor și sfărâmăturile obuzelor, dând pildă vie de curaj și vitejie și încurajându-i pe toți de la mic până la mare. În dosul frontului n-a rămas spital, infirmerie și baracă nevizitată, n-a rămas bolnav rănit sau suferind să nu dea ochi cu mama lor, să nu primească un dar, o floare, o ramură înflorită, de-ale mâncării sau tutun. A suferit și a plâns la căpătâiul suferinzilor și a dăruit tuturor din sufletul ei generos alinare și credință.

Despre oamenii mari, regi și regine, se scrie mereu. Despre regele Ferdinand și regina Maria, neamul românesc întregit are datoria sfântă de a nu-i uita și a scrie cât mai mult și în vecii vecilor. Fiindcă uriașe și mărețe le-au fost înfăptuirile. Regina Maria rămâne în istoria neamului cea mai legendară figură: foarte bună româncă, scriitoare de mare talent și artistă. Regina Maria, cel mai prețios, mai scump și mai sfânt dar dumnezeiesc din întreaga viață a neamului și în vremuri când era cea mai mare nevoie.

Când trebuia să se hotărască de soarta neamului nostru, de a pieri sau a ne ridica la înălțimea chemării datoriei de sânge, împlinind dreptatea neamului cu sabia în mână, prin foc, sânge și prăpădul ucigător al războiului. Regina Maria, înzestrată și împodobită de puterea divină cu nestemate podoabe trupești și sufletești, făptură îngerească, înaltă, mândră, frumoasă, elegantă și fermecătoare ca o zână din povești, a fost cu adevărat o regină majestuoasă și plină de grații. Unde apărea, îi cucerea sufletește pe toți. Cu privire la podoabele sufletești, Dumnezeu a dăruit reginei Maria din belșug toate calitățile și însușirile unei ființe sublime și nobile. În adâncul sufletului său se împleteau inteligența vie cu judecata clară și dreaptă, puterea de creațiune cu voința plină de energie, curaj, bărbăție și avânt, statornicie, bunătate, blândețe. Dar mai presus de toate, regina Maria a fost înzestrată de Dumnezeu cu cel mai mare și mai prețios dar: „iubirea de aproapele”. Acea sfântă iubire, propovăduită pe pământ cu dumnezeiască convingere de Fiul Domnului, Domnul nostru Iisus Christos. Și acest har dumnezeiesc, iubirea de aproapele, l-a pus tot, dar absolut tot, în slujba neamului românesc. Venită la noi la vârsta de 17 ani, a fost adânc impresionată de frumusețile naturii, pe care le-a colindat și cercetat cu pasiune. Apoi, pătrunzând și cunoscând tainele tristului, dar eroicului nostru trecut, și-a creat un ideal și și-a ferecat viața în acest ideal: împlinirea dreptății neamului prin dezrobirea fraților și înfăptuirea unirii tuturor românilor în granițele etnice și strămoșești ale României Mari. Pe câmpul de război din Bulgaria, în campania din 1913, regina Maria, prin curajul său mai presus de orice închipuire, a colindat fără teamă de moarte toate barăcile și lazaretele celor atinși de cea mai chinuitoare și mai molipsitoare boală, holera, dând pildă vie de sacrificiu și arătând celor în drept ce trebuie să facă în acele clipe grele. Din acea clipă se vedea că marea regină Maria are un mare rol de împlinit în viitorul neamului nostru. Și clipele au sosit.

Regina Maria este autorul principal al războiului de întregire. A avut inspirația divină și a pătruns în tainele destinelor viitoare. A ales calea ce duce la înfăptuirea dreptății și apoi a rămas, ca o stâncă de granit, neclintită la datorie și în credința că vom sfărâma și vom birui toate piedicile ce vom întâlni în cale. Și așa a fost. În întâia parte a campaniei (15 august 1916 – 1 ianuarie 1917), puterea morală a neamului și a armatei a fost pusă la mari și grele încercări. Am fost învinși de vrăjmașii noștri, puternici și înarmați până în dinți, cu cele mai îndrăcite scule de luptă. Am pierdut Oltenia, capitala țării și toată Muntenia. Am fost înghesuiți în Moldova lui Ștefan Vodă, popor, conducători și Familia Regală. Acolo, în iadul suferințelor chinuitoare, lipsiți de toate, hrană, îmbrăcăminte, medicamente etc. și secerați fără milă de boli molipsitoare, în acele vremuri cumplite, Moldova era împănată de spitale și cimitire. În acele clipe zdrobitoare de suflet, sufletul marii regine rămâne senin și plin de speranță, desfășurând o activitate prodigioasă și supraomenească. A alergat peste tot, fără răgaz și fără teamă de moarte, ducând ajutorul ei sufletesc până în tranșeele cele mai înaintate, unde șuiera focul mitralierelor și sfărâmăturile obuzelor, dând pildă vie de curaj și vitejie și încurajându-i pe toți de la mic până la mare. În dosul frontului n-a rămas spital, infirmerie și baracă nevizitată, n-a rămas bolnav rănit sau suferind să nu dea ochi cu mama lor, să nu primească un dar, o floare, o ramură înflorită, de-ale mâncării sau tutun.

A suferit și a plâns la căpătâiul suferinzilor și a dăruit tuturor din sufletul ei generos alinare și credință. A avut însă fericirea de a auzi din graiul lor preziceri dătătoare de speranță: „Împărătească, nu mai plânge, Dumnezeu este cu noi, ne vom face bine și vom merge iar la luptă, vom birui și ai să ajungi împărăteasa tuturor românilor”. Și așa s-a întâmplat. Oastea refăcută și înzestrată cu scule de luptă și munițiuni, la începutul verii porni din nou la luptă. Din valea Siretului și până în creștetul munților se încinse o bătălie uriașă, pe viață și pe moarte, cu vrăjmașii cotropitori, care hotărâseră să ne zdrobească, să ne desființeze, să treacă și peste trupul Moldovei. O, dar de data aceasta s-au înșelat amarnic. Dumnezeu ne-a ocrotit și ajutat. Oastea marelui rege Ferdinand a reînviat vitejia strămoșească, ridicând-o până la înălțimea sacrificiului sublim și măreț. Însuflețiți de hotărârea neclintită de a lupta până la ultima picătură de sânge și de a fi victorioși sau morți, vitejii neamului au reușit a îngropa pe vecie trufia vrăjmașilor. În bătăliile memorabile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, unde oastea noastră a făcut zid de oțel de care s-au sfărâmat oștile vestitului spărgător de fronturi, mareșalul von Mackensen, Moldova a fost scăpată. Rușinea înfrângerii din 1916 a fost spălată. Vestea vitejiei românești s-a răspândit ca fulgerul peste țări și mări, arătând lumii întregi că românul știe să lupte, să se sacrifice și să moară pentru împlinirea dreptății, și că tocmai pentru aceasta are dreptul la viață și libertate și să trăiască uniți în tot cuprinsul României Mari. Dar veniră vremuri și mai grele: trădarea rusească, cu vestitul triunghi al morții și Pacea de la Buftea. În aceste clipe tragice, când aproape în toate sufletele credința în izbândă se clătina, un singur suflet rămâne neclintit la datorie, marele suflet al reginei Maria, care mai mult ca oricând este pătruns de credința și speranța în izbândă, credință pe care o împărtășea cu dărnicie tuturor ce veneau în contact cu sufletul ei. Și credința s-a împlinit, victoria a fost câștigată pe frontul de vest și la Salonic. Oastea noastră trece din nou Carpații, luptă cu vrăjmașul secular, ungurii, cucerește pas cu pas Ardealul și, biruitoare, poartă cu mândrie steagurile tricolore peste Tisa și ocupă Budapesta. Dreptatea a fost înfăptuită. Visul împlinirii, împlinit. Iar în ziua de 15 octombrie 1922, marele rege Ferdinand și regina Maria sunt încoronați ca întâiul rege și întâia regină a tuturor românilor în cetatea de la Alba Iulia.

Regele Ferdinand  și regina Maria, nedespărțiți în cuget, simțire și înfăptuiri pentru neamul românesc, au scris cu sânge românesc și mari jertfe cele mai glorioase pagini de eroism și vitejie în cartea de aur a neamului. Marele rege Ferdinand și regina Maria, mama tuturor românilor, figuri legendare, vor fi pe vecie săpate în sufletele generațiilor viitoare. Iar pilda vie a marilor și glorioaselor lor înfăptuiri vor fi izvor nesecat de la care trebuie să se adape cu nesaț urmații noștri, convinși fiind că numai urmând pilda lor jertfelnică vor putea păstra neatinsă marea operă înfăptuită de majestățile lor.

Marele rege Ferdinand și regina Maria, mama tuturor românilor, n-au murit, ci s-au ridicat în slava cerului, de unde veghează neîncetat la marea operă a înfăptuirilor lor. (General C. Dragu, în „Cele trei Crișuri”, Anale culturale, Oradea, XIX, 9-10, septembrie-octombrie 1938, p. 179, 183)

Mai multe în ediția tipărită:
în Lugoj, la toate chioșcurile de difuzare a presei,
și în magazinele partenere din zona de est a județului.

Grupaj realizat de Constantin-T. STAN

6801

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.