Triplu jubileu al reformaţilor lugojeni: 110 de ani de la sfinţirea noii biserici, 500 de ani de la Reformă şi 450 de ani de la constituirea bisericii reformate maghiare

Share Button

În absența unui spațiu adecvat, vechii enoriași ai Bisericii reformate din Lugoj, constituită în noiembrie 1903, luau parte la serviciile divine, până la sfințirea noului locaș (16 iunie 1907), în sala de gimnastică a gimnaziului. Solemnitățile sfințirii din prima decadă a secolului al XIX-lea, desfășurate în prezența unor notabilități confesionale, culturale, militare și administrative locale și centrale au fost grandioase.

După săvârșirea serviciului divin solemn și un banchet în salonul Hotelului „Regele Ungariei” a urmat o petrecere dansantă la Hotelul „Concordia”, care a încheiat apoteotic succesiunea momentelor festive.

Au fost prezenți la actul solemn al sfințirii fostul comite (föispan) Carol Pogány, un prieten al românilor lugojeni, „care a avut partea leului în înființarea și înzestrarea acestei biserici” („Drapelul”), fiind ovaționat de către participanți pentru meritele sale deosebite, protopresbiterul Ludovic Dombi (Gyula), preoții Zoltán Futó (Szentes) – care a oficiat și predica festivă –, Iuliu Fekete (Kikinda Mare), Mihail Szabolcska (Timișoara), Bela Szabo (Igaz), Emeric Szölösy (Bodo), Ludovic Pap (Lugoj) ș.a.

După sfințire, s-au săvârșit o cununie și un botez, au fost rostite toasturi pentru împărat (Alexandru László), guvern (procurorul Bartha), pentru episcopul greco-catolic Vasile Hossu, noul prim-comite Fialka, pentru fostul prim-comite Pogany, directorul școlar Zöld și directorul financiar Kovacs, iar episcopul Vasile Hossu a închinat alocuțiunea sa bunei înțelegeri și sprijinului reciproc care trebuie să domnească între membrii feluritelor confesiuni și etnii locale.

La 110 ani de la memorabila sfințire, duminică, 25 iunie 2017, enoriașii reformați lugojeni, păstoriți cu înțelepciune și vrednic har duhovnicesc de pastorul Gáll Zoltán, au luat parte la o emoționantă manifestare, sub cupola sfântului locaș, rememorând glorioasele vremi de altădată. Timpuri binecuvântate de Cel Preasfânt în Lugoj, orașul celor trei graiuri, un exemplu de cea mai pură expresie ecumenică confesională și culturală.

Un scurt istoric al conviețuirii și interferențelor dintre membrii și instituțiile comunităților maghiară și română ne vor ajuta să surprindem esența devenirii spiritualității bănățene.

Un eveniment major în spaţiul cultural bănăţean în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost reprezentat de strădaniile unor cărturari de factură umanistă, care, prin filiera reformei progresiste promovate de doctrina lui Comenius, au contribuit la dezvoltarea învăţământului românesc şi la introducerea grafiei latine în limba română. În 1582, Moise Pestişel, predicator calvin din Lugoj, împreună cu Mihai Tordaşi, episcopul român reformat din Ardeal, Ştefan Hârce, predicator român reformat caransebeșean, Archire, protopopul comitatului Hunedoara, şi Efrem Zăcan, învăţător din Caransebeş, traduce în limba română mai multe texte biblice din limbile ebraică, greacă şi sârbă (cărţile lui Moise), care vor fi tipărite la Orăştie sub numele de Palia de la Orăştie.

Potrivit academicianului Eugen Beltechi, Mihai (Pavel) Tordaşi este autorul celei dintâi cărţi româneşti tipărite cu caractere latine, localizate în Banat (cu influenţe ortografice maghiare), Cartea de cântece (numită şi Fragmentul Todorescu), constând în opt pagini, care au fost editate, potrivit ultimelor cercetări, la Cluj, de G. Heltai, între anii 1570 şi 1573. Tipăritura, relevantă pentru contribuţia Banatului la dezvoltarea limbii şi scrierii în limba română, cuprinde textul a zece cântece: șapte dintr-o culegere aparţinându-i lui Grigore Szegedi şi Petru Méliusz, două din culegerea lui Francisc Dávid (fondatorul mişcării unitarianiste), un cântec fiind preluat dintr-o culegere tipărită la Oradea în 1566.

Reacţiile la ofensiva reformată vor fi prompte. Astfel, în 1584, Lugojul este menţionat într-o epistolă redactată de G. P. Campani (Către un adresant anonim din Polonia. 1584 februarie 7, Alba Iulia), în care nobilii români catolici din Lugoj, Caransebeş şi Timişoara solicită, printr-o delegaţie trimisă la Alba Iulia, preoţi catolici pentru a boteza copiii familiilor care refuzau, în acest scop, preoţii „eretici” (reformaţi): „Aici la Alba Iulia au venit vreo 30 de secui, nobili şi domni de seamă, numiţi Lazar, şi în fiecare zi stăruie pentru preot. Azi au fost trimişi doi nobili români din Lugoj şi Caransebeş, provincie românească, spre a cere un preot pentru părţile acelea, adăugând: «Dacă va veni cineva va avea de păstorit 60 de sate care nu vor să-şi dea copiii ereticilor să-i boteze»”.

Un alt călător, Ferrante Capeci, într-o epistolă redactată în același an (Către nunţiul din Polonia, Bolognetti. 1584 februarie 10, Alba Iulia), face, de asemenea, referire la Lugoj şi Caransebeş: „Am primit o altă delegaţie oficială de la Lugoj şi Caransebeş. Au venit şi ei cu o trăsură ca să ia pe unul din ai noştri. Şi această regiune se află ca şi în mijlocul turcilor, şi dintr-altă parte aleargă aici mulţi creştini supuşi turcului, aşa cum am arătat la Oradea. Mai sunt şi nobili care cer să fie vizitaţi… E mare lipsă de preoţi”.

Între anii 1614 şi 1616, funcţia de ban de Lugoj şi Caransebeş va fi deținută de Petru Bethlen de Ictar (rudă cu Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei).

În 1621, Gabriel Bethlen va reînfiinţa şcolile româneşti calvine din Lugoj şi Caransebeş, instituţii care funcţionau încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fiind însă temporar desfiinţate. Ulterior, şcolile vor fi sprijinite financiar de Acaţiu (Ákos) Barcsay, viitorul ban de Lugoj şi Caransebeş.

Aceste instituţii au dăruit culturii umaniste române personalităţi reprezentative: Efrem Zăcan, Ştefan Fogaraşi, Mihail Halici-tatăl (autorul unui Dictionarium valachico-latinum) şi Mihail Halici-fiul, afirmat ca un spirit enciclopedic, autorul unei Ode, primul poem în metru din istoria literaturii române. După moartea banului Paul Magnu (1644), noul ban de Lugoj şi Caransebeş va fi Acaţiu Barcsay, de confesiune calvină, fiul unui nobil din comitatul Hunedoara. În 1648, acesta va fi numit comite-suprem al comitatului Hunedoara, primind în proprietate şi cetatea Devei.

În conferirea atribuţiilor judiciare ale banilor erau preluate elemente caracteristice fostului Banat de Severin. Banul sau, în absenţa sa, vicebanul (banus substitutus) prezidau scaunul de judecată (care era convocat, de obicei, la Caransebeş, mai rar la Lugoj), la care luau parte juzii juraţi (asesori), un notar şi mai mulţi secretari. Obiectul judecăţii putea fi reprezentat de cauze civile, dar şi penale în apel, aflate pe rolul scaunelor de judecată districtuale (Lugoj şi Caransebeş) sau ale localităţilor subordonate administrativ.

Părţile aflate în conflict, în cazul în care sentinţa nu le era favorabilă, puteau înainta o petiţie regelui sau Tablei princiare. Majoritatea banilor erau şi membri în Consiliul princiar. Dintre aceştia, Acaţiu Barcsay a deţinut chiar funcţia de preşedinte al Tablei princiare, înainte de a deveni principe al Transilvaniei (vezi Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, 2003).

(2)

Sub dregătoria lui Akos (Acaţiu) Barcsay, banul de Caransebeş – Lugoj, au continuat acţiunile şi manifestările culturale dedicate limbii române. În 1647, Ştefan Fogaraşi, predicator reformat în Lugoj, a tradus din limba maghiară catehismul calvinesc pentru uzul şcolilor româneşti confesionale calvine. În acelaşi spirit, la Făgăraş, în anul 1657, Suzana Lorántffy, văduva principelui Gheorghe Rákóczi I, a fondat o şcoală confesională calvină cu limba de predare română. Învăţătorii, care trebuiau să stăpânească foarte bine limba română, erau obligaţi să-i înveţe pe elevi să cânte româneşte „după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj”, textul trebuind să fie însuşit, de asemenea, în limba română, în grafie latină.

Legea şi Regulamentul Şcolii Reformate Româneşti din Făgăraş, elaborate la iniţiativa Suzanei Lorántffy, aveau ca scop apărarea şi propovăduirea principiile protestantismului, dar şi ocrotirea binele obştesc, „văzând în ce neştiinţă grozavă este ţinută întreagă naţiunea română din cuprinsul domeniului nostru făgărăşan, atât poporul de rând, cât şi boierii, ba chiar şi aceia care ar fi datori să-i înveţe pe alţii”.

Documentul, care reflectă influenţa spiritului umanist propagat de opera lui Comenius, este structurat în cinci capitole. În capitolul II, Despre maestrul (profesorul) român, punctul 1, se specifică obligaţia ca învăţătorul să fie absolvent al unei şcoli reformate maghiare, „om cu adevărată ştiinţă, care să poată scrie şi vorbi foarte bine româneşte”, iar la punctul 3 este iterată atribuţia acestuia: „Să-i înveţe mai întâi, atât pe cei mari, cât şi pe cei mici, ABC-ul românesc, după aceleaşi litere să-i înveţe să scrie bine şi cu adevărat româneşte, îndeosebi să-i deprindă cu cetirea Testamentului Nou, a Psaltirii şi a Catehismului tipărite la Alba Iulia; după aceea, îndată sau chiar în acelaşi timp, să-i înveţe Capita Catechetica (Capetele Catehismului) româneşte, Tatăl nostru, Crezul Apostolesc, cele zece porunci, taina Botezului şi a Cuminecăturii, precum şi rânduiala canoanelor disciplinei bisericeşti. Pe lângă acestea, îi va învăţa să cânte româneşte după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj, cu adausul că acestea – cântările – trebuie să le scrie cu litere româneşti, Catehismul şi scrierea adevărat românească”.

La punctul 6 al aceluiaşi capitol, autoarea Regulamentului sublinia necesitatea ca profesorul „să se ducă sârguincios la biserica românească [reformată], la deprinderea celor sfinte, îndeosebi în dumineci şi sărbători, apoi la înmormântări, dacă e poftit, cu întreaga şcoală; şi să cânte cântările româneşti după obiceiul din Caransebeş şi Lugoj, făcând el însuşi pe cantorul sau ducând glasurile (cântând înaintea elevilor săi)” (I. Lupaş, „Revista generală a învăţământului”, 1924, p. 440-446)
În anul 1654, la îndemnul lui Acaţiu Barcsay, Gheorghe Rákóczi va dispune acordarea unor privilegii (întărite de Dieta din Cluj în 1655), cu scopul de a crea un corp de elită al călăreţilor lugojeni, vestiţi pentru fapte de vitejie, care să sprijine incursiunile militare ale principelui. Între altele, se statua „ca toţi acei locuitori din Lugoj care se ţin de clasa economilor să fie liberi şi, sub anumite condiţiuni, îndreptăţiţi la purtarea armelor, având îndeosebi a servi principelui ca şi călăreţi şi să apere oraşul”, fiind prevăzute, totodată, şi importante reforme judiciare (P. Drăgălina, Din istoria Banatului de Severin, II, 1900, p. 138-139).

(3)

Acaţiu Barcsay, sprijinit de turci, a fost numit principe al Transilvaniei (1658-1660) în locul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea, după ce fusese anterior nominalizat, la Ineu, după campania victorioasă a marelui vizir Mehmed Köprülü. În schimbul oferirii tronului princiar, Acaţiu Barcsay a acceptat cedarea Banatului de Lugoj-Caransebeş, odată cu sporirea substanţială a tributului şi plata unei importante sume reprezentând despăgubiri de război. În 10 octombrie 1658, Dieta din Sighişoara a acceptat condiţiile, iar Banatul de Lugoj-Caransebeş a fost încorporat Paşalâcului de Timişoara. Odată cu Acaţiu Barcsay a luat sfârşit vechea organizare administrativă a Banatului de Lugoj şi Caransebeş şi instituţia reprezentată de bani.
După instaurarea administraţiei turceşti la Lugoj, oraşul va fi vizitat, în 1661, de diplomatul, călătorul şi cărturarul turc Evliya Çelebi (după un itinerar care a cuprins mai multe localităţi din fostul Banat de Lugoj-Caransebeş), care va realiza o descriere a localităţii: „De aici am sosit, după cinci ceasuri de drum, la cetatea Lugoj. […] Acum este reşedinţa unui sangeacbei [căpetenie de sangeac] aparte. […] Are 12 zeamete şi 300 timare [feude]. Are alaibei [căpetenie de oaste] şi trei ciorbagii [comandanți] pentru odalele [companiile] de ieniceri, o oda de topcii [tunari], o oda de gebegii [ostași cu zale], dizdar [căpitan de cetate], chehaia [intendent], muhtesib [strângător de taxe]. Împreună cu oastea beiului său are în total o mie de ostaşi”. Prezentând cetatea, autorul însemnărilor scrie: „Este o cetate de lemn şi de pământ pătrată, aşezată într-o câmpie întinsă pe malul râului Zepel [Timiș]. Şanţul din jurul ei e plin cu apa râului Zepel. […] Cetatea are o singură poartă. Deasupra şanţului cetăţii se află un pod mobil, împodobit, care este ridicat în fiecare noapte. În cetate sunt trei sute de case ale ungurilor, unele acoperite cu stuf, altele cu scânduri. Deoarece această cetate e cucerită de curând, nu are geamii, hanuri, băi sau dughene. Cetatea interioară e, de asemenea, pătrată; e o cetate mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn care dă spre răsărit. Şi deasupra acestui şanţ se află un pod mobil. În jurul oraşului, pământul este roditor, acoperit cu vii şi cu grădini. Raialele [supușii] sunt toţi români. Dintre produse, sunt vestite prunele de aici, ca şi merele şi cerga albă [țesătură de lână]. Raiaua de aici e înscrisă pentru a aproviziona oastea din Oradea. Zece poveri de aspri [monede turcești de argint] sunt vacâf [fundație pioasă] pentru Mecca şi Medina, şi în fiecare an, pentru folosul mormântului profetului, vine trimisul lui Kâzlaragasî [șeful eunucilor din haremul sultanului] ca să primească de la defterdarul [preceptorul] Timişoarei cele zece poveri de aspri şi, luându-le, pleacă înapoi” („Răsunetul”, V, 31, 1926, 1; cf. Călători străini despre Țările Române, vol. VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 533-534). Principele Transilvaniei, Acaţiu Barcsay, fostul ban de Lugoj şi Caransebeş, va fi asasinat în 1661 de Ioan Kemény, pretendent la tronul Transilvaniei. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, incursiunile austriece în Banat vor deveni tot mai frecvente. O personalitate consacrată din istoriografia lugojeană care, prin fapte de arme, a devenit un personaj cântat în baladele locale, a fost cea a generalului Federigo Veterani, comandantul armatei imperiale din Banat. În 1695, oastea sa, cuprinzând un important efectiv format din călăreţi lugojeni, a fost înfrântă, într-o bătălie decisivă, la marginea Lugojului. Conştient de importanţa izbânzii sale, sultanul Mustafa al II-lea se va autointitula „biruitorul cetăţilor Lipova, Lugoj şi Caransebeş”. Temporar, Lugojul va fi recucerit de principele Apafi Mihail al II-lea, până în 1699, când, în urma prevederilor tratatului care consfinţea Pacea de la Karlowitz, cetatea Lugojului, alături de cetăţile Şiria, Lipova, Jdioara, Bocşa ş.a. (erau exceptate cetăţile Arad şi Timişoara), va fi demantelată. În cazul Lugojului, această stipulare a tratatului va fi aplicată în 1701, mărturii ale vechii cetăţi putând fi vizibile şi peste aproape două secole, în 1882.

Constantin-T. STAN

Be the first to comment

Lasă un răspuns