Wilfried Barth şi Norbert Diehm, sau doi prieteni cu aceeaşi iubită, Lugojul

Share Button

Wilfried Barth şi Norbert Diehm sunt doi vechi prieteni nemţi. Primul, plecat din România în Germania, iar cel de al doilea este un neamţ sadea. Fiecare dintre ei are o poveste interesantă, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Povestea lui Wilfried

Wilfried Barth, sau Wili, cum îl apelează prietenii, este din Buziaş, dar s-a născut în Lugoj, la data de 1 decembrie 1953. În anul 1979 a absolvit Facultatea de Mecanică a Politehnicii „Traian Vuia” din Timişoara, Secţia de Sudură. Mama sa, Elisabeth, era învăţătoare, iar tatăl, Ernst, economist. La finalizarea studiilor a fost repartizat la Uzina de Vagoane Caracal, unde nu a lucrat niciun minut.

Dragostea, bat-o vina, numai ea e cu pricina!

În anul al doilea de studii s-a îndrăgostit lulea de o cetăţeancă germană şi a făcut o cerere de căsătorie cu ea, cerere care nu a fost aprobată de preşedintele Nicolae Ceauşescu. Aceasta însemna că soarta sa profesională îi fusese pecetluită, în sensul că nu ar mai fi putut niciodată să ocupe o funcţie de conducere, inginer-şef sau director de întreprindere, aşa că, după terminarea facultăţii a hotărât să treacă fraudulos graniţa României, cu destinaţia RFG.

Începutul odiseei străinătăţii şi apoi…

A analizat fel şi fel de variante, a făcut o serie de planuri şi a ajuns la concluzia că trecerea frontierei pe la Deta era cea mai fezabilă. Zis şi făcut! A reuşit să treacă în Iugoslavia, dar aici a fost prins şi a făcut închisoare trei săptămâni.

Odiseea a continuat

După ispăşirea pedepsei, a fost transferat într-un lagăr aparţinător ONU. Un unchi de-al său din RFG a depus un înscris în care se obliga să-i asigure domiciliu. Astfel, şederea în lagăr a fost de scurtă durată. După ce a dovedit cu martori că are origine germană, a primit un paşaport provizoriu cu două vize, una germană şi una austriacă, de la Ambasada Germaniei, bani de buzunar şi bilet de călătorie cu destinaţia Nürnberg.

Prima reacţie pe care a avut-o pe acest nou „tărâm al făgăduinţei” a fost una şocantă. În România a avut ceva avere, părinţii au avut o casă la Buziaş, aici fiind obligat să o ia de la zero. Nelucrând niciodată a avut şi unele îndoieli cu munca. Totuşi a avut noroc, deoarece nu s-a aşteptat de la el mai mult decât la un absolvent de facultate.

„În Germania am făcut un curs de adaptare profesională, de limba germană tehnică. Am mai făcut încă o dată o specializare în sudură şi am lucrat în industria nucleară. În anul 1986 a avut loc catastrofa de la Cernobîl şi în Germania a ajuns la putere Partidul Ecologist care a hotărât ca Germania să se îndepărteze de industria nucleară, în sensul că nu s-au mai construit centrale nucleare. Firma ne-a anunţat că avem la dispoziţie un an pentru a ne reprofila profesional. În caz că nu o vom face, vom fi concediaţi. Atunci am hotărât să mai fac o calificare pentru a putea intra în învăţământ. La facultate nefăcând pedagogie am fost nevoit să fac un modul de pedagogie, care a durat 18 luni. Şi aşa am intrat în învăţământ angajat pe viaţă la stat”, ne-a mărturisit Wili.

A predat la o şcoală profesională de construcţii de maşini, la început matematică, iar ceva mai târziu şi automatizări.

Familia, celula de bază a societăţii

În anul 1985 o s-a căsătorit cu o lugojeancă cu care are un fiu, născut în 1991, care a studiat managementul imobiliar. Dar cine vrea să stea o viaţă întregă într-o celulă? Şi pentru că partea cea mai frumoasă a unei căsătorii este divorţul, a recurs la acesta.

România, ţara mea de dor!

Deşi în Germania ducea o viaţă mai mult decât decentă, era ros de dorul de ţară. Pentru a putea vizita ţara sa natală, a depus o cerere de renuţare la cetăţenia română, cerere care i-a fost aprobată în 1982.

În tot acest timp, deşi nu mai avea neamuri în ţară, a ţinut o legătură strânsă, permanentă cu prietenii şi cunoscuţii de pe plaiurile mioritice. De îndată ce a primit renunţarea la cetăţenia română a vizitat România.

„Odată sosit în România am văzut lucruri pe care înainte nu le observasem. Casele, blocurile şi balcoanele mi s-au părut sumbre, înclinate chiar, în comparaţie cu aproape perfecţiunea germană. Însă mie chiar asta mi-o lipsit tot timpul.

Am fost şi sunt tot timpul legat de originile mele germane, dar în aceeaşi măsură şi de România, care îmi lipseşte aşa de mult. De atunci am revenit aproape anual. La 1 decembrie 2013, exact când am împlinit vârsta de 60 de ani, m-am pensionat anticipat. Am o pensie mai mult decât decentă.

Mai am afaceri în Germania în domeniul imobiliar, am locuinţe şi spaţii comerciale, dar şi ceva datorii. Acum mi-am cumpărat o casă în Lugoj, în ideea de a mă întoarce cândva în România, sau cel puţin cu „centrul de greutate” în România şi cu al doilea domiciliu în Germania.

Încă nu ştiu forma exactă la care voi recurge. N-am crezut niciodată că am să mă urc în maşină pe autostradă în Karlsruhe (ăsta este oraşul în care locuiesc) şi să mă cobor de pe autostradă la Lugoj”, au fost frazele cu care s-a încheiat discuţia noastră, discuţie din care se desprindea o urmă de regret şi de nostalgie, din partea simpaticului nostru interlocutor.

În loc de epilog

Napoleon Bonaparte spunea că „dragostea de patrie este cea dintâi  religie a omului civilizat”. Şi Wilfried Barth este un om civilizat.

 

POST SCRIPTUM

Povestea lui Norbert Diehm, sau dragoste la prima vedere

Spre deosebire de povestea prietenului său Wili, povestea lui Norbi diferă pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Wili i-a vorbit foarte mult lui Norbi despre România, despre români, despre Lugoj. În luna noiembrie 2014, dorind să se convingă singur de cele spuse de amicul său, Norbi a venit în România şi la Lugoj pentru prima dată.

A venit, a văzut şi… n-a mai plecat. Stă în chirie în oraşul de pe Timiş. Îi plac nespus de mult oraşul şi oamenii locului, astfel că atunci când mai este nevoit să facă câte un drum în Gemania, se plictiseşte rapid, spunând:

  • Mă duc în ţara mea, România!

„Portretul robot” al lui Norbi

Norbi este un neamţ get-beget, îndrăgostit până peste maluri de Lugoj şi lugojeni. Un bătrânel în vârstă de 72 de ani, cu o bună dispoziţie molipsitoare, trecut de simpatic, iubitor de femei (încă), de bere şi de wurşti, cum îi stă bine oricărui neamţ. I-a plăcut întotdeauna viaţa (este divorţat) şi a reuşit să îmbătrânească frumos. Pentru pragmatismul său nemţesc, dictonul latin „Ubi bene, ibi patria” îi vine ca o mănuşă. Alles gute, Norbi!

Mircea ANGHEL

0

Be the first to comment

Lasă un răspuns