Regimentul 90 Infanterie din Lugoj (UM 01140), la 100 de ani (4)

Share Button

Neputință. Neputința germană de a-i copleșii pe sovietici l-a obligat pe Antonescu să trimită un număr important de mari unități (divizii) în zona Stalingrad și Caucaz.

Germanii îngrijorați. Odată cu R.90 I. din cadrul D.18 I. la sud de Stalingrad au mai sosit  începând cu 3 septembrie 1942 încă 4 divizii de infanterie și 2 divizii de cavalerie românești care au fost imediat subordonate armatei germane. Germanii de la Stalingrad erau foarte îngrijorați deoarece nu dispuneau de nici o rezervă, toate forțele germane și române la sud de Stalingrad erau în apărare pe un singur eșalon, un fel de sinucidere totală.

Tensiune între români și germani. La sud de Stalingrad la 27 septembrie 1942  a sosit comandamentul Armatei 4 române cu misiunea de a subordona cele 7 divizii românești, dar generalul german Ruoff a refuzat. Atunci de la Berlin a sosit generalul român Ion Gheorghe pentru a se informa de tensiunile dintre români și germani, și pentru a interveni pentru ca marile unități românești să fie încadrate în A.4 române.

”Nu dispun de nici o rezervă.Nu pot să vă dau nici un batalion cu atât mai puțin 7 divizii”,

a răspuns foarte stresat generalul german. După stări tensionate între germani și români, în cele din urmă după câteva zile cele 7 divizii au intrat în compunerea A.4, dar, conducerea operativă era tot în mâna germanilor (o divizie de infanterie avea 3 regimente de infanterie, 2 regimente de artilerie și logistică având un efectiv mediu de 10.000 militari).

Dispozitivul de apărare român. Ordinul dat celor 7 divizii românești de la sud de Stalingrad unde se găsea și R.90 I., era de a asigura flancul drept al grupării de șoc germane care ataca frontal Stalingradul.

Protest energic. În urma abuzurilor germane la 22 octombrie 1942, Antonescu trimite o scrisoare Misiunii Militare germane din România:

”Atrag atențiunea și protestez în contra nerespectării condițiunilor care au fost puse de mine la angajarea tuturor forțelor românești în luptă. Angajarea  în luptă în condițiuni nenormale, neraționale, precipitate, fără munițiuni și neîncadrate într-un plan de ansamblu, au produs în mod inutil pierderi mari și au micșorat capacitatea de luptă a diviziilor. Soldatul roman nu poate fi comandat decât de ofițerul și comandamentul roman. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puțin de un camarad de arme, chiar când greșește. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile. El nu poate fi pedepsit decât de ofițerul roman. Eu sunt dator să vă previn că, dacă nu încetează această atitudine și aceste fapte, voi avea de examinat situația forțelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră”.

Reproșuri germane. Ca răspuns la Antonescu, generalii germani trimit lui Hitler un document:”Trebuie spus fără ocol că toate serviciile române nu mai lucrează deschis cu  comandamentele germane de legătură, ci spun că au primit alte ordine. Există ordine secrete care nu sunt cunoscute oficial nici de comandamentul german de legătură care, într-un fel de tabel camuflat reglementează în mod general măsurile de comportare a trupei în caz de atac. Atitudinea de opoziție de la locul cel mai înalt până la cel mai de jos, din partea ofițerilor români este așa de evidentă, încât propunem să fie trimiși la Curtea Marțială și judecați generalii Dragalina, Mihăescu, Radu Bâldescu și Stănescu”.

Poziție aventuroasă. Marile unități românești au ocupat un aliniament de apărare pe un front foarte întins de 250 km (înlocuind forțele germane care au fost trimise la Stalingrad), fără nici o rezervă, nici o organizare defensivă unde R.90 I. care avea 1.800 de militari a primit de apărat un sector de 10 km de front cu cele două batalioane de care dispunea. La flancul stâng se apăra D.2 I. din Craiova și la dreapta D.1 I. din Timișoara. Generalul Șteflea șef al Marelui Stat Major a făcut precizarea că, marile unități române de la sud de Stalingrad “au fost înșirate ca niște mărgele pe  ață”. Comandamentele române erau nemulțumite de faptul că frontul era foarte lung și nu putea fi apărat de unitățile române, dar Înaltul Comandament german din Berlin, a fost convins că sovieticii nu mai erau capabili să mai întreprindă acțiuni ofensive de mare amploare și, în consecință, au considerat că flancurile grupării germane din zona Stalingrad, cu cele două armate române pot rezista chiar înșirate pe un front într-un cordon subțire, fără reserve puternice și fără mijloace antitanc suficiente. În general germanii  și-au supraestimat forțele și au subestimat  posibilitățile inamicului.

“Armata Roșie este pe sfârșite, Rusia este epuizată și nu va dura mult până Stalingradul va cădea și vom ajunge împreună la Vladivostok

– le spunea un general german venit în inspecție soldaților români. Declarația generalului german a fost luată în derâdere  de militarii români, după ce un subofițer l-a întrebat: “Domnule general, cum ajungem la Vladivostok la 10.000 de km când noi abia am înaintat 10 km într-o săptămână și rușii ne-au împins înapoi?” Generalul german a evitat să răspundă, dar în cele din urmă el a ajuns după câteva luni totuși  până la Moscova, și chiar în Piața Roșie, însă era în coloana de prizonieri germani.

Panică în sectorul românesc. În noaptea de 2-3 noiembrie 1942, un comando sovietic a  pătruns  în comandamentul Diviziei 4 Infanterie română care era mai la sud de R.90 I. și a masacrat un grup de ofițeri superiori pe care i-au aruncat apoi într-o fântână, creiind astfel panică pe întreg frontul românesc – de frică câteva zile toți  din comandamente “vedeau” numai comandouri.

Ordinul german. Feldmareșalul Manstein a dat ordin A.4 române:

”În cazul că trupele române vor fi atacate de forțe blindate ruse și amenințate cu încercuirea, nu se retrage nimeni, rămâneți pe loc, continuați rezistența, chiar cu riscul de fi făcute prizoniere”.

Situația de la Stalingrad. Armata germană a ocupat 80% din orașul Stalingrad.

”Mare victorie!!Stalingradul, orașul care poartă numele lui Stalin, este sub controlul armatei germane!”

țipa Hitler la radio. Militarii germani și desigur cei români din zona Stalingrad au rămas uluiți. Realitatea a fost alta. Mareșalii sovietici cu aprobarea lui Stalin, au dus un război de uzură la Stalingrad cu germanii, în timp ce forțe militare din rezerva strategică se deplasau în vederea concentrării pentru a efectua o mare ofensivă cu dublă învăluire a forțelor fasciste de la Stalingrad. Generalul german Paulus care acționa la Stalingrad și-a dat seama că va urma dezastrul și a solicitat aprobarea lui Hitler de a se retrage imediat altfel riscă să fie încercuiți, dar Hitler a țipat la el să ocupe odată Stalingradul fiindcă Armata Roșie este terminată.

Calendar ortodox de propagandă,1942. Începe cu M.S.Mihai I:

”Spre biruință să ne poarte, Precum strămoșii ne-au condus, Biruitori nepăsători de moarte, Cu pieptul larg și fruntea sus. Români tot înainte!”;

și se încheie cu  Antonescu:

”Nu vreau să mor și nu voi muri până nu voi întregi și ultima brazdă  românească pângărită, Ion Antonescu, mareșal și conducător al României”.

Ofensiva sovietică. Joi 19 noiembrie 1942, la ora cinci și jumătate, pe întregul front de 150 km al A.3 române de la nord de Stalingrad, sovietici au început cu o puternică pregătire de artilerie, urmat de atacuri cu tancuri și infanterie care au străpuns până seara în apărarea armatei  pe un front de 70 km și adâncime 40 km fiind încercuite 4 divizii românești.  La sud de Stalingrad, la A. 4 română  unde era R.90 I. s-a dat  alarma la ora 7 dimineața, dar toată ziua a fost  liniște. Însă desele incursiuni, mișcări de trupe, uruit de tancuri și unele declarații ale prizonierilor au permis comandamentelor române din zonă să deducă iminența ofensivei sovietice.

        As. Mil. R. R. ”Lt. erou P.Laţcu” Lugoj

222

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.