Decalogul de la Sibiu – între dorință și neputință

Share Button

Summitul informal de la Sibiu a fost evenimentul anului în România. O dată la 14 ani îi revine unei țări membre UE președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Nu se știe dacă ne vom mai afla în această ipostază. Peste 14 ani, probabil, nu va mai exista Uniunea Europeană, dacă liderii statelor membre se vor încăpățâna să nu reformeze și să nu adapteze principalele instituții europene noilor realități economice și sociale.

A reprezentat pentru România o fereastră de oportunitate în a-și crește prestigiul și respectabilitatea. Șansă irosită, câtă vreme președintele Iohannis a transformat acest summit într-un eveniment de campanie, atât pentru el, cât și pentru liberali. De fapt, acesta a fost obiectivul nedeclarat al tuturor participanților la summitul de la Sibiu. O repetiție generală, atât pentru popularii, cât și pentru socialiștii europeni, cu câteva zile înainte de europarlamentare.

Summitul de la Sibiu – eveniment electoral

Ca să mascheze pronunțatul caracter electoral al acestei reuniuni, cei 27 de șefi de state și de guverne, prezenți la Sibiu, au adoptat o Declarație, un decalog ce cuprinde 10 angajamente. Vorbim, mai degrabă, de 10 promisiuni fără acoperire, de niște obiective aspiraționale pentru toate statele și toți cetățenii Europei, dar greu tangibile și realizabile, de o colecție de truisme pe principiul „să fie bine, ca să nu fie rău”.

Cei 27 de lideri nu au adoptat nicio hotărâre care să fie pusă în aplicare, care să aibă materialitate, ci doar au reiterat principiile fondatoare ale Uniunii Europene: unitate, solidaritate, echitate, complementaritate, convergență, stat de drept, coeziune, democrație. Declarativ, suntem toți frați în cuget și simțiri.

În realitate, între est și vest, între sudul și nordul Europei, există numeroase divergențe și disparități în ceea ce privește dezvoltarea economică și socială. Curentele eurospectice nu au apărut din senin, ci ca răspuns la politica de forță a birocraților de la Bruxelles sau Strasbourg, la scenariul unei Europe cu mai multe viteze, dar și ca răspuns la lentoarea și birocratizarea excesivă a instituțiilor europene.

Nu poți să îndemni la solidaritate, coeziune și unitate, câtă vreme Macron și Merkel promovează o Europă cu mai multe viteze, o Europă cu un nucleu dur, format din Germania și Franța, în jurul căruia să graviteze ca niște sateliți celelalte state.

Dublul standard și dublul limbaj sunt o trăsătură comună a tuturor liderilor europeni. Vorbim și de o doză de ipocrizie și nostalgie comunistă în discursul liderilor est-europeni. Trebuie să acceptăm că unii vor și pot mai mult și că egalitarismul este doar o poveste, reminiscența unei mentalități bolșevice.

Oamenii nu sunt egali, nici măcar la naștere. Sunt atâtea lucruri care ne deosebesc: statutul social și material, inclusiv zestrea genetică. Cu atât mai mult, nici națiunile nu sunt egale. Nu putem pune semnul egal doar pentru că sună bine între, de exemplu, Germania, o țară cu un PIB de 3.400 miliarde euro și o populație de 80 milioane de locuitori, și România, o țară cu un PIB de 200 miliarde euro și 20 milioane de locuitori. Nu mai vorbesc de nivelul de dezvoltare și civilizație net favorabil Germaniei.

Unii mai egali decât ceilalți

Formal, Uniunea Europeană înseamnă o reuniune de 28 de state egale în drepturi. Doar că, în realitate, unii sunt mai egali decât alții. Europa cu mai multe viteze nu e un concept pentru viitor, ci este o realitate a prezentului. Vorbim și astăzi de cel puțin trei Europe. O Europă unională cu 28 de membri. O Europă a monedei unice cu 19 membri. O Europă a Spațiului Schengen cu 24 de membri. Europa dezvoltată, locomotiva UE, este reprezentă de zona euro.

Odată ce am intrat în UE, la 1 ianuarie 2007, ca un pas normal și natural, trebuia să fi adoptat și noi moneda unică. Nu ne-a oprit nimeni, însă ne-am pus piedici singuri. Un prim-deadline era 2015, după care a fost stabilit anul 2019. Din păcate, am ratat și acest termen.

Următorul deadline e 2024 sau la calendele grecești. Trecerea la euro ar fi redus riscul de turbulențe monetare și financiare și ar fi presupus un curs de schimb stabil. Adoptarea monedei unice ar fi diminuat riscul de țară și implicit costul la care se finanțează România de pe piețele externe, de trei, patru ori mai mare decât cel din zona euro.

Președintele francez și cancelarul german vorbesc de o armată europeană, în condițiile în care majoritatea țărilor membre ale UE sunt și membre NATO, iar unele dintre ele, cum este și cazul României, alocă 2% din PIB pentru Apărare, dublu față de contributia la bugetul Uniunii Europene de la care am primit in ultimii 12 ani 48 miliarde euro fonduri nerambursabile.

Câtă vreme există acest scut și această forță armată, care și-a dovedit eficiența și utilitatea de la fondarea acestei organizații militare în 1949 și până în prezent, ar reprezenta un cost total nejustificat și o gravă eroare să ne gândim la o alternativă militară la NATO.

Islamizarea Europei

Clamăm propagandistic și demagogic consensul, dialogul, coeziunea și unitatea la nivelul UE, deși există dezacorduri majore între state în probleme sensibile, precum migrația, schimbările climatice, mutarea ambasadelor țărilor europene de la Tel Aviv la Ierusalim, dosarul iranian, lovitura de stat în desfășurare din Venezuela, atitudinea față de Rusia.

Sub pretextul respectării drepturilor omului, al toleranței, umanismului și multiculturalismului, am deschis prea larg porțile Europei hoardelor barbare. Principalii promotori ai acestei politici sunt Angela Merkel și Emmanuel Macron. Consecința pe termen mediu și lung: diluarea până la pierderea identității europene, culturale, religioase și rasiale. Și pe fondul unei demografii scăzute și a unui spor negativ al natalității, Europa e în pragul extincției.

Peste 50 de ani, în Franța și Germania limba de stat va fi araba, iar creștinismul va fi înlocuit cu islamismul. Europa e un continent cu o populație de peste 500 milioane de locuitori. Avem și noi săracii și oprimații noștri. Și sunt câteva zeci de milioane de cetățeni europeni care trăiesc in risc de excluziune socială. În loc să le creăm lor condiții de muncă și de trai decente, preferăm să importăm milioane de sirieni, irakieni, maghrebieni.

Solidaritate față de acești oameni trebuie să aibă în primul rând țările de aceeași limbă și religie cu ei și care sunt mult mai bogate în resurse decât țările de adopție, Germania sau Franța. Aici este paradoxul acestor valuri migratoare. Toți vin într-o Europă permisivă și tolerantă și prea puțini ajung în țări foarte bogate, precum Emiratele Arabe, Qatar, Bahrain, Oman, Kuweit, Iordania, Arabia Saudită, în care incluziunea socială ar fi mult mai ușoară și mai rapidă.

Pozițiile Poloniei, Ungariei, Italiei și mai nou a Austriei în chestiunea migrației sunt corecte. Vorbim de valori comune și stat de drept la modul revanșard și justițiar pentru a pedepsi acele state care refuză dictatul Bruxellului.

Polonia, Ungaria și România au fost ținte predilecte ale acestui comportament arbitrar și dictatorial al lui Jean-Claude Juncker și Frans Timmermans, doi veritabili comisari sovietici într-o Europă a secolului XXI.

Sper ca europarlamentarele din 23-26 mai să aducă o nouă garnitură de lideri la nivelul Parlamentului European și a Comisiei Europene, care să unească statele bătrânului continent, să aducă pacea, armonia, dialogul, respectul și conlucrarea în beneficiul tuturor statelor și al tuturor cetățenilor Europei.

Altminteri, Brexitul va reprezenta doar începutul sfârșitului.

Deputat, Av. Dr. Remus BORZA

183

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.