România Mare – un proiect de țară prea îndepărtat?…

Share Button

În urmă cu aproape un an, chiar de Ziua Națională, mă aflam la Jula împreună cu un grup de colegi și elevi, cu care derulam o etapă a parteneriatului parafat cu Școala de Muzică „Erkel Ferenc”. Așezare cu vechi și bogate tradiții ale spiritualității românești (aici, românii, câți au mai rămas sau câți se mai revendică identitar din familia ginții latine, se închină la cele sfinte în catedrala ortodoxă română, urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” și citesc „Foaia românească”, hebdomadar al românilor din Ungaria), Gyula (Jula) este orașul natal al lui Erkel Ferenc, autorul splendidului Imn Maghiar (prin virtuți muzicale, dar și prin conținutul textului, mobilizator și înălțător, în măsură să însuflețească și să cheme la „luptă” orice maghiar). Vechea sa locuință părintească a fost transformată într-o casă memorială dotată la cele mai înalte standarde privind tehnologia muzeistică. Bun-gust, pedanterie (specifică maghiarilor), simț al istoriei, dar și un pasional devotament pentru culorile drapelului național.

Am fost frapat, dar și intrigat zărind pe pereții holurilor instituțiilor publice din Gyula harta Ungariei Mari, într-o prezentare grafică de excepție. Ceva mai târziu am aflat că expunerea la loc vizibil și intens circulat nu era un capriciu conjunctural al vreunui maghiar pătimaș, ci o directivă venită de sus. Fiecare puber sau adolescent maghiar va avea prilejul să vizualizeze o etapă revolută din istoria Ungariei, fiindu-le inoculată, astfel, ideea și dorința revenirii la ceea ce a fost cândva. „Vom fi ce-am fost și mai mult decât atât” este deviza care tulbură, probabil, spiritele unor nostalgici atemporali. Necunoscute sunt însă căile Domnului, inclusiv în destinul unor popoare mai mici sau mai mari. Nu am sesizat nicio reacție de protest oficial din partea vreunui reprezentant diplomatic din statele (România, Croația, Slovacia) care, la vremea în care Ungaria era dodoloață, aveau teritorii incluse în vechile granițe imperiale. Probabil că incidentul a fost tratat ca o glumă demodată ce nu merită o prea mare atenție.

Hărți ale României Mari și (sau) îndemnuri la reunificare cu fosta Basarabie (de ce nu și cu restul de Bucovină istorică, unde avem români câtă frunză și iarbă?) apar, în schimb, pe pereții reci și nepăsători de sub poduri și viaducte, în locuri, în general, mai puțin vizibile, unde ochii vigilenți ai celor ce veghează la liniștea publică nu au acces imediat. Obiceiul este jenant, subiectul reunificării, un adevărat proiect de țară, fiind lăsat în voia întâmplării și în responsabilitatea unor persoane particulare, care se furișează în locuri mai izolate pentru a-și exprima dorurile și idealurile. Tema este abordată întâmplător și prin canalele de presă (scrisă, audio sau video), fără o tratare sistemică la nivel instituțional, „curajul” tratării subiectului tabú (așa cum era și în Epoca de Aur) asumându-și-l doar câțiva onești istorici sau analiști mai pasionali, sentimentali și vocali. Îmi amintesc, cu strângere de inimă, gestul incalificabil al unor jandarmi, în urmă cu câțiva ani, care, dovedind exces de zel (incidental sau, cine știe, în urma vreunei oculte directive!), împărțiseră cu dărnicie bastoane participanților la un modest și pașnic miting „pro Basarabia”. Peste puțin timp, conținutul unui articol din „Dilema veche” avea să mă edifice: nu am fi pregătiți, chipurile, pentru un asemenea proiect, nu ar fi sosit momentul acțiunii, trebuind să așteptăm directive, în acest sens, emanate dinspre Uniunea Europeană (evident, și de peste Ocean!), care să ne dea startul în lupta noastră identitară.

Zilele trecute, în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional dedicat Zilei Naționale a României (99 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie), desfășurat la Timișoara (nu am identificat niciun istoric din Lugoj!), deși nu figura explicit în program, tema a fost abordată cu curaj și profesionalism de unii dintre prestigioșii participanți: Simion Dănilă, Viorica Bălteanu (Universitatea de Vest din Timișoara), Alexandru Noroc (Chișinău), Alexandru Porțeanu (Universitatea din București) ș.a.

Și-ar asuma acum cineva curajul, dintre cei aflați în fruntea bucatelor, să inițieze un demers asemănător celui din Ungaria? Ar trebui sau nu să știe tinerii români care erau granițele României Mari? Probabil că s-ar isca un conflict diplomatic, deoarece, cum bine se știe, românii sunt atent monitorizați și arătați mereu cu degetul de simandicoșii funcționari din marile cancelarii europene. Din păcate, vom aniversa jubileul centenar fără autostrăzi care să unească, într-o sublimă simbolistică, vechile ținuturi românești și fără proiecte mărețe și îndrăznețe care să cinstească memoria celor ce s-au jertfit pentru împlinirea idealului național. Se pare că am rămas niște nevolnici epigoni ce așteaptă, în letargie, un sunet de trâmbiță dinspre culmile Carpaților, care să ne deștepte cu adevărat din somnul cel de moarte. Acum 100 de ani, rolul de „trâmbițas” îl avea mărețul Ioan Vidu, rar pomenit și puțin cinstit astăzi. Aprecierile Olimpiei Teodoru, fostă directoare a Liceului de Fete „Iulia Hasdeu” din Lugoj, membră a Societății Scriitorilor, sunt memorabile și îndeamnă la reflecție: „Dincolo și dincoace de Carpați, el răsună ca o trâmbiță de război! Mobilizează toate inimile, toate conștiințele românești și le trimite pe același front, sub același steag, pentru același ideal: unitatea națională!”

Constantin-T. STAN

853

1 Comment

  1. Exista un politician care face eforturi vizibile pentru gindul unificarii, dar nu trebuie pomenit. Caci fiecare vrea sa fie primul care se jeleste eroic: vreau Unirea 😛 io sint primul, si numai io!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.